Povești și basme pentru copii

Ivan turbincă – Poveste de Ion Creangă

Ivan turbincă – Poveste de Ion Creangă

Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Și rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Și slujind el câteva soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Și mai-marii lui, văzându-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i și două carboave de cheltuială.

Ivan atunci mulțumi mai-marilor săi și apoi, luându-și rămas bun de la tovarășii lui de oaste, cu care mai trase câte-o dușcă, două de rachiu, pornește la drum cântând.

Și cum mergea Ivan, șovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să știe unde se duce, puțin mai înaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu și cu Sfântul Petre, vorbind ei știu ce. Sfântul Petre, auzind pe cineva cântând din urmă, se uită înapoi și, când colo, vede un ostaș mătăhăind pe drum în toate părțile.

— Doamne, zise atunci Sfântul Petre, speriat: ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostașul cela să aibă harțag, și să ne găsim beleaua cu dânsul. Știi c-am mai mâncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală.

— N-ai grijă, Petre, zise Dumnezeu. De drumețul care cântă să nu te temi. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. Vezi-l? Are numai două carboave la sufletul său; și, drept cercare, hai, fă-te tu cerșetor la capătul ist de pod, și eu la celălalt. Și să vezi cum are să ne dea amândouă carboavele de pomană, bietul om! Adu-ți aminte, Petre, de câte ori ți-am spus, că unii ca aceștia au să moștenească împărăția cerurilor.

Atunci Sfântul Petre se pune jos la un capăt de pod, iară Dumnezeu la celălalt și încep a cere de pomană.

Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strânse și dă una lui Sfântul Petre și una lui Dumnezeu, zicând:

— Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau, și Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde.

Și apoi Ivan începe iar a cânta și se tot duce înainte.

Atunci Sfântul Petre zice cu mirare:

— Doamne, cu adevărat bun suflet de om e acesta, și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta!

— Dar, Petre, las’ că am eu purtare de grijă pentru dânsul.

Apoi Dumnezeu pornește cu Sfântul Petre și, cât ici, cât colè, ajung pe Ivan, care-o ducea tot într-un cântec, de parcă era toată lumea a lui.

— Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cânți, cânți, nu te-ncurci!

— Mulțumesc d-voastră, zise Ivan, tresărind. Dar de unde știi așa de bine că mă cheamă Ivan?

— D-apoi, dacă n-oi ști eu, cine altul are să știe? răspunse Dumnezeu.

— Dar cine ești tu, zise Ivan cam zborșit, de te lauzi că știi toate?

— Eu sunt cerșetorul pe care l-ai miluit colo la pod, Ivane. Și cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu, zice scriptura. Na-ți împrumutul înapoi, căci noi nu avem trebuință de bani. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre cât ești tu de milostiv. Află acum, Ivane, că eu sunt Dumnezeu și pot să-ți dau orice-i cere de la mine; pentru că și tu ești om cu dreptate și darnic.

Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmețit, a căzut în genunchi dinaintea lui Dumnezeu și a zis:

— Doamne, dacă ești tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagoslovește-mi turbinca asta, ca ori pe cine-oi vrea eu, să-l vâr într-însa; și apoi să nu poată ieși de aici fără învoirea mea.

Dumnezeu atunci, zâmbind, blagoslovi turbinca, după dorința lui Ivan, și apoi zise:

— Ivane, când te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea, căci nu ți-a fi rău.

— Cu toată bucuria, Doamne; am să vin numaidecât, zise Ivan. Dar acum, deodată, mă duc să văd, nu mi-a pica ceva la turbincă?

Și zicând aceste, apucă peste câmpii de-a dreptul, spre niște curți mari, care de-abia se zăreau înaintea lui, pe culmea unui deal. Și merge Ivan, și merge, și merge, până când, pe înserate, ajunge la curțile cele. Și cum ajunge, intră în ogradă, se înfățișază înaintea boierului și cere găzduire. Boierul acela cică era cam zgârcit, dar, văzând că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. Și vrând-nevrând, poruncește unei slugi să dea lui Ivan ceva de mâncare și apoi să-l culce în niște case nelocuite, unde culca pe toți musafirii care veneau așa, nitamnisam. Sluga, ascultând porunca stăpânului, ia pe Ivan, îi dă ceva de mâncare și apoi îl duce la locul hotărât, să se culce.

„Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gândul său, după ce orândui cele de cuviință. Știu că are să aibă de lucru la noapte. Acum să vedem care pe care! Ori el pe draci, ori dracii pe dânsul!”

Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o pereche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. Și tocmai acolo porunci să culce și pe Ivan!

Ivan însă habar n-avea de asta. El, cum a intrat în odaia unde l-a dus omul boierului, și-a pus armele în rânduială, s-a închinat după obicei și apoi s-a tologit așa, îmbrăcat cum era, pe un divan moale ca bumbacul, punându-și turbinca cu cele două carboave sub căpătâi și așternându-se pe somn; căci de-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. Dar poate, bietul, să se odihnească? Căci cum a stins lumânarea, odată se trezește că-i smuncește cineva perna de sub cap și i-o aruncă cât colo! Ivan atunci, punând mâna pe sabie, se scoală repede, aprinde lumânarea și începe a căuta prin casă, în toate părțile, dar nu găsește pe nimene.

— Măi! Dar acest păcat! Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pământul, de mi-a sărit perna de sub cap, și eu umblu bădădăind ca un nebun! Ce-or mai fi și cutremurele ieste?! zise Ivan, mai făcând câteva cruci până la pământ, și apoi iară se culcă.

Dar, când să ațipească, deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, care de care mai urâcioase: unele miorlăiau ca mâța, altele covițau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca, altele mornăiau ca ursul, mă rog, fel de fel de glasuri schimonosite se auzeau, de nu se mai știa ce mama dracului să fie acolo! Ivan, atunci, se cam pricepe ce-ar fi asta.

— Apoi, stai dar! că are Chira socoteală, cum văd eu. Și odată începe a striga puternic:

— Pașol na turbinca, ciorti! Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă, de parcă-i aducea vântul. Și după ce intră ei cu toții înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi muscălește. După aceea leagă turbinca strâns la gură, o pune sub cap, mai trântindu-le prin turbincă niște ghionturi rusești, colè, cum știa el, de da inima din draci. Apoi se culcă cu capul pe dânșii și, nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popești… Dar, când aproape de cântători, Scaraoschi, căpetenia dracilor, văzând că parte din slugile lui se zăbovesc, pornește cu grăbire la locul știut, să le caute. Și, ajungând într-o clipă, se vâră, el știe cum și pe unde în odaie la Ivan și-i șterge o palmă prin somn, cât ce poate. Ivan, atunci, sare ars și odată strigă:

— Pașol na turbinca! Scaraoschi, atunci, intră și el fără vorbă și se înghesuiește peste ceilalți dimoni, căci n-are încotro.

— Ei, las’ că vă judec eu acuși, necuraților; voi scoate incul din voi, zise Ivan tulburat. Cu mine v-ați găsit de jucat? Am să vă mușurluiesc de au să râdă și câinii de voi!

Și odată se îmbracă și se înarmează Ivan cu toate ale lui și, ieșind afară, începe a face un tărăboi de s-a sculat toată ograda în gura lui.

— Dar ce-ai pățit, mă pohonțule, de te-ai sculat cu noaptea-n cap și faci așa larmă, ziseră oamenii boierului, care dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul găinilor.

— Ce să pățesc? zise Ivan dârz. Ia! am căptușit niște iepuroi și am de gând să-i jumulesc.

Boierul, în zgomotul ista, se scoală și el și întreabă: — Ce vuiet e acolo prin ogradă? — Ia, mai toată noaptea nu ne-am putut odihni din pricina rusului celuia. Dracul știe ce are… Cică a prins niște iepuroi și vrea să-i jumulească, să iertați d-voastră!

În vorbele aceste, numai iaca ce se înfățișază și Ivan înaintea boierului, cu turbinca plină de draci, care se zbăteau ca peștii în vârșă.

— Iaca, gospodin, cu cine m-am vânjolit toată noaptea… dar încaltea ți-am curățit și eu casa de draci și vi-i aduc poclon dis-dimineață. Poruncește să-mi aducă niște palce, că am să-i bat la stroi, să pomenească ei cât or trăi că au dat peste Ivan, robul lui Dumnezeu.

Boierul, văzând aceasta, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta nu mai știa ce să facă de bucurie; căci multe sărindare mai dăduse el până atunci pe la popi, în toate părțile, ca să-i poată izgoni dracii de la casă, și nici că fusese chip. Dar se vede că pân acum le-a fost și lor veleatul. Cu Ivan și-au găsit popa.

— Bine, Ivane, zise boierul cu mulțumire. Să-ți aducă palce câte vrei, și fă-ți datoria cum știi; c-apoi om oi fi și eu, helbet!

În sfârșit, nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește Ivan cu un car de palce cum îi plăcea lui. Le ia și le leagă la un loc, tot câte două-trei, după cum își știa meșteșugul.

Dar, până la vremea asta, se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. Căci lucru de mirare era acesta, nu șagă! Atunci Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor, numai cât poate să încapă mâna, și luând câte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. Și după ce-l răfuia bine, îi da drumul, cu tocmeală, să nu mai vie pe acolo, altă dată.

— N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, și se tot ducea împușcat. Iară oamenii ce priveau și mai ales băieții leșinau de râs.

Dar, mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș, de cele moschicești, de-i fuge sufletul.

— Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupâne Scaraoschi! Să te înveți tu de altădată a mai bântui oamenii. Sărsăilă spurcat ce ești! Și apoi, dându-i drumul, „na!” fuge și Scaraoschi după ceilalți, ca tăunul cu paiul…

— Dumnezeu să te înzilească, zise atunci boierul, cuprinzând pe Ivan în brațe și sărutându-l. De-acum rămâi la mine, Ivane, și, pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă.

— Ba nu, gospodin, zise Ivan. Mă duc să slujesc pe Dumnezeu, împăratul tuturor.

Și, zicând aceste, se încinge cu sabia, pune turbinca la șold, își ia ranița în spate și pușca de-a umăr și, pornind, se tot duce înainte, la Dumnezeu. Iară privitorii, cu căciulile în mână, îi urau drum bun, oriîncotro s-a întoarce.

— Călătorie sprâncenată! zise boierul; de rămâneai, îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi ești ca doi.

Mi se pare mie că și boierul, cât era de boier, luase frica turbincăi, de nu-i păru așa de rău după Ivan, care-i făcuse atâta bine.

Ivan însă nici nu se gândea la asta; el își căuta acum de drum, întrebând din om în om unde șede Dumnezeu. Dar toți pe câți îi întreba dădeau din umere, neștiind ce să răspundă la așa întrebare ciudată.

— Numai Sfântul Nicolai trebuie să știe asta, zise Ivan, scoțând o iconiță din sân și sărutând-o pe dos și pe față.

Și atunci, ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta raiului! Și, nici una, nici două, odată începe a bate în poartă cât putea. Atunci Sfântul Petre întreabă dinlăuntru:

— Cine-i acolo?

— Eu.

— Cine eu?

— Eu, Ivan.

— Și ce vrei?

— Tabacioc este?

— Nu-i.

— Votchi este?

— Nu-i.

— Femei sunt?

— Ba.

— Lăutari sunt?

— Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăiești de cap?!

— Dar unde se găsesc de aceste?

— La iad, Ivane, nu aici.

— Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la rai!… zise Ivan. Și, nemailungind vorba, îndată și pornește la iad. Și el știe pe unde cotigește, că nu umblă tocmai mult și numai iaca ce dă și de poarta iadului. Și atunci, odată începe a bate în poartă, strigând:

— Ei! Tabacioc este?

— Este, răspunde cineva dinlăuntru.

— Votchi este?

— Este.

— Femei sunt?

— Dar cum să nu fie?!

— Lăutari sunt?

— Ho, ho! Câți poftești.

— A! harașo, harașo! Aici e de mine! Deschideți iute, zise Ivan, tropăind și frecându-și mâinile.

Dracul de la poartă, gândind că e vreun mușteriu vechi de-al lor, deschide; și atunci, numai iaca ce se trezesc pe neașteptate cu Ivan Turbinca!

— Vai de noi și de noi! ziseră atunci dracii, scărmănându-se de cap în toate părțile. Așa-i c-am pățit-o?

Ivan, însă, poruncește să-i aducă mai degrabă votchi, tabacioc, lăutari și femei frumoase, că are gust să facă un guleai.

Se uită dracii unii la alții și, văzând că nu-i chip de stat împotriva lui Ivan, încep a-i aduce, care dincotro, rachiu, tutun, lăutari și tot ce-i poftea lui Ivan sufletul. Umblau dracii în toate părțile, iute ca prâsnelul, și-i intrau lui Ivan în voie cu toate cele, căci se temeau de turbincă ca de nu știu ce, poate mai rău decât de sfânta cruce.

De la o vreme se chefăluiește Ivan cum se cade, și unde nu începe a chiui prin iad și a juca Horodinca și Cazacinca, luând și pe draci și pe drăcoaice la joc, cu nepus în masă; și în vârtejul cela, răsturna tărăbi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de râs de iznoavele lui Ivan. Acum, ce să facă dracii, ca să-l urnească de-acolo? Gândesc ei, se sucesc ei, se frământă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. Talpa-iadului însă, mai ajunsă de cap decât toți dracii, zise atunci lui Scaraoschi:

— Haram de capul vostru! de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău decât așa. Aduceți-mi degrabă o putină, o piele de câine și două bețe, să fac o jucărie, cum știu eu, și acuși vi-l mătur de-aici.

Și atunci, îndată i se aduc cele cerute, și Tălpoiul face iute o darabană; și apoi, furișându-se de Ivan, iese cu dânsa afară și începe a bate ca de război; brr… br…

Ivan, atunci, își vine în simțire și într-un buc iese afară cu pușca la umăr, să vadă ce este.

Talpa-iadului, atunci, face țuști! înlăuntru, și dracii, tronc! închid poarta după Ivan, și, punănd zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. Bate el Ivan în poartă cât poate, se răcăduiește el cu pușca, dar au prins ei acum dracii la minte.

— Ei las’, cornoraților! De mi-ți mai pica vrodată în mână, turbinca are să vă știe de știre.

Văzând Ivan că porțile iadului sunt ferecate în toate părțile și că dracii n-au gând să-i deschidă, se lehămetește el acum și de lăutari, și de tabacioc, și de votchi, și de tot, și pornește iar la rai să slujească pe Dumnezeu.

Și cum ajunge la poarta raiului, din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte, tot întruna, fără să se clintească din loc.

Și nu mult după aceasta, numai iaca ce vine și Moartea și vrea numaidecât să intre la Dumnezeu, ca să primească porunci.

Ivan atunci îi pune șpaga în piept și zice:

— Ștoti, Vidma! Unde vrei să te duci?

— La Dumnezeu, Ivane, să vedem ce mi-a mai porunci.

— Nu-i voie, zise Ivan; las’ că mă duc eu să-ți aduc răspuns.

— Ba nu, Ivane, trebuie să mă duc eu. Ivan atunci, văzând că Moartea dă chioară peste dânsul, se stropșește la ea zicând:

— Pașol, Vidma, na turbinca! Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă și acuși icnește, acuși suspină, de-ți venea să-i plângi de milă. Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare ș-o anină într-un copac. Apoi începe a bate în poartă. Sfântul Petre, atunci, deschide și, când colo, se trezește cu Ivan.

— Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin lume după crancalâcuri?

— M-am săturat, și m-am prea săturat, Sfinte Petre.

— Ei, și ce vrei acum?

— Ia, vreau să mă duc la Dumnezeu, să-i spun ceva.

— Bine, Ivane, du-te; nu ți-e oprită calea. De-a putere-a fi, acum ești de casa noastră.

Ivan atunci se duce de-a dreptul înaintea lui Dumnezeu și zice:

— Doamne, nu știu dacă ai la știință ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. Și acum vine Moartea și întreabă ce mai porunciți.

— Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară trei ani de zile de-a rândul numai oameni bătrâni, așa ca tine… zise Dumnezeu, zâmbind cu bunătate.

— Bine, Doamne, zise Ivan, uitându-se cam lung la Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai poruncit.

Și, ducându-se el, scoate Moartea de la închisoare și-i zice:

— Dumnezeu a poruncit ca să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure bătrână; de cea tânără să nu te-atingi! Înțeles-ai? Hai, pornește și-ți fă datoria!

Moartea, atunci, pornește prin codri, supărată ca vai de ea, și începe a roade la copaci bătrâni, de-i pocneau fălcile.

Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește la Dumnezeu, să primească porunci. Dar când știa că are să dea peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strângea în spate de frică.

— Turbinca! afurisita de turbincă mă vâră în toate boalele, zicea Moartea, suspinând. Decât n-am încotro; trebuie să mă duc, zise ea oftând.

În sfârșit merge ea, nu merge, și de la o vreme ajunge la poarta raiului. Dar, când colo, dă iar cu ochii de Ivan.

— Tot aici ești, Ivane? tot?

— Ba bine că nu! zise Ivan, făcând stânga-mprejur și punându-se drept în calea Morții. Dar unde gândeai să fiu, când asta mi-e slujba?

— Gândeam că te-i fi dus prin lume, după berbantlâcuri de-ale tale.

— Da că doar de lume am fugit; o știu eu cât e de dulce și de amară, bat-o pustia s-o bată! I-s roase lui Ivan urechile de dânsa. Dar ce-ai slăbit așa, Vidmă?

— De bunătățile tale, Ivane. Acum cred că nu ți-i mai face blestem cu mine, mi-i da drumul să intru la Dumnezeu, că tare mare treabă mai am.

— Da, cum nu?! ia mai pune-ți pofta la o parte, că doar nu piere lumea… nu cumva ai pofti oare să te pui la taifasuri cu Dumnezeu?

— Dar știi că te prea întreci cu șaga, Ivane…

— Așa ți-e treaba? Încă mă iei la trei parale? Pașol na turbinca, Vidma!

Moartea, atunci, se vâră în turbincă și Ivan o pune la pastramă, zicând:

— Șopârcai cu cine șopârcai, dar cu Ivan nu șopârcai.

Dumnezeu, însă, știa de toate acestea, dar voia să mai facă și pe cheful lui Ivan, nu tot pe-a Morții; căci multe bunătăți mai făcuse și ea în viața ei!

— Ia deschide, Sfinte Petre, zise Ivan, bătând apoi la poartă. Sfântul Petre deschide, și Ivan se duce iar de se înfățișază înaintea lui Dumnezeu și zice:

— Doamne, Moartea întreabă ce mai porunciți? Și să nu vă supărați, dar tare-i neastâmpărată și avană, drept să vă spun; șede ca pe spini și vrea numaidecât să-i dați răspuns.

— Du-i răspuns, Ivane, că poruncesc să moară de acum înainte trei ani de zile de-a rândul numai oameni tineri, și alți trei ani de zile să moară numai copii obraznici.

— Bine, Doamne, zise Ivan, închinându-se până la pământ. Mă duc să-i spun cum ai poruncit… și cum ajunge Ivan din afară de poartă, scoate Moartea din turbincă și-i zice:

— Dumnezeu a poruncit ca de-acum înainte să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure tânără; și alți trei ani de zile, numai vlăstare fragede, răchițică, smicele, nuiele și altele de seama acestora; de pădurea cea bătrână să nu te-atingi, că-i poznă! Auzit-ai, Vidmă? Hai, pornește până te văd, și-ți fă datoria cu sfințenie.

Moartea atunci, înghițind noduri, pornește prin dumbrăvi, lunci și huceaguri, supărată ca vai de capul ei. Și, de voie, de nevoie, începe când a roade la copaci tineri, când a forfeca smicele și nuiele de-i pârâiau măselele și o dureau șelele și grumajii întinzându-se pe sus, la plopii cei înalți, și plecându-se atâta pe la rădăcinile celor tufari, după mlădițe fragede. Se zămorea și ea, sărmana, cum putea. În sfârșit, s-a chinuit Moartea așa trei ani de zile de-a rândul, și încă alți trei ani, și după ce i se împlinesc cei șase ani de osândă, iar pornește la Dumnezeu să vadă ce porunci i-a mai da. Nu-i vorbă, că știa Vidma ce-o aștepta, dar ce era să facă?

— Turbinca! Mânca-o-ar focul s-o mănânce! zicea Moartea, ducându-se la rai ca și cum ar fi mers la spânzurătoare. Nu știu ce să mai zic și despre Dumnezeu, ca să nu greșesc. Pesemne c-a ajuns și el în mintea copiilor, Doamne iartă-mă, de i-a dat lui Ivan cel nebun atâta putere asupra mea. Bine mi-ar părea să-l văd și pe Dumnezeu într-o zi, cât e de mare și puternic, în turbinca lui Ivan; ori de nu, măcar pe Sfântul Petrea; numai atunci mi-ar crede ei mie.

Și mergând ea tot bodrogănind vrute și nevrute, ajunge la poarta raiului; și când dă iar de Ivan, i se întunecă lumea înaintea ochilor și zice oftând:

— Dar bine, Ivane, iar ai de gând să mă chinuiești cu turbinca ceea a ta?

— Ba dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan cu ciudă, că din pricina ta s-a prăpădit atâta amar de lume, de la Adam și până astăzi. Pașol na turbinca, Vidma! Și de-acum, nici mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoanghină bătrână ce ești! Tu și cu Talpa-iadului sunteți potrivită pereche. Îmi vine să vă rup cu dinții de bunișoare ce sunteți. Am să te țin la pastramă, hăt și bine! De-acum în turbincă au să-ți putrezească ciolanele. Hă, hă!

Suspină ea Moartea, dar pace bună; Ivan, parcă nici n-o vede, nici n-o aude. În sfârșit, trece ea așa o bucată de vreme, cât ar fi trecut, și într-una din zile vine Dumnezeu la poartă să vadă ce necazuri mai face Ivan cu turbinca ceea.

— Ei, Ivane, ce mai direguiești? Moartea n-a mai venit pe-aici?

Ivan, atunci, lasă capul în jos și, tăcând, începe a face fețe-fețe. Iară Moartea răspunde înădușit din turbincă:

— Iată-mă-s, Doamne, pusă la opreală; m-ai lăsat de râsul unui șui ca Ivan, nenorocita de mine!

Dumnezeu, atunci, dezleagă turbinca, dă drumul Morții și zice lui Ivan:

— Ei, Ivane, destul de-acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mâncat mălaiul! De milostiv, milostiv ești; de bun la inimă, bun ai fost, nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace, cam de pe când ți-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu știu cum. Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleai de ți s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat până acum de ți-ai făcut mendrele, cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-s până la o vreme, fătul meu. De-acum ți-a venit și ție rândul să mori; n-am ce-ți face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci și Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai așa, degeaba, cum crezi tu.

Ivan atunci, văzând că s-au trecut de șagă, se pune în genunchi dinaintea lui Dumnezeu și-l roagă cu lacrimi, zicând:

— Doamne! Rogu-te să fiu îngăduit macar trei zile, în care să-mi grijesc sufletul, să-mi lucrez racla cu mâna mea asta slăbănoagă și să mă așez singurel într-însa; și după aceste facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strâns funia la par; încep a slăbi văzând cu ochii.

Dumnezeu îi învoiește cererea aceasta și apoi, luându-i turbinca din stăpânire, îl dă pe seama Vidmei, ca după trei zile să-i ia sufletul!

Ivan acum, rămânând singur, supărat ca vai de el, pe de-o parte că i-a luat Dumnezeu turbinca, pe de alta că are să moară, s-a pus pe gânduri.

„Mă rog, ia să stau și să-mi fac socoteală cu ce m-am ales eu cât am trăit pe lumea asta, zise Ivan în gândul său. În oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! De-atunci încoace am umblat ia așa, teleleu Tanasă. M-am dus la rai, de la rai la iad, și de la iad iar la rai. Și tocmai acum, la adică, n-am nici o mângâiere! Rai mi-a trebuit mie la vremea asta? Ia, așa pățești dacă te strici cu dracul; aici, la sărăcăciosul ist de rai, vorba ceea: „Fală goală, traistă ușoară”; șezi cu banii în pungă și duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsă decât asta nici că se mai poate! Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleai nu-i, nimica nu-i! Mai am numai trei zile de trăit, și te… ai dus, Ivane, de pe fața pământului! Oare nu-i de făcut vreo șmecherie până mai este încă vreme?”

În sfârșit, mai stă el Ivan oleacă așa, cu fruntea rezemată pe mână, și-i și trăsnește în gând una:

„Taci! Că i-am dat de meșteșug. Încaltea, ce-a fi, a fi; dar degeaba n-are să fie… văd eu bine că tot de una mi-e acum.”

Și odată se duce Ivan repede cu cele două carboave, el știe unde, și cumpără unelte de teslărie, două lătunoaie groase, patru balamale, câteva piroane, două belciuge și un lăcătoi zdravăn, și se aruncă de-și face el singur o drăguță de raclă, să poată ședea și împăratul într-însa.

— Iaca, Ivane, și casa de veci, zise el. Trei coți de pământ, atâta-i al tău! Vezi în ce se încheie toată scofala de pe lumea asta?

Dar n-apucă Ivan a sfârși bine vorba din urmă, și numai iaca se și trezește cu Moartea la spate:

— Ei, Ivane, gata ești?

— Gata, răspunse el, zâmbind.

— Dacă ești gata, hai! Așază-te mai repede în raclă, că n-am vreme de pierdut. Poate mă mai așteaptă și alții să le dau răvaș de drum.

Ivan, atunci, se pune în raclă cu fața în jos.

— Nu așa, Ivane, zise Moartea.

— Dar cum?

— Pune-te cum trebuie să șadă mortul. Ivan se pune într-o râlă și lasă picioarele spânzurate afară.

— Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba; mult ai să mă ții? Pune-te, măi frate, bine, cum se pune!

Ivan, atunci, se întoarce iar cu fața-n jos, cu capul bălălău într-o parte și iar cu picioarele afară.

— Ă… ra… ca’ de mine și de mine! Dar nici atâta lucru nu știi? Se vede că numai de blestemății ai fost bun în lumea asta. Ia fugi de-acolo, să-ți arăt eu, nebunule ce ești!

Ivan atunci iese din raclă și stă în picioare umilit. Iară Moartea, având bunătate a dăscăli pe Ivan, se pune în raclă cu fața-n sus, cu picioarele întinse, cu mâinile pe piept și cu ochii închiși, zicând:

— Iaca așa, Ivane, să te așezi. Ivan, atunci, nu pierde vremea și face tranc! capacul deasupra, încuie lăcata, și, cu toată rugămintea Morții, umflă racla în spate și se duce de-i dă drumul pe-o apă mare, curgătoare, zicând:

— Na! că ți-am făcut conețul. De-acum du-te pe apa sâmbetei! Și să ieși din raclă când te-a scoate bunica din groapă. Mi-a luat el Dumnezeu turbinca din pricina ta, dar încaltea ți-am făcut-o bună și eu!

— Ei, ei! Doamne, zise apostolul Petru râzând, vezi de ce s-a mai apucat acum Ivan al sfinției tale? Bine-a mai zis cine-a zis: „Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”.

Dumnezeu atunci, văzând până unde merge îndrăzneala lui Ivan, a început a se cam lua și el pe gânduri de năzdrăvăniile lui! Și așa, a zis Dumnezeu să se desfacă sicriul acolo unde era și să iasă Moartea la liman ca să-și răzbune și ea acum pe Ivan. Și îndată s-a făcut așa, și când nici nu visa Ivan că are să mai dea vrodată ochii cu Moartea, numai iaca ce se trezește cu dânsa față-n față, zicându-i:

— Dar bine, Ivane, așa ne-a fost vorba? Ivan, atunci, a rămas încremenit, fără să mai poată zice un cuvânt măcar.

— Încă te faci niznai? Ei, Ivane, Ivane! Numai răbdarea și bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să precovârșască fărădelegile și îndărătnicia ta. De demult erai tu mătrășit din lumea asta și ajuns de batjocura dracilor, dacă nu-ți intra Dumnezeu în voie mai mult decât însuși fiului său. Să știi, Ivane, că de-acum înainte ai să fii bucuros să mori; și ai să te târâi în brânci după mine, rugăndu-mă să-ți iau sufletul, da eu am să mă fac că te-am uitat și am să te las să trăiești cât zidul Goliei și Cetatea Neamțului, ca să vezi tu cât e de nesuferită viața la așa de adânci bătrânețe!

Și l-a lăsat Moartea de izbeliște să trăiască:

Cât e lumea și pământul,
Pe cuptor nu bate vântul.
Și așa, văzând Ivan că nu mai moare, zise în sine:

„Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? Ba, zău, nici nu gândesc. Deie-și ea, dacă vrea!”

Și cică atunci unde nu s-a apucat și el, în ciuda Morții, de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul.

— Guleai peste guleai, Ivane; căci altfel înnebunești de urât, zicea el.

Dă, ce era să facă bietul om, când Moartea-i chioară și nu-l vede?…

Și așa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate, și poate că și acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit.

Rezumat pentru Ivan turbincă de Ion Creangă 

Această poveste este despre Ivan, un soldat rus care, după ce a îndeplinit datoria militară și a ajuns la vârsta pensionării, primește două monede pentru cheltuieli. Mulțumindu-și superiorii, Ivan pleacă la drum. În timp ce mergea pe o potecă îngustă, Dumnezeu și Sfântul Petru îl aud cântând. Observându-l, Sfântul Petru se teme că ar putea fi un om rău, dar Dumnezeu îl liniștește, spunând că Ivan are un suflet bun și milostiv. Pentru a demonstra acest lucru, Dumnezeu se deghizează în cerșetor, iar Sfântul Petru face la fel, întâlnindu-se cu Ivan la capetele opuse ale unui pod. Ivan își dovedește bunătatea, dăruindu-le cele două monede.

Ulterior, cei doi îl ajung din urmă pe Ivan și îi restituie monedele, explicându-i că nu le folosesc. Ivan află că unul dintre ei este Dumnezeu și îl roagă să binecuvânteze sacul său (turbinca). Dumnezeu îi binecuvântează sacul și îi spune să slujească la poarta Raiului după ce se va sătura de călătorit.

Spre seară, Ivan ajunge la un conac și cere găzduire și mâncare de la stăpân. Boierul îl lasă să doarmă într-o casă bântuită de diavoli. Aici, Ivan îi prinde pe diavoli în sacul său și îi arde în fața unei mulțimi. Apoi, pleacă spre poarta Raiului, unde se întâlnește cu Sfântul Petru. Curios dacă în Rai există femei, muzică și votcă, Ivan află de la Sfântul Petru că astfel de lucruri se găsesc doar în Iad, așa că decide să meargă acolo. Din păcate, diavolii îl dau afară.

Ivan se întoarce la poarta Raiului, unde se întâlnește cu Moartea. De fiecare dată când Moartea dorea să vorbească cu Dumnezeu, Ivan îi transmitea informații false. Observând acest lucru, Dumnezeu decide să îl pedepsească pe Ivan, luându-i sacul și trimițându-l înapoi pe pământ ca muritor.

Hotărât să se pregătească pentru moarte, Ivan construiește un sicriu în care să moară liniștit. Când Moartea vine să-l ia, Ivan o înșală, închizând-o în sicriu și aruncându-l într-un râu.
Moartea se întoarce însă și, ca răzbunare, îi spune lui Ivan că îl va lăsa să trăiască în singurătate și sărăcie. Astfel, Ivan este condamnat să trăiască în izolare și fără a avea parte de odihnă eternă, învățând astfel o lecție despre consecințele acțiunilor sale.

Mesajul poveștii Ivan turbincă de Ion Creangă 

Mesajul poveștii „Ivan Turbincă” este complex și poate fi interpretat în mai multe moduri. Unul dintre mesajele centrale este că faptele bune și generozitatea pot aduce binecuvântări neașteptate, așa cum s-a întâmplat cu Ivan când a ajutat pe Dumnezeu și Sfântul Petru sub forma de cerșetori.

O altă lecție importantă este că viclenia și șiretenia pot avea consecințe negative atât pentru cei din jur, cât și pentru cel care recurge la astfel de comportament. Ivan a folosit inteligența și turbinca sa pentru a învinge dracii și a păcăli Moartea, dar în cele din urmă, a fost pedepsit și forțat să trăiască în singurătate și sărăcie.

În cele din urmă, povestea ne arată și importanța responsabilității și a asumării consecințelor acțiunilor noastre, deoarece Ivan nu și-a recunoscut greșelile și a preferat să-și urmeze propriile dorințe și curiozități, alegând să meargă în Iad în loc să rămână în Rai. Această alegere l-a costat în cele din urmă pe Ivan, iar povestea servește drept avertisment despre pericolele de a pune interesele personale și capriciile înaintea celorlalți și a binelui comun.

Concluzia poveștii Ivan turbincă de Ion Creangă 

În concluzie, povestea „Ivan Turbincă” este o narațiune moralizatoare care ne învață despre generozitate, consecințele acțiunilor noastre și responsabilitatea față de alegerile pe care le facem. Prin aventurile și neînțelepciunea lui Ivan, autorul ne îndeamnă să reflectăm asupra propriilor noastre comportamente și să ne gândim la modul în care acțiunile noastre pot afecta pe ceilalți și pe noi înșine. Povestea este o alegorie despre valorile morale și etice și ne invită să ne străduim să devenim mai buni, să învățăm din greșelile noastre și să căutăm înțelepciunea în loc să ne lăsăm conduși de ambiție și egoism.

Care sunt personajele din Ivan turbincă ? 

Personajele principale din povestea „Ivan Turbincă” sunt:

  1. Ivan Turbincă: Protagonistul poveștii, un fost soldat rus, generos și curajos, dar și naiv și lipsit de înțelepciune în unele situații.
  2. Dumnezeu: Apare în diferite momente ale poveștii, oferindu-i lui Ivan ajutor și încercând să îi arate calea cea bună.
  3. Sfântul Petru: Un personaj secundar care îl însoțește pe Dumnezeu în încercarea de a testa generozitatea lui Ivan și îi oferă sfaturi și informații pe parcursul poveștii.
  4. Dracii: Reprezentanții răului, care încearcă să îl corupă pe Ivan și să îl atragă în capcanele lor.
  5. Scaroschi: Șeful dracilor, care încearcă să îl înșele pe Ivan, dar este învins și prins în turbinca lui Ivan.
  6. Boierul: Un personaj zgârcit și nemilos, care îl primește pe Ivan să doarmă în casa bântuită de draci.
  7. Moartea: Un personaj enigmatic și important în poveste, care se confruntă cu Ivan și îl pedepsește pentru acțiunile sale.

Pe lângă aceste personaje principale, povestea mai conține și alte personaje secundare, precum oamenii din sat și diferite entități întâlnite de-a lungul poveștii.


  • poveste de adormit copii
  • povește scurta Ivan turbincă pentru copii
  • povești scurte Ivan turbincă cu morală pentru copii
  • povești scurte  Ivan turbincă cu bunătate
  • povești de adormit copii scurte
  • cele mai frumoase povesti pentru copii de citit
  • povesti pentru copii scurte de Ion Creangă
  • Ivan turbincă povesti pentru copii de 8 ani
  • Ivan turbincă povesti pentru copii de 7 ani
  • Ivan turbincă povesti pentru copii de 6 ani
  • Ivan turbincă povesti pentru copii de 5 ani
  • Ivan turbincă povesti pentru copii de 4 ani
  • Ivan turbincă povesti pentru copii de 3 ani
  • basme pentru copii Ivan turbincă
  • Povesti de adormit copii cu zâne și animale
  • povești scurte Ivan turbincă pentru adormit copiii
  • Povești scurte Ivan turbincă pentru adormit copiii
  • Povesti scurte, Ivan turbincă pe care sa i le citesti copilului inainte de culcare
  • Ivan turbincă de Ion Creangă
  • Rezumatul poveștii Ivan turbincă
  • Rezumate / Concluzie
  • Care sunt personajele din Ivan turbincă ?
Ion Roată și Cuza Vodă – Poveste de Ion Creangă

Ion Roată și Cuza Vodă – Poveste de Ion Creangă

Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era și moș Ion Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moș Ion Roată, după câte văzuse și după câte pățise el în viața sa, nu prea punea temei pe vorbele boierești și avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Așa e țăranul: nu prea știe multe. Și moș Ion Roată, fiind țăran, cum v-am spus, deși se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.

În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: și mai mari, și mai mici; și mai bătrâni, și mai tineri; și mai învățați, și mai neînvățați, cum îi apucase timpul. Între acești din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit și Tololoiu, Grigore Cuza și alți câțiva de-alde aceștia, care, ținându-se de obiceiurile strămoșești, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujbă bisericească de la început până la sfârșit, cântând și citind la strană de-a valma cu dascălii și preoții bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împărțeau bucățica de pâine cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoiași, cum apucară din părinți. Atâta-i ajungea capul, atâta făceau și ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă mai aveau!

Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acestora, se făcea vorbă multă; și era lucru firesc să se facă, fiind în luptă timpul de față cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire!

Boierii cei mai tineri, crescuți de mici în străinătate, numai cu franțuzească și nemțească, erau cârtitori asupra trecutului și cei mai guralivi totodată. Vorba, portul și apucăturile bătrânești nu le mai veneau la socoteală. Și din această pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, ișlicari, strigoi și câte le mai venea în minte, după cum le era și creșterea; dă, învățați nu-s?…

Nu-i vorbă că și nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau și ei tinerilor câte-un ibrișin pe la nas, numindu-i: bonjuriști, duelgii, pantalonari, oameni smintiți la minte și ciocoi înfumurați, lepădați de lege, stricători de limbă și de obiceiuri. În așa împoncișare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate că și unii și alții erau pentru „Unire”. Numai atâta, că bătrânii voiau „Unire” cu tocmală, iar tinerii „Unire” fără socoteală, cum s-a și făcut.

Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea, mustrându-i: ba că nu vorbesc drept românește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc, de nu-i mai înțelege nimene; ba că „umblați cu șurubele, să ne trageți butucul”; ba că „face omul cu cineva o tovărășie cât de mică, și tot urmează învoială între părți, iar nu așa cu ochii închiși”, căci, „dacă n-ai carte, n-ai parte”, scurtă socoteală; ba că, „de când cu străinătatea, v-ați înstrăinat și legea, și limba, și inima, și chiar dragostea sătenilor; și după nepăsarea și risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puțin mai avem de înstrăinat, și nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebați pe bieții nemernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca niște câini ai nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală mai dimineață, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopsește și-i țuhăiește mai rău decât pe vite! Ciocoismul și străinii să trăiască, și las’ pe dânșii, că ne scot ei la covrigi!” Ba că „vai de țara care ajunge s-o puie copiii la cale”; ba că „vorba multă, sărăcia omului”, și, dacă li-i treaba de-așa, facă ei ce-or ști, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele, din pricina slugilor, cărora puțin le pasă de munca stăpânului; și câte și mai câte năzdrăvănii de-alde aceste. Las’ pe bătrâni să te descânte și să te judece ei, în legea lor, că nu-ți mai trebuie alt popă… Și iaca așa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.

Acum vine alta la rând. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca și moș Ion Roată sare cu gura:

— Aveți bunătate de vorbiți mai moldovenește, cucoane, să ne dumerim și noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica, păcatele mele!

Un oarecare boier întâmpină atunci pe moș Ion Roată, zicându-i cu glas poruncitor și răutăcios:

— Dar ce nevoie mare este să înțelegi tu, mojicule? Tacă-ți leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, și helbet! nu ți-a lua nime din spate ce știu eu… Auzi obrăznicie! Tu… cu optzeci de mii de fălci de moșie, și el un ghiorlan c-un petic de pământ, și uite ce gură face alăturea cu mine!…

Moș Ion Roată, simțindu-se lovit până în suflet, răspunde atunci cu glas plângător:

— Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să picepem și noi câte ceva din cele ce spuneți dumneavoastră, de ce ne-ați mai adus aici să vă bateți joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic ești, megieș îmi ești, ca răzeș ce mă găsesc, și știu bine că n-are să-mi fie moale când m-oi întoarce acasă, unde mă așteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste țărănești ale noastre, străpunse de pălămidă și pline de bătături, cum le vedeți, vă țin pe d-neavoastră deatâta amar de vreme și vă fac să huzuriți de bine. Și mai mult decât atâta: orice venetic, în țara asta, este oploșit de dumneavoastră, și-l priviți cu nepăsare cum ne suge sângele, și tăceți și-l îmbrățișați! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi… Din mojici, din ghiorlani și din dobitoci nu ne mai scoateți! Dumnezeu să ne ierte, și să ne iertați și dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat așa este: v-ați deprins a lua focul totdeauna cu mâinile noastre cele mojicești… și tot noi cei horopsiți!

— Sfânt să-ți fie rostul, moș Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; și sunt fericit că stai alăturea cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învățătură, mai bine un țăran cu un car de minte!

La aceste vorbe, mulți dintre boieri s-au simțit atinși; cel cu pricina… a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prietenește cu moș Ion Roată.

În sfârșit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviințat „Unirea”, și apoi deputații s-au întors fiecare pe la vetrele lor.

Peste câțiva ani după aceasta, trecând Cuza-vodă spre București, a poposit la Agiud, unde l-a întâmpinat o mulțime de lume, ca pe un domnitor.

Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zărește o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulțimii, în vârful unei prăjini. Cuza-vodă, înțelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Și, când colo, un țăran bătrân cade în genunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimile în ochi, și dându-i o hârtie scrisă pe toate fețele.

— He, he! moș Ion Roată, prietenul și tovarășul meu cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te, moș Ioane, și spune-mi, fără sfială, ce durere ai. Ți-a făcut cineva vrun neajuns?

Moș Ion Roată, văzând că, după atâția ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza și că l-a primit cu atâta bunătate, a început a plânge cu hohot și a-l ruga să-i citească hârtia.

Vodă, fiind gata de plecare și văzând că hârtia lui moș Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândețe:

— Spune, moș Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înțeleg!

Atunci moș Roată, venindu-și în sine, începe a se jelui cum urmează:

— Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de „ad-hoc”, n-am mai avut zi bună cu megieșul meu cel puternic, stăpânul unei moșii foarte mari, pe care-l cunoști măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier așa de mare, putred de bogat și cu învățătură, să-și pună mintea cu unul ca mine, de la niște vorbe nesocotite ce le-am zis și eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i dea sănătate și bine, dar amarnic m-a lovit în avere și în cinste! Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost așa de sec, între cei de-o seamă cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană și prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot felul.

Întâi și-ntâi, a pus înadins pe feciorii boierești să-mi caute pricină și să mă aducă la sapă de lemn. Și aceștia, ca oameni fără judecată și pizmași, făceau toate chipurile satanicești, sau ei de-a dreptul, sau prin alții, cum să dea vitișoarele mele măcar de-un pas pe moșia boierească; ș-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruțare! Și astăzi împușcă-i porcii; mâine, vacile și boii; poimâine, căișorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada și du-le la curte. Îți poți închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!

Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la boier să mă jeluiesc. Și boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de față cu slugile sale și cu alți oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de rușine! Ba încă m-a și amenințat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară și să mă bată cu biciul! Și cu rânduiala asta, măria-ta, în câțiva ani de zile m-a calicit cu desăvârșire, și mi-a ridicat și cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!

Cuza-vodă a stat neclintit și s-a uitat țintă la moș Ion Roată, cât a vorbit el. Și când a isprăvit vorba, vodă i-a pus două fișicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:

— Ține, moș Ioane, acest mic dar de la mine, și întâmpină-ți nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci „El nu bate cu ciomagul”.

Lui moș Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi, și, sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulțumire, zice oftând:

— Dar cu rușinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?

— Cu rușinea, iaca așa rămâne, moș Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz și pe altul, în fața mulțimii adunate acolo. Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării și ți-a șters rușinea.

Rezumat pentru Ion Roată și Cuza Vodă de Ion Creangă 

Povestea se concentrează pe moș Ion Roată, un țăran înțelept și cinstit, care participă la Divanul ad-hoc din Moldova, alături de boieri, episcopi și mitropolitul țării, în 1857. În cadrul acestor dezbateri, boierii tineri și cei bătrâni își expun viziunile diferite despre viitorul Moldovei și Unirea cu Țara Românească.

Moș Ion Roată, neînțelegând limbajul complicat al boierilor tineri, își exprimă nemulțumirea și își cere dreptul de a înțelege discuțiile. Un boier îi răspunde într-un mod răutăcios, însă moș Ioan Roată nu se lasă intimidat și le reamintește tuturor că țăranii sunt cei care muncesc din greu pentru a-i susține pe boieri.

Cuza-vodă, colonelul Alexandru Cuza, apreciază onestitatea și curajul lui moș Ion Roată, iar cei doi devin prieteni. După câțiva ani, Cuza-vodă devine domnitor și, în timpul unei vizite la Agiud, moș Ion Roată îi cere ajutorul cu o problemă. Cuza-vodă îl ascultă și îi promite că îi va rezolva problema.

Povestea Ion Roată și Cuza-vodă subliniază lupta pentru Unirea Principatelor Române și importanța de a păstra tradițiile și valorile românești. Moș Ion Roată reprezintă simbolul țăranului înțelept și drept, care luptă pentru cauza sa și a poporului său.

Mesajul poveștii Ion Roată și Cuza Vodă de Ion Creangă 

Mesajul acestei povești este acela al valorii unității, înțelegerii și respectului între diferitele clase sociale și generații pentru a atinge un scop comun – în cazul acestei povești, Unirea Principatelor Române. Povestea evidențiază importanța comunicării, a exprimării deschise a opiniei, dar și a ascultării celorlalți, indiferent de statutul social sau de nivelul de educație.

Prin personajele sale, povestea prezintă și un contrast între vechi și nou, între tradiții și modernitate, invitând la o reflecție asupra modului în care aceste aspecte pot coexista în societate. Moș Ioan Roată și Cuza Vodă reprezintă exemple de personaje care, în ciuda diferențelor sociale, colaborează și se respectă reciproc, punând binele țării și al oamenilor pe primul loc. Astfel, povestea subliniază importanța solidarității și a cooperării pentru progresul și dezvoltarea unei națiuni.

Concluzia poveștii Ion Roată și Cuza Vodă de Ion Creangă 

 
În concluzie, povestea despre Moș Ioan Roată și Cuza Vodă evidențiază importanța colaborării, unității și respectului între diferitele clase sociale și generații pentru a atinge obiectivele comune ale unei națiuni. Mesajul central al poveștii este acela al solidarității și al cooperării în vederea progresului și dezvoltării, ilustrând cum valorile umane esențiale pot depăși barierele sociale și culturale. Prin intermediul acestei povești, suntem îndemnați să fim deschiși la dialog și să apreciem contribuțiile fiecăruia, indiferent de statutul lor, pentru a construi o societate mai unită și prosperă.

Care sunt personajele din Ion Roată și Cuza Vodă ? 

În povestea „Ion Roată și Cuza”, personajele principale sunt:

  1. Moș Ion Roată: Un țăran înțelept și priceput, care reprezintă vocea poporului și a celor care muncesc din greu pe pământ. Moș Ion Roată este un om de bun-simț și cu o mare înțelegere a realităților sociale și politice ale vremii sale.
  2. Cuza Vodă (Domnitorul Alexandru Ioan Cuza): Domnitorul care a unit Principatele Române, Moldova și Țara Românească, într-un singur stat, România. Cuza Vodă este un lider înțelept și vizionar, deschis la dialog cu toate păturile societății și dispus să asculte sfaturile și părerile oamenilor simpli, cum este Moș Ion Roată.

Pe lângă aceste două personaje centrale, în poveste pot apărea și alte personaje secundare, cum ar fi membri ai curții domnești, alți țărani sau nobili, care contribuie la dezvoltarea acțiunii și la ilustrarea relațiilor sociale și politice din acea perioadă.

 

 


  • poveste de adormit copii
  • povește scurta Ion Roată și Cuza Vodă pentru copii
  • povești scurte Ion Roată și Cuza Vodă cu morală pentru copii
  • povești scurte  Ion Roată și Cuza Vodă cu bunătate
  • povești de adormit copii scurte
  • cele mai frumoase povesti pentru copii de citit
  • povesti pentru copii scurte de Ion Creangă
  • Ion Roată și Cuza Vodă povesti pentru copii de 8 ani
  • Ion Roată și Cuza Vodă povesti pentru copii de 7 ani
  • Ion Roată și Cuza Vodă povesti pentru copii de 6 ani
  • Ion Roată și Cuza Vodă povesti pentru copii de 5 ani
  • Ion Roată și Cuza Vodă povesti pentru copii de 4 ani
  • Ion Roată și Cuza Vodă povesti pentru copii de 3 ani
  • basme pentru copii Ion Roată și Cuza Vodă
  • Povesti de adormit copii cu zâne și animale
  • povești scurte Ion Roată și Cuza Vodă pentru adormit copiii
  • Povești scurte Ion Roată și Cuza Vodă pentru adormit copiii
  • Povesti scurte, Ion Roată și Cuza Vodă pe care sa i le citesti copilului inainte de culcare
  • Ion Roată și Cuza Vodă de Ion Creangă
  • Rezumatul poveștii Ion Roată și Cuza Vodă
  • Rezumate / Concluzie
  • Care sunt personajele din Ion Roată și Cuza Vodă ?
Fata Babei și Fata Moșneagului – Poveste de Ion Creangă

Fata Babei și Fata Moșneagului – Poveste de Ion Creangă

Erau odată un moșneag și-o babă; și moșneagul avea o fată, și baba iar o fată. Fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsând tot greul pe fata moșneagului. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune și frumoase. Dar această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță, și de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș-amar de pielea ei.

Fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară, ea, în sfârșit, în toate părțile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-și mai strângea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea. Ș-apoi baba și cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare și nemulțumitoare erau. Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei — busuioc de pus la icoane.

Când se duceau amândouă fetele în sat la șezătoare seara, fata moșneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga și ea cu mare ce câte-un fus; și apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz și zicea fetei moșneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ție până va sări și ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul și fuga în casă la babă și la moșneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica și sărbătorile, fata babei era împopoțată și netezită pe cap, de parc-o linseseră vițeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moșneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ș-apoi, când venea moșneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă melița; că fata lui nu ascultă, că-i ușernică, că-i leneșă, că-i soi rău… că-i laie, că-i bălaie; și că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde știe, că nu-i de chip s-o mai ție; pentru că poate să înnărăvească și pe fata ei.

Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei, și ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moșneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, și cucoșul nu mai avea nici o trecere; ș-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba și cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste.

Într-una din zile, moșneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata și-i zise:

— Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculți, că ești rea de gură și înnărăvită și că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te și tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ți sunt, că, orișiunde te-i duce, să fii supusă, blajină și harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost și mila părintească la mijloc!… dar prin străini, Dumnezeu știe peste ce soi de sămânță de oameni îi da; și nu ți-or putea răbda câte ți-am răbdat noi.

Atunci biata fată, văzând că baba și cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său și, cu lacrimi în ochi, pornește în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere!

Și merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieși înainte o cățelușă, bolnavă ca vai de capul ei și slabă de-i numărai coastele; și cum văzu pe fată, îi zise:

— Fată frumoasă și harnică, fie-ți milă de mine și mă grijește, că ți-oi prinde și eu bine vrodată!

Atunci fetei i se făcu milă și, luând cățelușa, o spălă și-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo și-și căută de drum, mulțumită fiind în suflet că a putut săvârși o faptă bună.

Nu merse ea tocmai mult, și numai iaca ce vede un păr frumos și înflorit, dar plin de omizi în toate părțile. Părul, cum vede pe fată, zice:

— Fată frumoasă și harnică, grijește-mă și curăță-mă de omizi, că ți-oi prinde și eu bine vrodată!

Fata, harnică cum era, curăță părul de uscături și de omizi cu mare îngrijire și apoi se tot duce înainte să-și caute stăpân. Și, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită și părăsită. Fântâna atunci zice:

— Fată frumoasă și harnică, îngrijește-mă, că ți-oi prinde și eu bine vrodată!

Fata rânește fântâna și-o grijește foarte bine; apoi o lasă și-și caută de drum. Și, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor nelipit și mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice:

— Fată frumoasă și harnică, lipește-mă și grijește-mă, că poate ți-oi prinde și eu bine vrodată!

Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, își suflecă mânecile, călcă lut și lipi cuptorul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul să-l privești! Apoi își spălă frumușel mâinile de lut și porni iarăși la drum.

Și mergând ea acum și zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-și pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineață, trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, și în poiană vede o căsuță umbrită de niște lozii pletoase; și când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândețe și-i zice:

— Da’ ce cauți prin aceste locuri, copilă, și cine ești? — Cine să fiu, mătușă? Ia, o fată săracă, fără mamă și fără tată, pot zice; numai Cel-de-sus știe câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut și, necunoscând pe nime și umblând din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povățuit de-am nimerit la casa d-tale și te rog să-mi dai sălășluire.

— Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine și te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică. Slujește la mine astăzi și fii încredințată că mâine n-ai să ieși cu mâinile goale de la casa mea.

— Bine, măicuță, dar nu știu ce trebi am să fac. — Ia, să-mi lai copilașii, care dorm acum, și să-i hrănești; apoi să-mi faci bucate; și, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinți, ci cum îs mai bune de mâncat.

Și, cum zice, bătrâna pornește la biserică, iară fata suflecă mânecile și s-apucă de treabă. Întâi și-ntâi face lăutoare, apoi iese afară și începe a striga:

— Copii, copii, copii! Veniți la mama să vă lăie! Și când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse și pădurea fojgăia de-o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine mici și mari! Însă, tare în credință și cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una și le lă și le îngrijește cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, și când a venit Sfânta Duminică de la biserică și a văzut copiii lăuți frumos și toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; și după ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod și să-și aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, și să și-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod și vede acolo o mulțime de lăzi: unele mai vechi și mai urâte, altele mai noi și mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ș-alege pe cea mai veche și mai urâtă dintre toate. Și când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încrețește din sprâncene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.

Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute și rumenite… Și mănâncă fata la plăcinte, și mănâncă, hăt bine; apoi își mai ia câteva la drum și pornește.

Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața. Și pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine și a pornit înainte.

Și mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, și-a plecat crengile-n jos; și ea a mâncat la pere și și-a luat la drum câte i-au trebuit.

De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlnește și cu cățelușa, care acum era voinică și frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulțumită pentru că a căutat-o la boală. Și de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moșneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi și inima de bucurie. Fata atunci scoate salba și paharele cele de argint și le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi ies din ea, încât moșneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogății! Iară baba a rămas opărită și nu știa ce să facă de ciudă. Fata babei atunci și-a luat inima-n dinți și a zis:

— Las’, mamă, că nu-i prădată lumea de bogății; mă duc să-ți aduc eu și mai multe.

Și cum zice, pornește cu ciudă, trăsnind și plesnind. Merge și ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moșneagului; se întâlnește și ea cu cățelușa cea slabă și bolnavă; dă și ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită și seacă și părăsită, de cuptorul cel nelipit și aproape să se risipească; dar când o roagă și cățelușa, și părul, și fântâna, și cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă și în bătaie de joc:

— Da’ cum nu!? că nu mi-oi feșteli eu mânuțele tătucuței și a mămucuței! Multe slugi ați avut ca mine?

Atunci, cu toatele, știind că mai ușor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată și leneșă, au lăsat-o să-și urmeze drumul în pace și n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Și mergând ea tot înainte, a ajuns apoi și ea la Sfânta Duminică; dar și aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie și prostește. În loc să facă bucatele bune și potrivite și să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moșneagului de bine, ea i-a opărit pe toți, de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură… și când a venit Sfânta Duminică de la biserică, și-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă și îngăduitoare, n-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatică și c-o leneșă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, și să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit și și-a ales lada cea mai nouă și mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult și ce-i mai bun și mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-și ia ziua bună și binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci pornește ca de la o casă pustie și se tot duce înainte; și mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă și să-i ieie lada.

Și când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. La fântână, așijderea: păhăruțele de argint, nu-i vorbă, erau, și fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar și să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, și fata de sete s-a uscat!… Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeți c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Și-atunci… scobește-te, fata babei, în dinți! Mergând mai înainte, cu cățelușa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea și acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, cățelușa a mușcat-o de i-a rupt degetele și n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Își mușca fata acum degețelele mămucuței și ale tătucuței de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. În sfârșit, cu mare ce a ajuns și ea acasă, la mă-sa, dar și aici nu le-a ticnit bogăția. Căci, deschizând lada, o mulțime de balauri au ieșit dintr-însa și pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, și apoi s-au făcut balaurii nevăzuți cu ladă cu tot.

Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei și avea nenumărate bogății: el a măritat pe fiică-sa după un om bun și harnic. Cucoșii cântau acum pe stâlpii porților, în prag și în toate părțile; iar găinile nu mai cântau cucoșește la casa moșneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moșneagul a rămas pleșuv și spetit de mult ce-l netezise baba pe cap și de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul.

Rezumat pentru Fata Babei și Fata Moșneagului de Ion Creangă 

Povestea „Fata babei și fata moșneagului” este o poveste populară românească în care se prezintă contrastul dintre două tinere, una harnică și bună, iar cealaltă leneșă și răutăcioasă.

Povestea începe cu moșneagul și baba, care au câte o fată. Fata moșneagului este harnică și ascultătoare, în timp ce fata babei este leneșă și obraznică. Într-o zi, fata moșneagului pleacă în căutarea bogăției și întâlnește pe drum un cuptor, o fântână, un păr și o cățelușă. Ea se oferă să îngrijească fiecare și, în schimb, primește plăcinte, apă, pere și o salbă de galbeni.

Mai târziu, fata moșneagului ajunge la casa Sfintei Duminici, unde trebuie să îngrijească copiii și să gătească. Fata își îndeplinește cu succes sarcinile și este răsplătită cu o ladă veche și urâtă pe care o alege ea însăși din podul casei Sfintei Duminici. Când ajunge acasă și deschide lada, fata descoperă că aceasta conține nenumărate bogății.

De partea cealaltă, fata babei decide să plece și ea în căutarea bogăției. Însă, spre deosebire de fata moșneagului, ea se comportă urât și nu ajută pe nimeni pe parcursul drumului. La casa Sfintei Duminici, fata babei este nepoliticoasă și nu își îndeplinește sarcinile. În ciuda acestui fapt, Sfânta Duminică îi permite să aleagă și ea o ladă din pod. Fata babei alege lada cea mai frumoasă și nouă.

Pe drumul de întoarcere, fata babei nu poate beneficia de ajutorul cuptorului, fântânii, părului și cățelușei, deoarece acestea își amintesc de comportamentul ei rău. Când ajunge acasă și deschide lada, din aceasta ies balauri care o mănâncă pe ea și pe mama ei. În final, moșneagul rămâne liniștit și bogat, iar fata lui se căsătorește cu un om bun și harnic.

Mesajul poveștii Fata Babei și Fata Moșneagului de Ion Creangă 

Mesajul central al poveștii „Fata babei și fata moșneagului” este că bunătatea, hărnicia și respectul față de ceilalți sunt virtuți care vor fi răsplătite în cele din urmă, în timp ce lenea, răutatea și egoismul vor duce la consecințe negative. Povestea evidențiază importanța de a avea un caracter bun și de a fi generos și altruist în relațiile cu ceilalți. Prin exemplul celor două fete, povestea transmite un învățământ moral valoros pentru cititori, încurajându-i să urmeze calea cea bună și să evite comportamentele negative.

Concluzia poveștii Fata Babei și Fata Moșneagului de Ion Creangă 

În concluzie, povestea „Fata babei și fata moșneagului” este o alegorie morală despre virtuți și vicii, în care bunătatea și hărnicia înving lenea și egoismul. Cele două fete, una fiind exemplul pozitiv și cealaltă exemplul negativ, își primesc răsplata sau pedeapsa în funcție de acțiunile și comportamentul lor. Povestea ne învață că atitudinea noastră față de viață și de ceilalți poate avea un impact profund asupra destinului nostru și că alegerea de a fi bun și harnic ne poate aduce fericire și prosperitate. În contrast, a fi rău și egoist poate duce la un deznodământ nefast, cum este cazul babei și a fiicei ei în această poveste.

Care sunt personajele din Fata Babei și Fata Moșneagului ? 

Personajele principale din povestea „Fata babei și fata moșneagului” sunt:

  1. Fata moșneagului: Ea reprezintă virtutea, hărnicia și bunătatea. Este un personaj pozitiv, care prin comportamentul său corect și bun, câștigă în cele din urmă bogății și fericire pentru ea și tatăl ei.
  2. Fata babei: Ea simbolizează viciile, lenea și egoismul. Fiica babei este un personaj negativ, care suferă consecințele alegerilor și acțiunilor sale greșite.
  3. Baba: Mama fetei rele, care își răsfață și încurajează fiica în comportamentul ei nepotrivit. Baba este de asemenea un personaj negativ.
  4. Moșneagul: Tatăl fetei bune, un om sărăcit și suferind, dar care este răsplătit pentru bunătatea și răbdarea sa în fața greutăților.
  5. Sfânta Duminică: Este un personaj misterios și înțelept care apare în ambele părți ale poveștii și oferă îndrumare și răsplată sau pedeapsă în funcție de comportamentul fiecărei fete.

Alte personaje secundare includ animalele și obiectele magice cu care fetele interacționează, cum ar fi cățelușa, părul, fântâna și cuptorul. Aceste personaje simbolizează diferite provocări și lecții pe care fetele trebuie să le învețe pe parcursul poveștii.

 

 


  • poveste de adormit copii
  • povește scurta Fata Babei și Fata Moșneagului pentru copii
  • povești scurte Fata Babei și Fata Moșneagului cu morală pentru copii
  • povești scurte  Fata Babei și Fata Moșneagului cu bunătate
  • povești de adormit copii scurte
  • cele mai frumoase povesti pentru copii de citit
  • povesti pentru copii scurte de Ion Creangă
  • Fata Babei și Fata Moșneagului povesti pentru copii de 8 ani
  • Fata Babei și Fata Moșneagului povesti pentru copii de 7 ani
  • Fata Babei și Fata Moșneagului povesti pentru copii de 6 ani
  • Fata Babei și Fata Moșneagului povesti pentru copii de 5 ani
  • Fata Babei și Fata Moșneagului povesti pentru copii de 4 ani
  • Fata Babei și Fata Moșneagului povesti pentru copii de 3 ani
  • basme pentru copii Fata Babei și Fata Moșneagului
  • Povesti de adormit copii cu zâne și animale
  • povești scurte Fata Babei și Fata Moșneagului pentru adormit copiii
  • Povești scurte Fata Babei și Fata Moșneagului pentru adormit copiii
  • Povesti scurte, Fata Babei și Fata Moșneagului pe care sa i le citesti copilului inainte de culcare
  • Fata Babei și Fata Moșneagului de Ion Creangă
  • Rezumatul poveștii Fata Babei și Fata Moșneagului
  • Rezumate / Concluzie
  • Care sunt personajele din Fata Babei și Fata Moșneagului ?
Dănilă Prepeleac – Poveste de Ion Creangă

Dănilă Prepeleac – Poveste de Ion Creangă

Erau odată într-un sat doi frați, și amândoi erau însurați. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna punea și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi mai avea și o mulțime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgârcită. Vorba veche: „Tot un bou ș-o belea”. Fratele cel sărac – sărac să fie de păcate! – tot avea și el o pereche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalți de trup, țepoși la coarne, amândoi cudalbi, țintați în frunte, ciolănoși și groși, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieșit cu dânșii în lume și de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, țăpoi, greblă și câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Și când avea trebuință de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea zicea adeseori:
— Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.
— Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?
Nevasta, nemaiavând încotro, tăcea și înghițea noduri. Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu treceau douătrei zile la mijloc, și se trezea la ușa ei cu Dănilă, cumnatusău, cerând să-i împrumute carul: ba să-și aducă lemne din pădure, ba făină de la moară, ba căpiți din țarină, ba multe de toate.
— Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de frăția noastră!… Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești ș-un car? Al meu l-ai hârbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo, carul se strică. Ș-apoi, știi vorba ceea: „Dă-ți, popă, pintenii și bate iapa cu călcâiele”.
— Apoi, dă, frate, zise istalalt, scărpinându-se în cap, ce să fac?
— Ce să faci? Să te-nvăț eu: boii tăi sunt mari și frumoși; ia-i și-i du la iarmaroc, vinde-i și cumpără alții mai mici și mai ieftini, iar cu banii rămași cumpără-ți și un car, și iaca te-ai făcut gospodar.
— Ia, știi că nu m-ai învățat rău? Așa am să fac.
Zicând aceste, se duce la dânsul acasă, își ia boii de-o funie și pornește cu ei spre târg. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia căruia-i mânca câinii din traistă, și toate trebile, câte le făcea, le făcea pe dos. Târgul era cam departe, și iarmarocul pe sfârșite. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? (că așa îi era porecla, pentru că atâta odor avea și el pe lângă casă făcut de mâna lui). El tuflește cușma pe cap, o îndeasă pe urechi și habar n-are: „Nici nu-i pasă de Năstasă; de Nichita, nici atâta”.
Mergând el cu Duman și Tălășman ai săi, tot înainte spre iarmaroc, tocmai pe când suia un deal lung și trăgănat, alt om venea dinspre târg cu un car nou, ce și-l cumpărase chiar atunci și pe care îl trăgea cu mâinile singur, la vale cu proptele și la deal cu opintele.
— Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie, văzând troscotul cel fraged și mândru de pe lângă drum. Stai puțin cu carul, c-am să-ți spun ceva.
— Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie. Dar ce ai să-mi spui?
— Carul dumitale parcă merge singur.
— D-apoi… mai singur, nu-l vezi?
— Prietene, știi una?
— Știu dacă mi-i spune.
— Hai să facem treampa; dă-mi carul, și na-ți boii. Nu vreau să le mai port grija în spate: ba fân, ba ocol, ba să nu-i mănânce lupii, ba de multe de toate… Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur.
— Șuguiești, măi omule, ori ți-e într-adins?
— Ba nu șuguiesc, zise Dănilă.
— Apoi dar, te văd că ești bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai găsit într-un chef bun; hai, noroc să dea Dumnezeu! Să-ți aibi parte de car, și eu de boi!
Apoi dă carul, își ia boii, pleacă pe costișă într-o parte spre pădure și se cam mai duce. Istalalt, adică Dănilă, zice în gândul său:
„Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar răzgândi; dar parcă nu era țigan, să întoarcă.”
Apoi își ia și el carul și pornește tot la vale înapoi spre casă.
— Aho! car nebun, aho! Când te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară, ori cu fân din țarină, atunci să mergi așa!
Și cât pe ce, cât pe ce să nu-l ia carul înainte. Dar de la o vreme valea s-a sfârșit și s-a început un deal; când să-l suie la deal, suie-l dacă poți!… Hârți! încolo, scârți! încolo, carul se da înapoi.
— Na! car mi-a trebuit, car am găsit!
Apoi cu mare greu hartoiește carul într-o parte, îl oprește în loc, se pune pe proțap și se așterne pe gânduri.
— Mă!… asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruță… Ba e Prepeleac, ba nu-i el… Când iaca un om trecea iute spre târg c-o capră de vânzare.
— Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea, să-ți dau carul ista?
— Apoi… dă… capra mea nu-i de cele săritoare, și-i bună de lapte.
— Ce mai la deal, la vale! bună, ne-bună, na-ți carul și dă-mi-o!
Cela nu se pune de pricină, dă capra și ia carul. Apoi așteaptă până vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, și se duce în treaba lui spre casă, lăsând pe Dănilă gură cască tot pe loc.
— Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra știu încaltea că bine l-am boit!
Ia apoi și el capra și pornește iar spre târg. Dar capra tot capră; se smuncea în toate părțile, încât îi era acum lehamete de dânsa.
— De-aș ajunge mai degrabă în târg, zise Prepeleac, ca să scap de râia asta.
Și, mergând el mai departe, iaca se întâlnește c-un om ce venea de la târg c-o gâscă în brațe.
— Bun întâlnișul, om bun! zise Dănilă.
— Cu bine să dea Dumnezeu!
— Nu vrei să facem schimb? să-ți dau capra asta și să-mi dai gâsca.
— N-ai nimerit-o, că nu-i gâscă, ci-i gânsac; l-am cumpărat de sămânță.
— Da, dă-mi-l, dă-mi-l! că-ți dau și eu o sămânță bună.
— De mi-i da ceva adaos, poate să ți-l dau; iară de nu, norocul gâștelor de-acasă; că are să facă un otrocol prin ele, de s-a duce vestea! În sfârșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! Apoi înșfacă gânsacul și pleacă tot înainte spre târg. Când ajunse în târg, gânsacul, dorit de gâște, țipa cât îl lua gura: „ga, ga, ga, ga!”
„Na! c-am scăpat de dracul și am dat peste tată-său: acesta mă asurzește! Las’ că te însor eu și pe tine acuși, măi buclucașule!”
Și, trecând pe lângă un negustor cu pungi de vânzare, dă gânsacul pe-o pungă de cele pe talger și cu băierile lungi, de pus în gât. Ia el punga, o sucește, o învârtește ș-apoi zice:
„Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul să te uiți la ei am rămas c-o pungă goală.
Măi! măi! măi! măi! Doar știu că nu mi-i acum întâiași dată să merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat mințile!”
Mai șede el cât șede de cască gura prin târg, ș-apoi își ia tălpășița spre casă. Și, ajungând în sat, se duce drept la fratesău, ca să-i ducă bucurie.
— Bine v-am găsit, bădiță!
— Bine-ai venit, frate Dănilă! Da’ mult ai zăbovit la târg!
— Apoi dă, bădiță; m-am pornit cu graba și m-am întâlnit cu zăbava.
— Ei, ce veste ne mai aduci de pe la târg?
— Ia, nu prea bună! Bieții boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului.
— Vro dihanie a dat peste dânșii, ori ți i-a furat cineva?
— Ba! I-am dat eu singur cu mâna mea, bădiță.
Apoi spuse din capăt toată întâmplarea, pe unde-a fost și ce-a pățit; iar la urma urmelor zise:
— Ș-apoi, ce mai atâta vorbă lungă, dintr-o pereche de boi m-am ales c-o pungă; ș-apoi și asta pute a pustiu, bădiță dragă.
— Mă! da, drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești!
— Apoi dă!… bădiță! pân-aici, toate-au fost cum au fost, da’ de-acum am prins eu minte… Numai ce folos? Când e minte, nu-i ce vinde; când e brânză, nu-i bărbânță. Iaca îți dau dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dânsa. Și te mai rog de toți dumnezeii să-mi împrumuți macar o dată carul cu boii, s-aduc niște lemne din pădure la nevastă și la copii, că n-au scânteie de foc în vatră, sărmanii! ș-apoi, ce-a da Dumnezeu! cred că nu te-oi mai supăra.
— Ptiu! mă! zise frate-său, după ce l-a lăsat să sfârșască. Se vede că Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-ți mai dau o dată carul, dar asta ți-a fi cea de pe urmă.
Lui Dănilă atâta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii frăținesău și pornește. Cum ajunge în pădure, chitește un copac care era mai mare și trage carul lângă el; fără să dejuge boii, începe a tăia copacul, ca să cadă în car deodată. Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocănește el cât bocănește, când pârrr! cade copacul peste car de-l sfarmă și peste boi de-i ucide!
„Na! că făcui pacostea și fraține-meu! Ei, ei, acum ce-i de făcut?… Eu cred că ce-i bine, nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea Celui-de-sus.”
Așa zicând, pornește și, mergând prin pădure, s-a rătăcit. După multă trudă și buimăceală, în loc să iasă la drum, dă de-un heleșteu și, văzând niște lișițe pe apă, zvârrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una s-o ducă peșchin frăținesău… Dar lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a cufundat, și Prepeleac a rămas bătând în buze.
„Mă!… că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! Se vede că m-a luat cineva din urmă!”
Apoi dă din umeri și pornește; mai merge el cât merge, până ce, cu mare greu, găsește drumul. Apoi o ia la papuc și hai, hai! hai, hai! ajunge în sat, la frate-său, și pe loc cârpește o minciună, care se potrivea ca nuca în perete.
— Frate, mai fă-mi un bine și cu iapa, ca să mân boii de călare: în pădure a plouat grozav, și s-a făcut o mâzgă ș-un ghețuș, de nu te mai poți de fel ținea pe picioare.
— Mă! zise frate-său, se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjești oamenii și să chinuiești nevasta și copiii! Haiti! lipsești dinaintea mea și du-te unde-a dus surdul roata și mutul iapa, ca să nu mai aud de numele tău!
Iapa! Las’ pe Dănilă, că știe el unde-a duce-o: să-și ia iertăciune de la boi și ziua bună de la car. Apoi iese pe ușă, pune mâna pe iapă și pe-o secure, și tunde-o! Când se trezește frate-său, ia iapa dacă ai de unde! Prepeleac era tocmai la heleșteul din pădure, să caute toporul. Aici îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său.
— Am să durez o mănăstire pe pajiștea asta, de are să se ducă vestea în lume, zise el.
Și deodată se și apucă. Face mai întâi o cruce ș-o înfige în pământ, de înseamnă locul. Apoi se duce prin pădure și începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amânare, cela de tălpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă; și tot așa dondănind el din gură, iaca se trezește dinaintea lui c-un drac ce ieșise din iaz.
— Ce vrei să faci aici, măi omule?
— Da’ nu vezi?
— Stai, mă! nu te-apuca de năzbutii. Iazul, locul și pădurea de pe-aici sunt ale noastre.
— Poate-i zice că și rațele de pe apă sunt ale voastre, și toporul meu din fundul iazului. V-oi învăța eu pe voi să puneți stăpânire pe lucrurile din lume, cornoraților!
Dracul, neavând ce-i face, huștiuliuc! în iaz și dă de știre lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului. Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dânșii, și Scaraoschi, căpetenia dracilor, găsește cu cale să trimită pe unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, să-i dea pusnicului Dănilă, ca să-l poată mătura de-acolo.
— Na-ți, mă, bani! zise dracul trimis; și să te cărăbănești de aici; că, de nu, e rău de tine!
Prepeleac se uită la cruce, se uită la drac și la bani… dă din umeri ș-apoi zice:
— Aveți noroc, spurcaților, că-mi sunt mai dragi banii decât pusnicia, că v-aș arăta eu vouă!
Dracul răspunde:
— Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi.
Apoi lasă banii și se întoarnă în heleșteu, unde găsește pe Scaraoschi tare mâhnit pentru pierderea unei comori așa de mari, cu care ar fi putut dobândi o mulțime de suflete.
Prepeleac, în acest timp, se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dânsul.
— Bun! zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. Tot mănăstiri să croiești, dacă vrei să te bage dracii în seamă, să-ți vie cu banii de-a gata la picioare și să te facă putred de bogat!
Pe când se îngrijea el cum să ducă banii acasă, iaca un alt drac din iaz i se înfățișază înainte, zicându-i:
— Măi omule! Stăpânu-meu s-a răzgândit; el vrea mai întâi să ne cercăm puterile ș-apoi să iei banii.
„Ia, acu-i acu!” zise Prepeleac în gândul său, oftând. Dar este o vorbă: tot bogatul mintios și tânărul frumos. Dănilă mai prinsese acum la minte.
— Puterile? Ei, cum și în ce fel?
— Iaca cum: dintru-ntâi și dintru-ntâi, care dintre noi amândoi a lua iapa ta în spate și va înconjura iazul de trei ori, fără s-o pună jos și să se răsufle, ai aceluia să fie banii.
Și cum zice, umflă dracul iapa în cârcă și într-o clipă înconjură iazul de trei ori. Prepeleac, văzând atâta putere din partea dracului, nu-i prea veni la socoteală, dar tot își ținu firea și zise:
— Măi Michiduță! doar eu te credeam mai tare decât ești! Așa-i că tu ai luat iapa în spate? Însă eu ți-oi lua-o numai între picioare; și îndată se și azvârle pe iapă și înconjură iazul de trei ori, fără să se răsufle.
Dracul atunci se miră mult de asta și, neavând ce mai zice, iscodi alta.
— Acum să ne întrecem din fugă, zise el.
— Măi Michiduță! da’ cu mine ți-ai găsit că poți tu să te întreci din fugă?
— D-apoi cu cine?
— Vină încoace, să-ți arăt eu cu cine!
Apoi merge împreună cu dracul în niște porumbrei, unde vede un iepure dormind, și i-l arată.
— Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos și mititel?
— Văd.
— Acela-i copilul meu cel mai mic. Aține-te! Și când l-oi trezi din somn, să te iei după el. Și-odată și strigă: u! ta! na! na! na!…
Atunci iepurele sare, și dracul după el. Fug ei cât fug, și de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Până acum toți râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă și el de dracul. Pe când Dănilă se ținea cu mâna de inimă, râzând de prostia dracului, iaca și acesta se înturna gâfuind.
— Mă! da’ sprinten și sprințăroi copil mai ai, drept să-ți spun! Când aproape-aproape să pun mâna pe dânsul, i-am pierdut urma, și să te duci, duluță!
— Seamănă tătâne-său, sireicanul! zise Dănilă. Ei? mai ai poftă să te întreci și cu mine?
— Ba mai pune-ți pofta-n cui!… Mai bine să ne întrecem din trântă.
— Din trântă? Doar de ți-e greu de viață. Mă! tot am auzit din bătrâni că dracii nu-s proști; d-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi, de prost ce ești. Ascultă! Eu am un unchi bătrân de 999 de ani și 52 de săptămâni; și de-l vei putea trânti pe dânsul, atunci să te încerci și cu mine, dar cred că ți-a da pe nas.
Zicând aceste, pornește înainte și face semn dracului cu mâna, să vină după el. În fundul pădurii, sub niște stânci, se afla o bizunie de urși, peste care dăduse Prepeleac, umblând câteodată, ca pusnic ce se găsea, după vlăstari sălbatici și după zmeură. Ajungând ei aproape, Dănilă zise:
— Iaca locașul unchiului meu. Intră înlăuntru; ai să-l găsești dormind în cenușă, cu nasul în tăciuni. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut mai bine de o mie de ani.
Dracul, când n-are ce face, știți ce face… Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bârligată pe la nasul uncheșului. Atâta i-a trebuit lui moș Ursilă, ș-apoi las’ pe dânsul! Deodată sare mânios din bârlog, haț! dracul subsuoară și-l strânge cu atâta putere, de era să-și dea sufletul, și ochii i-au ieșit afară din cap cât cepele de mari.
— Na! nu cauți, ș-o găsești, zise Dănilă, care privea de departe vălmășagul acesta și se strica de râs. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face, și cu mare greu scapă din labele lui moș Ursilă. Dănilă, cum vede pe drac scăpat, bun teafăr… se face că-l scoate.
— Ia las’, măi omule, las’! nu-ți mai face obraz. Dacă ai știut că ai un moș așa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el?
— Da’ ce? Nu ți-a plăcut? Hai și cu mine!
— Cu tine, și numai cu tine, m-oi întrece din chiuit; și care-a chiui mai tare, acela să ia banii.
— Bun!… zise Dănilă în gând; las’ că te-oi chiui eu! Măi Michiduță! Ia chiuie tu întâi, ca să aud cum chiui.
Atunci dracul se crăcește c-un picior la asfințit și cu unul la răsărit, s-apucă zdravăn cu mâinile de torțire cerului, cască o gură cât o șură, și, când chiuie o dată, se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc și peștii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză și iarbă! Și oleacă numai de nu s-a risipit bolta cerului. Dănilă însă ședea călare pe burduful cu bani și, ținându-și firea, zise:
— Mă! da’ numai așa de tare poți chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o dată!
Dracul chiuie și mai grozav.
— Tot nu te-am auzit. Încă o dată!
Dracul chiuie ș-a treia oară, așa de tare, de credeai că s-a rupt ceva într-însul.
— Acum nu te-am auzit nici atâta… Așa-i c-a venit și rândul meu?
— Mai așa!
— Măi Michiduță! când oi chiui eu, ai să asurzești ș-au să-ți sară creierii din cap. Înțeles-ai tu? Însă eu îți priesc bine, dacă-i vrea să mă asculți.
— În ce fel?
— Ia să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar, dacă vrei să mai trăiești.
— Leagă-mi ce știi și cu ce știi, numai să nu mor!
Atunci Dănilă leagă strâns c-un ștergar gros de câlți ochii și urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineață groasă de stejar în mână, căci, cât era de pusnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineață decât în sfânta cruce, și pâc! la tâmpla dracului cea dreaptă, una!
— A… leu! destul! Nu mai chiui!
— Ba nu! stai, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! și la stânga una!
— Va… leu! destul!
— Ba nu-i destul! și-i mai trage și-n numele tatălui una!
— A…uleo! strigă dracul îngrozitor, și cu ochii legați, cum era, văicărându-se grozav și zvârcolindu-se ca șarpele, se aruncă în iaz, spunând lui Scaraoschi cele întâmplate și că nu-i de șuguit cu vrăjitorul acesta.
Dănilă însă ofta din greu lângă burduful cu bani și se tot frământa cu gândul ce-i de făcut. Când, iaca al treilea drac i se înfățișază înainte, c-un buzdugan strașnic de mare în mână, pe care îl trântește la pământ și zice:
— Măi omule! ia, acum să te văd! Cine-a azvârli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii.
„Na! Dănilă, zice el în gândul său, așă-i c-ai sfeclit-o?”
Dar vorba ceea: „Nevoia învață pe cărăuș”.
— Ia zvârle-l tu întâi, măi dracule!
Atunci dracul ia buzduganul de coadă, și când îl zvârle, se suie așa de tare, de nu se mai vede; și abia după trei zile și trei nopți, căzând jos, cu mare strășnicie s-a cufundat în fundul pământului, de s-au zguduit temeliile lumii!
— Ia azvârle-l și tu acum, zise dracul îngâmfat.
— L-oi zvârli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întâi în fața pământului, cum a fost și la tine.
Dracul ascultă și-l scoate.
— Haiti! mai repede, mai repede, că n-am timp de așteptat…
— Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te trag copiii de poale! Dracul îngăduie, căci n-are încotro.
Nu trecu mult și ziua se călători. Cerul era limpede, și luceferii sclipitori râdeau la stele, iară luna, scoțând capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminând pământul.
— Da’ nu-l mai zvârli, omule?
— Ba am să-l zvârl de-acum; dar îți spun dinainte, să te ștergi pe bot despre dânsul.
— De ce?
— Iaca de ce: vezi tu colo în lună niște pete?
— Le văd.
— Acolo-s frații mei din ceea lume. Și, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca să-și potcovească caii. Uite bine și vezi cum îmi fac semn cu mâna, să le dau buzduganul ista; ș-odată și pune mâna pe dânsul.
— Stăi, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea; ș-odată-i și smuncește buzduganul din mână, și fuga cu el în iaz, spunând lui Scaraoschi ce era să pățească cu buzduganul.
Atunci Scaraoschi, îngrijit și mânios grozav, chemă înaintea sa pe toată drăcimea și bătu din picior, strigând:
— Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să meargă și să afurisească pe acest proclet și vrăjmaș cumplit.
Pe loc și vine unul înantea sa, tremurând.
— Să trăiți, mârșăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă.
— Mergi! și dacă-i fi meșter și-i izbuti, să știi c-am să te fac mai mare.
Atunci dracul pornește c-o falcă-n cer și cu una-n pământ, și într-o clipă și ajunge la pusnicul Dănilă.
— Măi omule, zise dracul. Tu, cu șmecheriile tale, ai tulburat toată drăcimea; da’ acuși am să te vâr și eu în toate grozile morții! Hai să ne blestemăm, și care dintre noi amândoi a fi mai meșter, acela să ia banii!
Ș-odată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a descânta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap. Săracul Prepeleac! se vede că i-a fost scris tot el să răsplătească și păcatele iepei frăține-său, ale caprei, ale gânsacului logodit și ale boilor uciși în pădure. Pesemne blestemul gâștelor văduvite l-a ajuns, sărmanul!
Doamne! Multe mai are de pătimit un pusnic adevărat când se depărtează de poftele lumești și se gândește la fapte bune!… Ș-apoi ce este mai gingaș decât ochiul? Dănilă crăpa de durere! dar, oricât îl durea de tare, el tot își ținu inima cu dinții și zise:
— Nu mă sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce ești! Am să te fac să-ți muști mâinile și să mă pomenești în toată viața ta!
— Dă, dă, nu mai dondăi atâta din gură și blestemă și tu acum, să te văd cât ești de meșter.
— Ai să iei burduful cu bani în spate și ai să mergi la casa mea, căci blestemurile părintești nu-s la mine. Înțeles-ai?
Și, cum zice, încalecă și Dănilă pe burduf; iară dracu-i umflă în spate și zboară iute ca gândul taman la casa lui Dănilă Prepeleac.
Copiii și nevasta lui, când au văzut un bivol zburând pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimântați. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscând glasul lui, s-au oprit.
— Dragii tatei, băieți! Ia veniți încoace și aduceți cu voi și blestemurile părintești! ragila și pieptenii de pieptănat câlți!
Băieții încep a curge toți, care dincotro, cu blestemurile părintești în mână. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară.
— Puneți mâna, copii, pe jupânul ista, și începeți a-l blestema cum îți ști voi mai bine, ca să-i placă și dumisale.
Atunci lasă pe copii, că și dracul fuge de dânșii. Au tăbărât cu toții pe dânsul și l-au schingiuit după placul lui Dănilă. Ș-a început dracul a țipa cât îi lua gura; și scăpând cu mare greu de mâinile lor, hârșcâit și stâlcit cum era, a lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați după ceilalți.
Iară Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimene și scăpând deasupra nevoii, a mâncat și a băut și s-a desfătat până la adânci bătrânețe, văzându-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale.

Rezumat pentru Dănilă Prepeleac de Ion Creangă 

Dănilă Prepeleac este un om sărac și pusnic, care își câștigă existența prin vânătoare. După ce își pierde arcul și săgețile într-un accident, Dănilă se roagă fierbinte la Dumnezeu să-l ajute să-și găsească un alt mijloc de trai. Dumnezeu îi ascultă rugăciunea și îi trimite un vis în care îi dezvăluie unde să găsească un burduf plin cu bani.

Dănilă ajunge la locul indicat, dar descoperă că burduful este păzit de draci. El se hotărăște să le fure banii, iar dracii îi cer ajutorul lui Satan pentru a-l prinde pe Dănilă. Satan trimite un drac să-l blesteme pe Dănilă și să-i ia burduful cu bani înapoi. Dracul reușește să-l rănească pe Dănilă, dar acesta ripostează și îl pune să-l ducă la casa lui, unde copiii săi îl așteaptă cu blestemurile părintești.

Ajuns acasă, Dănilă îi cere copiilor săi să-l blesteme și să-l bată pe drac. Dracul, chinuit de durere, fuge, lăsând burduful cu bani în urmă. Astfel, Dănilă Prepeleac scapă de sărăcie și duce o viață fericită și liniștită alături de familie până la adânci bătrânețe.

Mesajul poveștii Dănilă Prepeleac de Ion Creangă 

Povestea „Dănilă Prepeleac” transmite mesajul că, în ciuda dificultăților și încercărilor pe care le întâmpinăm în viață, ingeniozitatea, curajul și credința într-un scop mai mare ne pot ajuta să învingem adversitățile și să ne îndeplinim dorințele. Povestea ilustrează, de asemenea, importanța solidarității familiale și a încrederii în sine pentru a face față situațiilor dificile.

Concluzia poveștii Dănilă Prepeleac de Ion Creangă 

Concluzia poveștii „Dănilă Prepeleac” este că, prin istețime și perseverență, personajul principal reușește să depășească numeroasele obstacole și să se bucure de o viață fericită alături de familia sa. Povestea ne arată că, în ciuda circumstanțelor nefavorabile și a întâmplărilor nefericite, având determinare și o atitudine pozitivă, putem transforma situațiile dificile în victorii și trăi o viață împlinită. Prin această narațiune, Ion Creangă ne invită să ne amintim de importanța ingeniozității, solidarității și încrederii în sine în fața provocărilor vieții.

Care sunt personajele din Dănilă Prepeleac ? 

Personajele din povestea „Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă sunt:

  1. Dănilă Prepeleac – protagonistul poveștii, un om simplu și isteț care se confruntă cu diverse provocări și reușește să depășească obstacolele întâlnite.
  2. Diavolul (dracul) – antagonistul care încearcă să îl pună în dificultate pe Dănilă, dar este învins de acesta în cele din urmă.
  3. Părintele – un personaj secundar ce îl binecuvântează pe Dănilă înainte de plecarea acestuia în lume.
  4. Frații lui Dănilă – personaje secundare, care îl ajută pe Dănilă într-un moment crucial al poveștii.
  5. Soția și copiii lui Dănilă – personaje secundare care contribuie la încheierea fericită a poveștii.
  6. Moșul și baba – un cuplu de bătrâni care îl blestemă pe Dănilă pentru că le-a ucis gâsca, dar în cele din urmă îl ajută indirect în lupta cu diavolul.
  7. Alte personaje secundare, precum capra, iapa și cei doi boi, care au un rol în desfășurarea poveștii.

 

 


  • poveste de adormit copii
  • povește scurta Dănilă Prepeleac pentru copii
  • povești scurte Dănilă Prepeleac cu morală pentru copii
  • povești scurte  Dănilă Prepeleac cu bunătate
  • povești de adormit copii scurte
  • cele mai frumoase povesti pentru copii de citit
  • povesti pentru copii scurte de Ion Creangă
  • Dănilă Prepeleac povesti pentru copii de 8 ani
  • Dănilă Prepeleac povesti pentru copii de 7 ani
  • Dănilă Prepeleac povesti pentru copii de 6 ani
  • Dănilă Prepeleac povesti pentru copii de 5 ani
  • Dănilă Prepeleac povesti pentru copii de 4 ani
  • Dănilă Prepeleac povesti pentru copii de 3 ani
  • basme pentru copii Dănilă Prepeleac
  • Povesti de adormit copii cu zâne și animale
  • povești scurte Dănilă Prepeleac pentru adormit copiii
  • Povești scurte Dănilă Prepeleac pentru adormit copiii
  • Povesti scurte, Dănilă Prepeleac pe care sa i le citesti copilului inainte de culcare
  • Dănilă Prepeleac de Ion Creangă
  • Rezumatul poveștii Dănilă Prepeleac
  • Rezumate / Concluzie
  • Care sunt personajele din Dănilă Prepeleac ?
Cinci pâini – Poveste de Ion Creangă

Cinci pâini – Poveste de Ion Creangă

 

Doi oameni, cunoscuți unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, și celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea și se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.

Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeț, necunoscut, îi ajunge din urmă și se oprește lângă dânșii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie și lui ceva de mâncare, căci e tare flămând și n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.
— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeți călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca și al treilea.

Călătorul străin, flămând cum era, nemaiașteptând multă poftire, se așază jos lângă cei doi, și încep a mânca cu toții pâne goală și a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Și mănâncă ei la un loc tustrei, și mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.

După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă și-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând:
— Primiți, vă rog, oameni buni, această mică mulțămită de la mine, pentru că mi-ați dat de mâncare la nevoie; veți cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veți face cu banii ce veți pofti. Nu sunt vrednic să vă mulțămesc de binele ce mi-ați făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.

Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruință din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi și apoi și-a căutat de drum. Ceilalți mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Și, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:
— Ține, frate, partea dumitale, și fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ți se cuvin. Și mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, și tot ca ale tale de mari, după cum știi.
— Cum așa?! zise celălalt cu dispreț! pentru ce numai doi lei, și nu doi și jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămânea?
— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aș fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, și pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, și banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei și tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărțeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul…
— Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, și cum a zice judecata, așa să rămâie.
— Haide și la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulțămești. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate, deși nu m-am târât prin judecăți de când sunt.

Și așa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Și cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfățoșează înaintea judecătorului și încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumețul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânșii, cum le-a dat cinci lei drept mulțămită și cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.

Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni: — Și nu ești mulțămit cu împărțeala ce s-a făcut, omule?
— Nu, domnule judecător, zise nemulțămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumețul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-așa, apoi trebuie să împărțim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Așa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.
— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoiește un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.

— De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulțămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăței să capăt dreptate, și văd că dumneata, care știi legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot așa și judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
— Așa ți se pare dumitale, zise judecătorul liniștit, dar ia să vezi că nu-i așa. Ai avut dumneata două pâni?
— Da, domnule judecător, două am avut.
— Tovarășul dumitale, avut-a trei pâni?
— Da, domnule judecător, trei a avut.
— Udătură ceva avut-ați vreunul?
— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală și apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.
— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că ați mâncat toți tot ca unul de mult; așa este?
— Așa este domnule judecător.

— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată ști hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăți deopotrivă de mari; câte bucăți ai fi avut dumneata, care spui că avuși două pâni?
— Șese bucăți aș fi avut, domnule judecător.
— Dar tovarășul dumitale, care spui că avu trei pâni?
— Nouă bucăți ar fi avut, domnule judecător.
— Acum, câte fac la un loc șese bucăți și cu nouă bucăți?
— Cinșpe bucăți, domnule judecător.
— Câți oameni ați mâncat aceste cincisprezece bucăți de pâne?
— Trei oameni, domnule judecător.
— Bun! Câte câte bucăți vin de fiecare om?
— Câte cinci bucăți, domnule judecător.
— Acum, ții minte câte bucăți ai fi avut dumneta?
— Șese bucăți, domnule judecător.
— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?
— Cinci bucăți, domnule judecător.
— Și câte ți-au mai rămas de întrecut?
— Numai o bucată, domnule judecător.

— Acum să stăm aici, în ceea ce te privește pe dumneta, și să luăm pe istalalt la rând. Ții minte câte bucăți de pâne ar fi avut tovarășul d-tale?
— Nouă bucăți, domnule judecător.
— Și câte a mâncat el de toate?
— Cinci bucăți, ca și mine, domnule judecător.
— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?
— Patru bucăți, domnule judecător.

— Bun! Ia, acuș avem să ne înțelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarășul dumitale, patru bucăți. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta și cu patru bucăți de la istalalt fac la un loc cinci bucăți?
— Taman cinci, domnule judecător.
— Este adevărat că aceste bucăți de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulțămită?
— Adevărat este, domnule judecător.
— Așadar, dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, și aceasta ca și cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece ați primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarășul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăți de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoiește un leu tovarășului dumitale. Și dacă te crezi nedreptățit, du-te și la Dumnezeu, și las’ dacă ți-a face și el judecată mai dreaptă decât aceasta!

Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro șovăi, înapoiește un leu tovarășului său, cam cu părere de rău, și pleacă rușinat. Cel cu trei pâni însă, uimit de așa judecată, mulțămește judecătorului și apoi iese, zicând cu mirare:
— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din față, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și-n pururea la judecată.

Corciogarii, porecliți și apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viața lor, să tragă pe dracul de coadă… Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

Rezumat pentru Cinci pâini de Ion Creangă 

 

Doi oameni călătoreau împreună și aveau în total cinci pâini: unul dintre ei avea trei pâini, iar celălalt avea două. La un moment dat, se opresc să mănânce și un al treilea călător li se alătură, cerându-le să-i dea și lui ceva de mâncare. Cei doi îl invită să se așeze și să mănânce împreună. După ce termină de mâncat cele cinci pâini, călătorul străin le dă celor doi cinci lei drept mulțumire.

Cel care avea trei pâini împarte banii astfel: trei lei pentru el și doi lei pentru celălalt. Acesta din urmă nu este mulțumit de împărțeală și propune să meargă la judecată. Judecătorul, după ce ascultă ambele părți, decide că cel cu două pâini trebuie să înapoieze un leu celui cu trei pâini, deoarece a mâncat mai puțină pâine decât celălalt.

Cel cu două pâini acceptă cu greu decizia, în timp ce cel cu trei pâini mulțumește judecătorului pentru dreptatea sa. Povestea se încheie cu ideea că dacă ar exista mai mulți judecători drepți și onești, oamenii nedrepți nu s-ar mai îndrepta spre judecată și societatea ar rămâne liniștită.

 

Mesajul poveștii Cinci pâini de Ion Creangă 

Mesajul poveștii „5 pâini” este acela că dreptatea și înțelepciunea pot să rezolve conflictele și să aducă echitate în situații aparent complicate. Povestea ilustrează importanța comunicării și cooperării, dar și valoarea unui judecător înțelept și imparțial. În plus, povestea subliniază că oamenii ar trebui să își împartă resursele în mod corect și echitabil și să nu încerce să profite de pe urma celorlalți.

Concluzia poveștii Cinci pâini de Ion Creangă 

Concluzia acestei povești este că înțelepciunea, dreptatea și echitatea sunt esențiale pentru rezolvarea conflictelor și menținerea armoniei în societate. Prin comunicare și cooperare, oamenii pot găsi soluții la problemele lor, iar un judecător înțelept și imparțial poate fi un factor cheie în stabilirea dreptății. În cele din urmă, această poveste ne reamintește să ne comportăm cu onestitate și să fim conștienți de impactul acțiunilor noastre asupra celor din jur.

Care sunt personajele din Cinci pâini ? 

Personajele din povestea „cinci pâini” sunt următoarele:

  1. Primul drumeț, care avea în traista sa trei pâni
  2. Al doilea drumeț, care avea în traista sa două pâni
  3. Al treilea drumeț, călătorul străin, care se alătură celorlalți doi și cere să îi fie dată mâncare
  4. Judecătorul, care ascultă povestea celor doi drumeți și le oferă o soluție pentru disputa lor legată de împărțirea banilor primiți de la călătorul străin.

  • poveste de adormit copii
  • povește scurta Cinci pâini pentru copii
  • povești scurte Cinci pâini cu morală pentru copii
  • povești scurte  Cinci pâini cu bunătate
  • povești de adormit copii scurte
  • cele mai frumoase povesti pentru copii de citit
  • povesti pentru copii scurte de Ion Creangă
  • Cinci pâini povesti pentru copii de 8 ani
  • Cinci pâini povesti pentru copii de 7 ani
  • Cinci pâini povesti pentru copii de 6 ani
  • Cinci pâini povesti pentru copii de 5 ani
  • Cinci pâini povesti pentru copii de 4 ani
  • Cinci pâini povesti pentru copii de 3 ani
  • basme pentru copii Cinci pâini
  • Povesti de adormit copii cu zâne și animale
  • povești scurte Cinci pâini pentru adormit copiii
  • Povești scurte Cinci pâini pentru adormit copiii
  • Povesti scurte, Cinci pâini pe care sa i le citesti copilului inainte de culcare
  • Cinci pâini de Ion Creangă
  • Rezumatul poveștii Cinci pâini
  • Rezumate / Concluzie
  • Care sunt personajele din Cinci pâini ?
Capra cu Trei Iezi – Poveste de Ion Creangă

Capra cu Trei Iezi – Poveste de Ion Creangă

 

Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic și cuminte. Vorba ceea : „Sunt cinci degete la o mână și nu samănă toate unul cu altul”.

Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice :

– Dragii mamei copilași ! Eu mă duc în pădure ca să mai duc ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieți ușa după mine, ascultați unul de altul, și să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu. Când voiu veni eu, am să vă dau de știre, ca să mă cunoașteți, și am să vă spun așa :

Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ați ce-am spus eu ?

– Da, mămucă, ziseră iezii.

– Pot să am nădejde în voi ?

– Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieți, și ce-am vorbit odată vorbit rămâne.

– Dacă-i așa, apoi veniți să vă sărute mama ! Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămâneți cu bine!

– Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, și Dumnezeu să-ți ajute ca să te întoarne cu bine și să ne-aduci demâncare.

Apoi capra iese și se duce în treaba ei. Iar iezii închid ușa după dânsa și trag zăvorul. Dar vorba veche : „Păreții au urechi și fereștile ochi”. Un dușman de lup – ș-apoi știți care ? – chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânșii.

„Bun ! zise el în gândul său. Ia, acum mi-e timpul… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa, halal să-mi fie ! Știu că i-aș cărnoși și i-aș jumuli !” Cum zice, și vine la ușă; și cum vine, și începe :

Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Hai ! deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga !

– Ia ! Băieți, zise cel mai mare, săriți și deschideți ușa, că vine mama cu demâncare.

– Săracuțul de mine ! zise cel mic. Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi ! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și de răgușit, că-i mai subțire și mai frumos !

Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar și puse să-i ascute limba și dinții, pentru a-și subția glasul, ș-apoi, întorcându-se, începu iar :

Trei iezi cucuieți

Ușa mamei descuieți !…

– Ei, vedeți, zise iarăși cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă ? Nu-i mămuca, nu-i mămuca !

D-apoi cine-i dacă nu-i ea ? Că doar și eu am urechi ! Mă duc să-i deschid.

– Bădică ! bădică ! zise iarăși cel mic. Ascultați-mă și pe mine ! Poate mai de-apoi a veni cineva ș-a zice:

Deschideți ușa,
Că vine mătușa !
ș-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți ? D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana ?

– Apoi, da ! nu spun eu bine ? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap… Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ține mult și bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.

Atunci mezinul se vâră iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichiciu și cu nasul de funingine, tace ca peștele și tremură ca varga de frică. Dar frica-i din raiu, sărmana ! Asemene cel mijlociu, tuștiu ! iute sub un cherșin; se-nghemuiește acolo cum poate, tace ca pământul și-i tremură carnea pe dânsul de frică : Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă !

… Însă cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă ? – în sfârșit, trage zăvorul… Când iaca !… ce să vadă ? ș-apoi mai are când vede ?… căci lupului îi scăpărau ochii și-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Și, nici una, nici două, haț ! pe ied de gât, îi răteză capul pe loc și-l mănâncă așa de iute și cu atâta poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea nu are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând :

– Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri ? Dar ce Dumnezeu ?! Parc-au intrat în pământ… Unde să fie ? Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună ! iezii nu-s nicăiri !

– Mă !… că mare minune-i asta !… dar nici acasă n-am de coasă… ia să mai odihnesc oleaca aste bătrânețe !

Apoi se îndoaie de șele cam cu greu, și se pune pe cherșin. și când s-a pus pe cherșin, nu știu cum s-au făcut, că ori cherșinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat…

Atunci iedul de sub cherșin, să nu tacă ? – Îl păștea păcatul și-l mânca spinarea, sărăcuțul !

– Să-ți fie de bine, nănașule !

– A !… ghidi ! ghidi ! ghiduși ce ești ! Aici mi-ai fost ? Ia vină-ncoace la nănășelul, să te pupe el ! Apoi ridică cherșinul binișor, înșfăcă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește și pe-acela de-i merg petecele !… Vorba ceea : „Că toată paserea pe limba ei piere”.

Pe urmă se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peștele în borș la foc. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una : așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-și caută de drum. Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap și a plânge cu amar după frățiorii săi.

– Drăguții mei frățiori ! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat ! și biata mamă nu știe de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei !

Și bocește el și bocește până îl apucă leșin ! Dar ce era să le facă ? Vina nu era a lui, ce au căutat pe nas le-a dat.

Când jălea el așa, iacă și capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării și gâfuind. Și cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinții rânjind, în ferești.

– Dragii mămucuței, dragi ! Cum așteaptă ei cu bucurie și-mi râd înainte când mă văd !

Băieții mamei, băieți,
Frumușei și cucuieți !
Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă ? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, și ochii i se păinjinesc. și ce era nu era a bine !… Ea însă tot merge pân’ la ușă, cum poate, crezând că părerea o înșală… și cum ajunge, și începe

Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin – care acum era și cel dintâi și cel de pe urmă – sare iute și-i deschide ușa. Apoi s-aruncă în brațele mâne-sa și cu lacrimi de sânge începe a-i spune :

– Mămucă, mămucă, uite ce am pățit noi ! Mare foc și potop au căzut pe capul nostru !

Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima și rămâne încremenită !… Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, și-a mai venit puțin în fire ș-a întrebat :

– Da’ ce-a fost aici, copile ?

– Ce să fie, mămucă ? Ia, cum te-ai dus dumneata de-acasă, n-a trecut tocmai mult și iacă cineva s-aude bătând la ușă și spunând :

Trei iezi cucuieți,

Mamei ușa descuieți…

– Și ?…

– Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fuga la ușă să deschidă.

– Ș-atunci ?…

– Atunci, eu m-am vârât iute în horn, și frate-meu cel mijlociu în cherșin, iar cel mare, după cum îți spun, se dă cu nepăsare după ușă și trage zăvorul !…

– Ș-atunci ?…

– Atunci, grozăvie mare ! Nănașul nostru și prietenul dumitale, cumătrul lup, se și arată în prag !

– Cine ? Cumătrul meu ? El ? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a spărie copilașii niciodată ?

– Apoi da, mamă ! Cum vezi, i-a umplut de spărieți !

– Ei las’, că l-oiu învăța eu ! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană și c-o casă de copii, apoi trebuie să-și bată joc de casa mea ? Și pe voi să vă puie la pastramă ? Nici o faptă fără plată… Ticălosul și mangositul ! Încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el : n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu ! Cu mine ți-ai pus boii în plug ? Apoi, ține minte că ai să-i scoți fără coarne !

– Of, mămucă, of ! Mai bine taci și lasă-l în plata lui Dumnezeu ! Că știi că este o vorbă : „Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici cruce să-ți faci !”

– Ba nu, dragul mamei ! „Că până la Dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul.” ș-apoi ține tu minte, copile, ce-ți spun eu : că de i-a mai da lui nasul să mai miroase p-aici, apoi las’ !… Numai tu, să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste.

Și de-atunci căuta și ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătru-său. Se pune ea și stă în cumpene, cum să dreagă și ce să-i facă ?

„Aha ! ia, acum i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci ! că i-oiu face eu cumătrului una de ș-a mușca labele !”

Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea caprei.

– La cadă cu dubală, cumătre lup, că nu-i de chip !… Ia, de-acu să-ncepe fapta : Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru !”

Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânicele, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregăioase ca să ardă focul mocnit. După asta așază o leașă de nuiele numai întinată și niște frunzări peste dânsa : peste frunzări toarnă țărână și peste țărână așterne o rogojină. Apoi face un scăuieș de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fearbă și se duce prin pădure să caute pe cumătru-său și să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă pe-o prăpastie grozavă și întunecoasă și pe-o tihăraie dă peste lup.

– Bună vreme, cumătro ! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici ?

– Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i căutătura… apoi da, nu știi dumneata că nevoia te duce pe unde nu ți-i voia ? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună !

– Ca ce fel, cumătriță dragă ?

– Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis și i-a crâmpoțit, de le-am plâns de milă ! Numai văduvă să nu mai fie cineva !

– Da’ nu mai spune, cumătră !

– Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, și datoria ne face să le căutam de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta, cumătre; ca să mă mai mângâi…

– Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.

– Te cred, cumătre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.

Apoi capra pornește înainte plângând, și lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.

– Doamne, cumătre, Doamne ! zise capra suspinând. De ce ți-e mai drag în lume, de-aceea n-ai parte…

– Apoi da, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Nu-ți mai face și dumneata atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo.

– Așa este, cumătre, nu-i vorba. Dar sărmanii găgălici, de cruzi s-au mai dus !

– Apoi da, cumătră; se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri.

– Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ți-ar fi ? D-apoi așa ?

– Doamne, cumătră, Doamne ! Oiu face și eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat pe la dumneata pe acasă ? Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriș; și mi-a spus că dacă-i vrea dumneata să-i dai un băiet, să-l învețe cojocăria.

Și din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la cumătră !

– Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieșul și punându-l deasupra groapei cu pricina, șezi cole și să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu !

Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune dinainte.

Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpav; și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.

– Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut !

– Și cum ospăta el, buf ! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieșul de ceară s-a topit, și leașa de pe groapă nu era bine sprijinită : nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.

– Ei, ei ! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat ! Cu capra ți-ai pus în cârd ? Capra ți-a venit de hac !

– Văleu, cumătră, tălpele mele ! Mă rog, scoate-mă că-mi arde inima-n mine !

– Ba nu, cumătre; c-așa mi-a ars și mie inima după iezișorii mei ! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac și de iști mai bătrâni, numai să fie bine fripți; știi, cole, să treacă focul printr-înșii.

– Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa !

– Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu ești bun ! De-abie i-a mai trece băietului istuia de spărieț, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum. Ți-aduci aminte, dihanie răutăcioasă și spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău ? și bine mi-ai mâncat iezișorii !

– Mă ustură inima-n mine, cumătră ! mă rog, scoate-mă, și nu-ți mai face atâta osândă cu mine !

– Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși dînioare cu cuvinte din scriptură !

După aceasta, capra și cu iedul au luat o căpiță de fân ș-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui și-i mai trântiră în cap cu bolovani și cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot. Și așa s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da’ și de cumătru-său lupul păgubașă a rămas, și păgubașă să fie.

Și auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-au mai părut bine ! Și s-au adunat cu toatele la priveghiu și unde nu s-au așternut pe mâncate și pe băute, veselindu-se împreună…

Și eram și eu acolo de față, și-ndată după aceea am încălecat iute pe-o șea, ș-am venit de v-am spus povestea așa, ș-am mai încălecat pe-o roată și v-am spus jitia toată; și unde n-am mai încălecat pe-o capșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună !

 

Rezumat pentru Capra cu Trei Iezi de Ion Creangă 

 

În prima parte a poveștii, capra pleacă să aducă mâncare pentru cei trei iezi, lăsându-i singuri acasă. Lupul vine și încearcă să intre în casă, dar iezișorii refuză să-i deschidă ușa. În cele din urmă, lupul își schimbă vocea și cel mai mare ied îi deschide ușa. Lupul îi mănâncă pe primii doi iezi, dar cel mai mic reușește să se ascundă în horn.

În partea a doua a poveștii, capra se întoarce acasă și află ce s-a întâmplat. Ea plânge pentru iezișorii ei pierduți, dar își pune apoi la cale un plan de răzbunare împotriva lupului. Capra pregătește o masă bogată și o groapă plină de jăratic. Ea îl invită pe lup la praznic, iar în timp ce mănâncă, scăunelul de ceară pe care stă lupul se topește, iar lupul cade în groapa cu jăratic. Capra îl lăsă pe lup să sufere, amintindu-i că lui Dumnezeu îi plac puișorii tineri, dar ea preferă răzbunarea.

 

Mesajul poveștii Capra cu Trei Iezi de Ion Creangă 

 

Mesajul central al poveștii „Capra cu trei iezi” evidențiază importanța ascultării de sfaturi înțelepte, precauției în fața pericolelor și unității familiei. Prin intermediul evenimentelor și personajelor, autorul transmite ideea că încrederea și cooperarea între membrii unei familii pot duce la depășirea dificultăților, iar cei răi vor fi în cele din urmă pedepsiți.

 

Concluzia poveștii Capra cu Trei Iezi de Ion Creangă 

 

În concluzie, „Capra cu trei iezi” este o poveste clasică care aduce în prim-plan teme precum ascultarea de sfaturi înțelepte, precauția și importanța unității familiale. Povestea ne învață că prin cooperare, încredere și înțelepciune, o familie poate face față chiar și celor mai dificile situații, în timp ce răufăcătorii sunt în cele din urmă pedepsiți. Prin urmare, „Capra cu trei iezi” rămâne o lectură valoroasă și educativă pentru copii și adulți deopotrivă.

 

Care sunt personajele din Capra cu Trei Iezi ? 

Personajele principale din povestea „Capra cu trei iezi” sunt:

  1. Capra – mama celor trei iezi, o figură protectoare și înțeleaptă care își îndrumă puii pentru a se feri de pericole.
  2. Iedul cel mare – primul dintre cei trei iezi, cel mai în vârstă și mai responsabil dintre frați.
  3. Iedul mijlociu – al doilea ied, un personaj intermediar între cel mare și cel mic, în ceea ce privește maturitatea și curajul.
  4. Iedul cel mic – cel mai tânăr și mai neexperimentat dintre cei trei iezi, dar în cele din urmă învață lecția și ajută la salvarea fraților săi.
  5. Lupul – antagonistul poveștii, un personaj viclean și rău intenționat care încearcă să păcălească și să mănânce pe cei trei iezi.

  • poveste de adormit copii
  • povește scurta Capra cu Trei Iezi pentru copii
  • povești scurte Capra cu Trei Iezi cu morală pentru copii
  • povești scurte  Capra cu Trei Iezi cu prințese și bunătate
  • povești de adormit copii scurte
  • cele mai frumoase povesti pentru copii de citit
  • povesti pentru copii scurte de Ion Creangă
  • Capra cu Trei Iezi povesti pentru copii de 8 ani
  • Capra cu Trei Iezi povesti pentru copii de 7 ani
  • Capra cu Trei Iezi povesti pentru copii de 6 ani
  • Capra cu Trei Iezi povesti pentru copii de 5 ani
  • Capra cu Trei Iezi povesti pentru copii de 4 ani
  • Capra cu Trei Iezi povesti pentru copii de 3 ani
  • basme pentru copii Capra cu Trei Iezi
  • Povesti de adormit copii cu zâne și animale
  • povești scurte Capra cu Trei Iezi pentru adormit copiii
  • Povești scurte Capra cu Trei Iezi pentru adormit copiii
  • Povesti scurte, Capra cu Trei Iezi pe care sa i le citesti copilului inainte de culcare
  • Capra cu Trei Iezi de Ion Creangă
  • Rezumatul poveștii Capra cu Trei Iezi
  • Rezumate / Concluzie
  • Care sunt personajele din Capra cu Trei Iezi ?
Acul și Barosul – Poveste completă de Ion Creangă + Rezumat

Acul și Barosul – Poveste de Ion Creangă

Acul:
— Moșule, de ce ești zurbagiu? Te sfădești necontenit cu soră-ta nicovala, țipați și faceți larmă, de-mi țiuie urechile. Eu lucrez toată ziua, și nime nu-mi aude gura. — Iaca, mă!… da de unde-ai ieșit, Pâcală?
— De unde-am ieșit, de unde n-am ieșit, eu îți spun că nu faci bine ceea ce faci.
— Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie să știi că din sfădălia noastră ai ieșit; ș-apoi tu ni cauți pricină?
— Mă rog, iertați-mă! că dacă n-ar fi fost focul, foile, pleafura și omul care să vă facă să vă deie nume, ați fi rămas mult și bine în fundul pământului, ruginite ca vai de voi.

— Măsură-ți vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acușorul?
— Aud, dar n-am gură să-i răspund; și văd, dar trebuie să rabd.
— Vorba ceea, soro: „Șede hârbu-n cale și râde de oale”. Măi pușchiule! Ia să vedem, ce ai făcut tu mai mult decât noi?
— Ce am făcut și ce fac, îndată ț-oiu spune. Ca să nu lungesc vorba, hainele bărbătești și femeiești, din creștet până în tălpi, și alte nenumărate lucruri frumoase și scumpe, fără de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intră în bordeiu, suie-te în palat, ai să mă găsești. Fetele mă pun în cutiuțe aurite, mă înfing în perinuțe de mătasă și îngrijesc de mine ca de un mare lucru.
— Da’ în stogul de fân nu vrei să te puie, mititelule?

— Nici în stogul de fân, dar nici trântit într-un ungher al ferăriei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva în mână decât ferarul?
— Ia ascultă, te prea întreci cu șaga, piciule! Dacă șezi la cinste, și toți îngrijesc de tine, cum zici, de ce li împungi degetele?
— Da împung pe cască gură cel somnoros, pentru că voiesc să iasă din mâna lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare și frumoase. Tu, pentru ce bați ferul cel culcat pe nicovală și ruginit ca și tine? Nu ca să faci din el lucruri mai bune și mai frumoase?
— Măi… da’ bun ești de gură!
— Și de gură, dar și de lucru.
— Ei bine, tu mi-ai înșirat verzi și uscate; ia stăi să-ți spun și eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, cleștele, vătraiul și nenumărate unelte și mașini de fer, unele de-o mărime urieșă, iar altele mici și bicisnice ca tine, pututu-s-au face până n-au trecut pintre nicovală și ilău? Casa, bisericile, corabia, puștile, tunurile și alte lucruri nenumărate, așa-i că n-ar fi, de nu eram eu? Tu îmi spui de haine frumoase; eu ț-oiu spune de casă, de sapă, de secere, de coasă și de plug. Tu îmi spui mai mult de frumos, eu ț-oiu spune de cele neapărat trebuincioase.

— Mă faci să te-apuc iar la scărmănat, moșule baros. Haine i-au trebuit omului întâi, căci nu era să umble cu pielea goală și desculț ca gâștele.
— Te-ai încurcat cu socotelile, măi băiete. Ba de mâncare și casă i-a trebuit omului întâi ș-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale îți ghiorăiesc mațele de foame. Ai auzit vorba ceea, că „Golătatea încunjură, iar foamea dă de-a dreptul”.
— Măi! da’ ruginit mai ești!
— Ruginit cum sunt, eu v-am făcut și trebuie să ascultați de sfaturile mele.
— Așa este, dar te prea lauzi; las’ mai bine să te laude alții. Și tu faci trebi bune, și eu; numai atâta, că tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu șezi totdeauna cu ferarul cel uns de cărbuni, iar eu șed cu croitorul și cu tot felul de persoane.
— Iar ai început, ghibirdic fudul și guraliu? Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de zece ori, până când ferarul meu mă rădică o dată; croitorul tău rupe altă dată pe zi câte zece ace; ferarul însă mă are pe viață, ba mă poate lăsa și de zestre la copiii de copiii săi. Ș-apoi încă una: cine dintre acești doi meșteri e mai grebănos și mai gubav? Ferariul meu, ori croitoriul tău?

— Moșule! ești bătrân și multe mai știi; fie pe-a dumitale.
— Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasă. Zi mai bine că industria sau meșteșugurile, noi le-am adus în lume; că bogățiile cele mari, nouă se datoresc. Mi-ai zis ruginit și ț-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca strănepoții mei să fie mai ciopliți decât mine; cu timpul se cioplesc toate… Numai nu vă fuduliți și nu uitați obârșia voastră, ca nu cumva să vă ciopliți prea tare și să rămâneți care fără urechi, care fără dinți, care fără gură, care fără zimți, adecă niște cioarse de nici o treabă. C-apoi atunci iarăși mi-ți ajunge drăguș la căuș, și soră-mea nicovala vă va ține în spate, iar eu vă voiu bate pe rudă pe sămânță, ca să prindeți la minte.

Rezumat pentru Acul și Barosul de Ion Creangă 

Acul și Barosul este o poveste în care Acul, un personaj mândru și guraliv, și Barosul, un personaj înțelept și experimentat, discută despre importanța și meritele muncii pe care o fac fiecare în parte. Acul se laudă că este esențial în crearea hainelor și a lucrurilor frumoase, în timp ce Barosul susține că el este responsabil pentru crearea uneltelor și a lucrurilor esențiale pentru viața oamenilor.

Deși cei doi personaje se ceartă și își aduc argumente pentru a-și susține punctul de vedere, în cele din urmă Acul recunoaște înțelepciunea Barosului și îi dă dreptate. Barosul sfătuiește ca strănepoții săi să nu uite de obârșia lor și să nu se fudulească prea mult, ci să continue să se perfecționeze în ceea ce fac, în caz contrar riscând să devină inutili.

Povestea subliniază importanța muncii, a cooperării și a îmbunătățirii continue în orice meșteșug, dar și a umilinței și a respectului față de cei care au contribuit la succesul generațiilor următoare.

Mesajul poveștii Acul și Barosul de Ion Creangă 

Mesajul poveștii „Acul și Barosul” este acela că fiecare meșteșug și obiect are importanța și rolul său în viața oamenilor, indiferent dacă contribuie la crearea lucrurilor frumoase sau a celor esențiale pentru trai. Povestea evidențiază și importanța umilinței și a respectului față de cei care ne-au precedat, precum și necesitatea cooperării și a perfecționării continue în meșteșugurile pe care le practicăm, în loc să ne lăudăm și să ne comparăm cu alții. Astfel, poveștile ne îndeamnă să apreciem munca tuturor și să învățăm unii de la alții, în loc să ne concentrăm doar pe realizările noastre proprii.

Concluzia poveștii Acul și Barosul de Ion Creangă 

Concluzia poveștii „Acul și Barosul” ne reamintește că fiecare meșteșug și obiect, fie că este vorba despre lucruri frumoase sau esențiale, are un rol important în lume și în viața oamenilor. În loc să ne lăudăm sau să ne comparăm cu ceilalți, ar trebui să fim umili, să respectăm și să apreciem contribuțiile fiecăruia și să ne străduim să ne perfecționăm în mod constant în activitățile pe care le desfășurăm. Povestea ne încurajează să învățăm din experiențele celor care ne-au precedat și să lucrăm împreună pentru a crea o lume mai bună și mai prosperă pentru toți.

Care sunt personajele din Acul și Barosul ? 

Personajele voveștii „Acul și Barosul” sunt :

  1. Acul
  2. Barosul

  • poveste de adormit copii
  • povește scurta Acul și Barosul pentru copii
  • povești scurte Acul și Barosul cu morală pentru copii
  • povești scurte  Acul și Barosul cu prințese și bunătate
  • povești de adormit copii scurte
  • cele mai frumoase povesti pentru copii de citit
  • povesti pentru copii scurte de Ion Creangă
  • Acul și Barosul povesti pentru copii de 8 ani
  • Acul și Barosul povesti pentru copii de 7 ani
  • Acul și Barosul povesti pentru copii de 6 ani
  • Acul și Barosul povesti pentru copii de 5 ani
  • Acul și Barosul povesti pentru copii de 4 ani
  • Acul și Barosul povesti pentru copii de 3 ani
  • basme pentru copii Acul și Barosul
  • Povesti de adormit copii cu zâne și animale
  • povești scurte Acul și Barosul pentru adormit copiii
  • Povești scurte Acul și Barosul pentru adormit copiii
  • Povesti scurte, Acul și Barosul pe care sa i le citesti copilului inainte de culcare
  • Acul și Barosul de Ion Creangă
  • Rezumatul poveștii Acul și Barosul
  • Rezumate / Concluzie
  • Care sunt personajele din Acul și Barosul ?
Povestea Gogoașei – Povești pentru copii

Povestea Gogoașei

 

Să vă spun ce sa-ntâmplat
Ast-a fost cu-adevărat
Trăia odată un moşneag
Ce-şi ducea viaţa-n toiag
Şi într-o zi, cam înspre seară,
A ieşit din cas-afară.
Şi a spus „Băbuţa mea,
Împlineşte-mi pofta grea!
Fă-mi o rumenă gogoaşă,
Mare, dulce şi făloasă,
Tu mi-o pune pe fereastră
După perdeluţ-albastră”

A doua zi, când s-a sculat,
Băbuţa lui i-a frământat
Din făină moale, albă,
O gogoaşă foarte dalbă,
Şi a pus-o pe fereastră,
După perdeluţ-albastră.

Şi s-a dus ea în grădină,
Să cheme moşul la cină.

Iar gogoşica n-a mai stat
S-aştepte moşu-nfometat.
De pe fereastră a sărit
Şi a plecat la asfinţit.

S-a rostogolit la vale,
Urechil-a stat în cale,

-Vai, vai, vai! Ce gogoşica!
-Am să te mănânc mătincă!
-Stai cuminte, ştii prea bine
C-am un cântec pentru tine,
Sunt gogoaşa-gogoşată,
Rasă bine din covată,
Şi din sac sunt scuturată.
În smântână-s plămădită,
Şi în unt bine-s prăjită,
Pe fereastră răcorită.
Eu de la babă am fugit,
Şi de la moş eu am fugit,
Acum iepure, vezi bine,
C-am să fug şi de la tine!

S-a rostogolit la vale,
I-a ieşit lupul în cale :

-Vai, vai, vai! Ce gogoşică!
-Am să te mănânc matincă!
-Stai cuminte, ştii prea bine
C-am un cîntec pentru tine,
Sunt gogoaşă-gogoşată,
Rasă bine din covată,
Şi din sac sunt scuturată.
În smântână-s plămădită,
Şi în unt bine-s prăjită,
Pe fereastră răcorită.

Eu de la babă am fugit,
Şi de la moş eu am fugit,
Eu de la iepure-am fugit,
Acum lupule, vezi bine,
C-am să fug şi de la tine!
S-a rostogolit la vale,
I-a ieşit ursul în cale :

-Vai, vai, vai! Ce gogoşică!
Am să te mănânc matincă!
-Stai cuminte, ştii prea bine
C-am un cîntec pentru tine
Sunt gogoaşă-gogoşată,
Rasă bine din covată,
Şi din sac sunt scuturată.
În smântână-s plămădită,
Şi în unt bine-s prăjită,
Pe fereastră răcorită.
Eu de la babă am fugit,
Şi de la moş eu am fugit,
Eu de la iepure-am fugit,
Şi de la lup eu am fugit,
Acum ursule, vezi bine,
C-am să fug şi de la tine!
S-a rostogolit la vale
I-a ieşit vulpea în cale :
-Vai, vai, vai! Ce gogoşică!
Am să te mănînc mătincă!

-Stai cuminte, ştii prea bine
C-am un cântec pentru tine.
Sunt gogoaşă-gogoşată,
Rasă bine din covată,
Şi din sac sunt scuturată.
În smântână-s plămădită,
Şi în unt bine-s prăjită,
Pe fereastră răcorită.

Eu de la babă am fugit,
Şi de la moş eu am fugit,
Eu de la iepure-am fugit,
Şi de la lup eu am fugit,
Şi de la urs eu am fugit,
Acum vulpea mea, vezi bine,
C-am să fug şi de la tine :

-Gogoşică! Mai aşteaptă!
Nu te-aud din partea dreaptă!
Nu te-aud cum se cuvine,
Urcă pe-al meu nas mai bine!
Şi gogoaşa lăudată
De pe nas mai cânt-o dată
„Sunt gogoaşă-gogoşată….”
Vulpea „Hap!” Şi-o înghite-ndată

 

Concluzie / Rezumat :

În această poveste, o gogoaşă prăjită şi rumenă îşi începe aventura într-o zi când băbuţa unui moşneag o pregăteşte cu mare drag. Însă gogoaşa nu aşteaptă să fie mâncată de moş şi alege să fugă de acasă. În călătoria sa, gogoaşa se întâlneşte cu diferite animale – iepure, lup, urs şi vulpe – care o doresc ca pradă. În ciuda eforturilor de a se salva prin cântecul său fermecător, în cele din urmă, gogoaşa este înghiţită de vulpea şireată. Povestea ne învaţă să fim precauţi cu cine ne încredem şi să fim conştienţi de pericolele ascunse în drumul vieţii.

Vă mulțumim pentru că ați citit povestea gogoașei, sperăm că v-a plăcut!

  • povesti de adormit copii
  • povești scurte pentru copii
  • povești scurte cu morală pentru copii
  • povești scurte cu prințese și bunătate
  • povești de adormit copii scurte
  • cele mai frumoase povesti pentru copii de citit
  • povesti pentru copii scurte
  • povesti pentru copii de 8 ani
  • povesti pentru copii de 7 ani
  • povesti pentru copii de 6 ani
  • povesti pentru copii de 5 ani
  • povesti pentru copii de 4 ani
  • povesti pentru copii de 3 ani
  • basme pentru copii
  • Povesti de adormit copii cu zâne și animale
  • povești scurte pentru adormit copiii
  • Povești scurte pentru adormit copiii
  • Povesti scurte pe care sa i le citesti copilului inainte de culcare

 

11 povești scurte pentru adormit copiii

11 povești scurte pentru adormit copiii

 

Poveștile de adormit au o importanță semnificativă în dezvoltarea copiilor, având numeroase beneficii cognitive, emoționale și sociale. Deși nu există o măsură absolută a importanței lor, câteva aspecte esențiale evidențiază rolul lor valoros în creșterea copiilor:

  1. Dezvoltarea limbajului: Poveștile de adormit îi ajută pe copii să-și îmbogățească vocabularul și să își îmbunătățească abilitățile de comunicare și de ascultare.
  2. Stimularea imaginației și creativității: Poveștile îi ajută pe copii să-și dezvolte imaginația și să gândească în moduri creative, expunându-i la diferite situații, personaje și lumi.
  3. Educație morală și valori: Multe povești de adormit includ lecții morale și transmit valori importante, precum prietenia, curajul, onestitatea și generozitatea.
  4. Dezvoltarea empatiei: Poveștile pot învăța copiii să empatizeze cu personajele, să înțeleagă emoțiile și să recunoască importanța relațiilor interpersonale.
  5. Creșterea concentrării și a memoriei: Poveștile de adormit îi ajută pe copii să-și dezvolte abilitățile de concentrare și să-și îmbunătățească memoria pe termen lung.
  6. Calitatea somnului: Poveștile de adormit pot crea o rutină de seară relaxantă, ajutând copiii să se calmeze și să se pregătească pentru un somn odihnitor.

 

Poveste scurtă de adormit copiii – Arborele Luminii

 

Într-o țară îndepărtată, plină de culori și magie, se afla un sat numit Luminis, locuit de creaturi fantastice și blânde. Satul era populat de oameni, animale vorbitoare și spirite ale naturii care trăiau în armonie și se ajutau reciproc. Printre locuitorii satului se afla și Ana, o fetiță de 10 ani cu părul negru ca abanosul și ochi căprui, care se remarca prin bunătatea și curajul ei neobișnuit.

În inima satului trăia un arbore magic bătrân, numit Arborele Luminii, care veghea asupra tuturor locuitorilor și le dăruia energie și pace. În fiecare seară, copiii satului se adunau în jurul Arborelui Luminii și acesta îi îmbrățișa cu ramurile sale strălucitoare, învăluindu-i într-o plapumă caldă de lumină care îi ajuta să adoarmă.

Într-o zi, în timp ce Ana se juca în pădure cu prietenii ei, a auzit un sunet straniu venit dinspre marginea pădurii. Curioasă și neînfricată, a decis să exploreze zgomotul. În timp ce se apropia, a descoperit o mică balauriță cu solzi albaștri și argintii, prinsă într-o plasă pusă de un vânător rău intenționat. Ochii balauriței erau plini de lacrimi, iar Ana a simțit o compasiune imensă pentru ea.

Fără să stea pe gânduri, Ana a eliberat balaurița și i-a promis că o va ajuta să se întoarcă în siguranță acasă. Balaurița, care se numea Saphira, i-a mulțumit cu lacrimi în ochi și i-a dezvăluit că în munții argintii, unde locuia, se află o piatră magică, numită Sursa Lunii, care poate îndeplini orice dorință.

Ana și Saphira și-au luat la revedere de la prietenii din pădure și au pornit într-o aventură plină de peripeții și învățăminte spre munții argintii. Pe parcursul călătoriei, cei doi au legat o prietenie strânsă și au învățat să colaboreze pentru a depăși toate obstacolele ce le stăteau în cale.

După multe zile de călătorie, au ajuns în cele din urmă la Sursa Lunii. Piatra magică strălucea în lumina argintie a lunii și emană o energie liniștitoare. Ana a știut că dorința ei nu va fi una egoistă și a dorit ca toți locuitorii satului Luminis să trăiască în pace și armonie, fără griji și necazuri. Saphira, mișcată de gestul generos al Anei, a susținut dorința ei și a adăugat o cerere pentru ca balaurii să poată trăi în armonie cu locuitorii Luminis.

Piatra magică, Sursa Lunii, a strălucit mai puternic decât oricând și a îndeplinit dorințele celor două prietene. În acel moment, barierele dintre oameni, animale și spiritele naturii s-au dizolvat, iar legăturile de prietenie s-au întărit.

Ana și Saphira s-au întors în satul Luminis, unde au fost întâmpinate cu bucurie și recunoștință de locuitori. Balaurii, odată temuți și înțeleși greșit, au început să trăiască în pace alături de ceilalți, împărtășindu-și înțelepciunea și puterile magice.

Din acea zi înainte, poveștile și cântecele despre Ana și Saphira, cele două eroine care au adus pacea și armonia în Luminis, au fost cântate și povestite copiilor înainte de culcare. În fiecare seară, copiii se adunau în jurul Arborelui Luminii, care acum strălucea și mai puternic datorită prieteniei dintre Ana și Saphira, și adormeau îmbrățișați de ramurile sale, visând la aventurile lor fantastice.

Și așa, peste tot în țara magică, pacea și armonia au înflorit, iar prietenia dintre Ana și Saphira a devenit un simbol al unității și dragostei. Satul Luminis a rămas în inimile tuturor ca un exemplu de bunătate și curaj, iar povestea lor a fost transmisă din generație în generație, aducând bucurie și liniște în sufletele tuturor copiilor care o auzeau înainte de a adormi.

 

Poveste scurtă pentru adormit copiii – Fantazaria

 

Într-o lume numită Fantazaria, locuită de creaturi magice și minuni de neimaginat, se afla un mic regat numit Aurealis. Regatul era străjuit de patru dragoni legendari, fiecare reprezentând un element al naturii: Foc, Apă, Pământ și Aer. Acești dragoni vegheau asupra echilibrului și armoniei în regat, protejându-l de forțele întunericului.

În acest regat trăia un băiat pe nume Călin, un tânăr curajos și isteț care visa să devină cel mai mare aventurier din Fantazaria. Călin era cunoscut în Aurealis pentru curiozitatea și spiritul său de explorator, petrecându-și zilele în căutarea unor locuri noi și necunoscute. Într-o zi, în timp ce cutreiera arhivele vechi ale regatului, a descoperit o hartă veche și misterioasă care conducea la comoara ascunsă a dragonilor legendari.

Fără să stea pe gânduri, Călin și-a luat rucsacul plin cu provizii, harta și o lanternă fermecată și a pornit în căutarea comorii. Pe parcursul călătoriei sale, a întâlnit și s-a împrietenit cu diverse creaturi magice: Lira, o vrăjitoare tânără și talentată; Fidelis, un lup gigant cu blana argintie și ochi albaștri ca gheața; și Zefir, un zmeu viclean și sprinten, care-și putea schimba mărimea și culoarea după voie.

Împreună, cei patru prieteni au trecut prin aventuri pline de pericole și încântare, înfruntând creaturi înspăimântătoare și rezolvând enigme vechi de secole. În fiecare etapă a călătoriei, Călin și prietenii săi au învățat să se bazeze unul pe celălalt și să-și pună în valoare talentele unice pentru a depăși obstacolele.

După multe zile de călătorie și numeroase aventuri, cei patru prieteni au ajuns în cele din urmă la comoara ascunsă a dragonilor legendari. Acolo, într-o peșteră străjuită de cele patru dragoni, au descoperit un cristal gigantic care strălucea în toate culorile curcubeului. Dragonii le-au dezvăluit că acest cristal nu era doar o comoară, ci și o sursă de putere magică care echilibra forțele naturii în întreaga lume.

Fascinați de descoperirea lor, Călin și prietenii săi au decis să păstreze secretul comorii și să continue să exploreze lumea împreună, luptând pentru a păstra echilibrul și armonia în Fantazaria. Astfel, cei patru aventurieri au devenit cunoscuți în întreaga lume ca Păzitorii Cristalului și au călătorit prin regate și tărâmuri îndepărtate, rezolvând conflicte și protejând natura. Călin, Lira, Fidelis și Zefir au legat o prietenie eternă, bazată pe încredere și loialitate.

În timpul călătoriilor lor, eroii au învățat că adevărata comoară nu era cristalul în sine, ci legăturile pe care le-au format și experiențele împărtășite. Împreună, au învins forțele răului și au adus pace în Fantazaria, învățându-le locuitorilor să trăiască în armonie cu natura și cu creaturile magice.

Pe măsură ce anii au trecut, povestea celor patru Păzitori ai Cristalului a devenit legendă în Aurealis și în întreaga lume a Fantazariei. Părinții le povesteau copiilor despre curajul și loialitatea eroilor, iar în fiecare seară, înainte de culcare, copiii visau la aventurile fantastice ale lui Călin, Lira, Fidelis și Zefir.

În cele din urmă, când vârsta și-a pus amprenta asupra eroilor, aceștia s-au retras într-un loc secret din Aurealis, unde și-au petrecut restul zilelor în pace și liniște. Însă, cu toate că povestea lor s-a încheiat, spiritul lor aventuros și învățăturile lor despre prietenie și curaj au rămas vii în inimile tuturor locuitorilor din Fantazaria, inspirând generații întregi să exploreze și să-și urmeze propriile vise.

Și astfel, în lumea minunată a Fantazariei, poveștile despre Călin și prietenii săi au continuat să trăiască pentru totdeauna, răspândind magie și speranță în sufletele tuturor celor care le-au ascultat.

 

Poveste pentru adormit copiii – Insula Serenadia

 

Într-o lume unde timpul părea să stea pe loc, exista o insulă plutitoare numită Serenadia, ascunsă în văluri de ceață și păzită de cele patru vânturi. Pe insula Serenadia, locuitorii se bucurau de o viață lipsită de griji și de o armonie desăvârșită. Magia insulei făcea ca toate lucrurile să-și schimbe aspectul și culoarea în funcție de starea de spirit a celui care le privea.

Pe această insulă trăia un băiat pe nume Aleco, un tânăr cu o mare pasiune pentru muzică și o inimă plină de visuri. Aleco avea un talent deosebit în a cânta la un instrument straniu și fermecat numit Vioraluna, care era capabil să transforme sunetele în lumini spectaculoase, înflorituri de culori și chiar să împlinească dorințe.

Într-o zi, în timp ce Aleco cânta o melodie de adio în cinstea bunicului său drag, care pleca într-o călătorie spre stele, a observat că fiecare notă muzicală eliberată de Vioraluna se transforma într-o mică sclipire de lumină care se ridica în cer, formând un pod de stele strălucitoare. Cu ochii plini de mirare și curiozitate, Aleco a decis să urmeze acest pod de stele și să descopere tainele instrumentului său magic.

Aleco și-a luat rucsacul, Vioraluna și câteva provizii și a pornit în călătoria sa pe podul de stele. Pe drum, el a întâlnit și s-a împrietenit cu o fată pe nume Iris, o pictoriță talentată care putea să picteze viitorul și să ghicească trecutul prin pânzele ei colorate. Împreună, cei doi au călătorit prin nenumărate lumi și galaxii, descoperind secretele magiei și puterea prieteniei.

Pe parcursul aventurilor lor, Aleco și Iris au întâlnit diverse creaturi magice și au învățat lecții prețioase despre compasiune, înțelepciune și iubire. Ori de câte ori întâlneau un suflet în nevoie, Aleco cânta la Vioraluna, iar sunetele instrumentului său fermecat aduceau pace și vindecare în inimile tuturor.

După mult timp petrecut în călătorie, Aleco și Iris au ajuns într-un tărâm unde dorințele și visele oamenilor se pierduseră în negura timpului. Acolo, ei și-au dat seama că scopul lor nu era doar să descopere tainele Vioralunei, ci să aducă speranță și bucurie în inimile celor care uitaseră să viseze.

Astfel, Aleco și Iris și-au dedicat viața pentru a călători prin tărâmurile îndepărtate și a redescoperi visele pierdute ale oamenilor. Ori de câte ori ajungeau într-un loc cufundat în tristețe și disperare, Aleco cânta la Vioraluna, în timp ce Iris picta peisaje vii și pline de culoare care reflectau visele și speranțele ascunse ale locuitorilor.

Cu fiecare notă muzicală și fiecare pensulă de culoare, lumina și bucuria reveneau în sufletele oamenilor, iar visele lor își găseau drumul înapoi spre realitate. Aleco și Iris au devenit cunoscuți în întreaga lume ca Visătorii, cei care trezeau visele adormite și ofereau speranță celor fără de nădejde.

În cele din urmă, după ce au călătorit prin nenumărate tărâmuri și au redat nenumărate vise, Aleco și Iris au decis să se întoarcă pe insula Serenadia pentru a-și petrece restul zilelor în pace și liniște. Însă, înainte de a se retrage în lumea lor magică, ei au împărtășit darul lor cu oamenii pe care i-au întâlnit în călătoriile lor, învățându-i cum să-și păstreze și să-și hrănească propriile vise.

Și astfel, în lumea de dincolo de ceață, povestea lui Aleco și Iris a devenit legendă, un simbol al speranței și al puterii viselor. În fiecare seară, înainte de culcare, părinții le povesteau copiilor despre Visătorii care aduc speranță și bucurie în inimile oamenilor, încurajându-i să-și urmeze propriile vise și să nu le lase să se piardă în negura timpului.

Și astfel, grație lui Aleco și Iris, visele și speranțele au continuat să trăiască în inimile tuturor celor care au ascultat povestea lor, răspândind lumina și bucuria în fiecare colț al lumii.

 

Poveste de adormit copiii – Regatul Arenia

 

Într-o lume îndepărtată, ascunsă în adâncurile unui ocean de nisip, se afla un regat fabulos numit Arenia. Aici, locuitorii trăiau în armonie cu natura și cu nisipul care înconjura regatul lor. În Arenia, magia nisipului aducea cu sine daruri neașteptate, transformând obiectele obișnuite în minuni și dând viață creaturilor de nisip.

În acest regat, trăia o fată pe nume Analia, care avea un talent deosebit de a modela și a da viață figurinelor de nisip. Analia era cunoscută în întregul Arenia pentru talentul ei, dar mai ales pentru generozitatea și bunătatea cu care își folosea darul pentru a ajuta pe ceilalți.

Într-o seară, Analia a creat o figurină de nisip în forma unui vultur, care, odată prins de razele lunii, s-a transformat într-un vultur adevărat și a vorbit cu ea. Vulturul i-a dezvăluit că este trimis de Luna într-o misiune specială: să găsească și să salveze stelele căzătoare, care au fost răpite de o vrăjitoare malefică, Morgana, și ascunse într-un turn întunecat.

Analia, împreună cu vulturul său, pe care l-a numit Argus, a acceptat misiunea și a pornit în căutarea stelelor căzătoare. Pe parcursul călătoriei lor, au întâlnit și s-au împrietenit cu diverse creaturi: Ares, un căl de nisip care putea să zboare și să se miște cu viteza vântului, și Serafina, o sirenă care își putea schimba coada în picioare și putea să comunice cu animalele marine.

Împreună, cei patru prieteni au trecut prin aventuri pline de pericole, înfruntând creaturi înspăimântătoare și rezolvând enigme complicate. De-a lungul călătoriei, au învățat să lucreze în echipă și să se bazeze unul pe celălalt pentru a depăși obstacolele.

După multe încercări și lupte, Analia și prietenii săi au ajuns în sfârșit la turnul întunecat al vrăjitoarei Morgana. Cu ingeniozitate și curaj, au reușit să înfrângă vrăjitoarea și să elibereze stelele căzătoare. Odată eliberate, stelele și-au recăpătat strălucirea și s-au reîntors pe cer, luminând întregul univers.

Reîntorși în regatul Arenia, Analia, Argus, Ares și Serafina au sărbătorit victoria lor și au fost primiți ca eroi. În semn de recunoștință, locuitorii regatului le-au pregătit o mare petrecere, cu muzică, dans și delicatese pregătite din nisipul magic.

Cu timpul, Analia și prietenii ei au devenit cunoscuți în întreaga lume ca Salvatorii Stelelor, călătorind împreună prin regate îndepărtate și trăind aventuri de neuitat. Cu fiecare pericol înfruntat și cu fiecare misiune îndeplinită, legătura dintre ei devenea tot mai puternică.

În cele din urmă, după ani de călătorii și aventuri, Analia, Argus, Ares și Serafina au decis să se întoarcă în Arenia și să se stabilească acolo definitiv. Analia a deschis o școală de magie a nisipului, unde își împărtășea darul și învăța pe alții să modeleze și să dea viață creaturilor de nisip. Argus, Ares și Serafina au devenit, de asemenea, profesori în școală, ajutând și încurajând copiii să descopere puterile magice ale nisipului.

Și astfel, în regatul Arenia, povestea eroilor Salvatorii Stelelor a continuat să trăiască în inimile tuturor locuitorilor. În fiecare seară, înainte de culcare, părinții le povesteau copiilor despre curajul și prietenia lui Analia și a prietenilor ei, inspirându-i să creadă în magia din jurul lor și în puterea prieteniei.

Pe măsură ce timpul a trecut și generații noi au crescut, legendele despre Analia și prietenii săi au rămas vii, aducând lumina stelelor căzătoare în sufletele tuturor celor care au ascultat povestea lor minunată. Și în adâncurile oceanului de nisip, în regatul Arenia, magia și prietenia au continuat să înflorească pentru totdeauna.

 

Poveste de somn pentru copii – Pufolii de zahăr

 

Pe o planetă îndepărtată, acoperită de nori de zahăr, trăiau niște creaturi adorabile și pufoase numite Pufolii. În lumea lor dulce, totul era făcut din dulciuri și deserturi delicioase. Casele erau construite din biscuiți, pomișorii erau din acadele, iar râurile curgeau cu ciocolată.

Pe această planetă trăia un Pufol mic pe nume Zefirin, care avea un talent neobișnuit: orice desert atingea cu labuțele se transforma într-o minunăție culinară. Era cunoscut în tot regatul ca cel mai talentat cofetar și toți Pufolii veneau la el pentru a savura cele mai delicioase dulciuri.

Într-o zi, în timp ce Zefirin se pregătea să creeze o nouă capodoperă dulce, a auzit un sunet straniu venind din pădurea de acadele. Împins de curiozitate, el s-a aventurat în pădure și a descoperit o creatură ciudată și fermecată: un dragonel de zahăr, pe nume Caramelin. Dragonelul era trist și îngrijorat, deoarece nu putea să zboare și să scuipe foc, așa cum ar fi trebuit să facă un dragon adevărat.

Zefirin, fiind un Pufol bun la suflet, a decis să-l ajute pe Caramelin să-și redescopere puterile și să învețe să zboare. Împreună, cei doi prieteni au călătorit prin regatul dulce, întâlnind diverse creaturi magice și învățând tainele lumii lor de zahăr.

Pe parcursul aventurii lor, Zefirin și Caramelin au descoperit că pentru a debloca puterea dragonelului de zahăr, ei trebuie să găsească ingredientele secrete pentru a crea un desert magic numit „Flacăra dulce”. Aceste ingrediente erau ascunse în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei lor, protejate de enigme și capcane.

Curajoși și determinați, Zefirin și Caramelin au străbătut pădurile de acadele, dealurile de marshmallow și deșerturile de ciocolată, rezolvând enigme și înfruntând pericole. Cu fiecare ingredient adunat, legătura dintre ei devenea tot mai puternică și mai strânsă.

După multă muncă și numeroase aventuri, Zefirin și Caramelin au reușit să adune toate ingredientele și să creeze „Flacăra dulce”. Când Caramelin a savurat desertul magic, puterile lui s-au trezit și el a reușit să zboare și să scuipe foc din nou, spre bucuria și uimirea tuturor Pufolilor.

Eroii au fost sărbătoriți în întregul regat cu o petrecere mare și veselă, unde Zefirin și Caramelin au fost numiți Ambasadorii Dulceții. De atunci, cei doi prieteni au lucrat împreună, creând cele mai spectaculoase dulciuri și deserturi pentru toți locuitorii planetei lor.

În timp, Zefirin a deschis o școală de cofetărie, unde îi învăța pe tinerii Pufoli să creeze minunății din zahăr, în timp ce Caramelin îi învăța să zboare și să folosească focul pentru a da viață creațiilor lor dulci. Împreună, au transformat regatul într-un paradis al dulceții, unde bucuria și magia erau la tot pasul.

Și astfel, pe planeta îndepărtată a Pufolilor, poveștile despre Zefirin și Caramelin au continuat să trăiască în inimile tuturor locuitorilor. În fiecare seară, înainte de culcare, părinții le povesteau copiilor despre aventurile celor doi eroi și despre puterea prieteniei, inspirându-i să-și urmeze propriile vise și să nu renunțe niciodată.

Pe măsură ce generații noi de Pufoli au crescut și au învățat despre Zefirin și Caramelin, legenda lor a rămas vie, aducând zâmbete și dulceață în viața tuturor celor care au ascultat povestea lor fermecătoare. Și în regatul dulce, prietenia și iubirea pentru deserturi au continuat să înflorească pentru totdeauna.

 

Poveste de noapte pentru copii – Lumea culorilor

 

Într-o lume plină de culoare, unde zorii de zi aduceau împreună toate nuanțele curcubeului, se afla satul Arcoiris. Locuitorii acestui sat erau creaturi simpatice, numite Culorile, fiecare având o nuanță unică și o abilitate specială legată de culoarea lor.

Lili era o tânără Culoreasă, cu o nuanță de roz delicat și avea un talent aparte: orice atingea ea prindea culoare și devenea un obiect frumos și vioi. Cu acest dar minunat, Lili se asigura că întregul sat Arcoiris era plin de culori și voie bună.

Într-o zi, pe cerul Arcoiris a apărut un nor misterios și gri care a acoperit întreaga lume într-o nuanță monotonă. Toate culorile din sat au dispărut brusc, lăsând locuitorii îngrijorați și neputincioși. Chiar și Lili a rămas fără puterile ei, incapabilă să readucă culorile în lumea lor.

Îndrăzneață și hotărâtă, Lili a decis să pornească într-o călătorie pentru a găsi sursa norului gri și a salva satul Arcoiris. Pe drum, a întâlnit un licurici numit Lumino, care își pierduse strălucirea din cauza norului. Împreună, cei doi prieteni au pornit spre muntele Culorilor, unde sperau să găsească răspunsurile de care aveau nevoie.

Pe parcursul aventurii lor, Lili și Lumino au trecut prin pădurea umbrelor, au traversat mlaștina tăcerii și au escaladat dealurile uitării, înfruntând numeroase obstacole și provocări. Cu fiecare etapă încheiată, legătura dintre ei devenea tot mai puternică și mai strânsă.

În cele din urmă, au ajuns în vârful muntelui Culorilor și au descoperit cauza norului gri: un vrăjitor trist și singur, numit Grisius, care își pierduse familia și își dorea ca toată lumea să simtă tristețea pe care o simțea el. Lili și Lumino au vorbit cu vrăjitorul, împărtășindu-și aventurile și amintirile frumoase pe care le-au strâns în călătoria lor.

Văzând lumina și bucuria din ochii celor doi prieteni, Grisius a înțeles că tristețea lui afecta multe vieți nevinovate și a decis să ridice blestemul norului gri. Cu ajutorul lui Lili și Lumino, vrăjitorul a învățat să-și găsească bucuria în culori și în prietenie.

Odată ce norul gri a dispărut, culorile au revenit în satul Arcoiris, mai strălucitoare și mai frumoase ca niciodată. Lili și-a recăpătat puterile, iar Lumino și-a redobândit strălucirea. Împreună, cei trei prieteni s-au întors în sat, unde au fost întâmpinați cu bucurie și recunoștință de către locuitorii satului.

Pentru a sărbători revenirea culorilor și încheierea călătoriei, locuitorii Arcoiris au organizat o mare petrecere plină de muzică, dans și veselie. Grisius, acum un vrăjitor reformat, s-a alăturat sărbătorii, folosindu-și puterile pentru a crea artificii spectaculoase, care au umplut cerul de culori și lumini.

De atunci, Lili, Lumino și Grisius au devenit ambasadorii culorilor și ai prieteniei, călătorind împreună prin diferite regate și împărtășind bucuria culorilor și a prieteniei cu toți cei pe care îi întâlneau. Pe parcursul călătoriilor lor, au învățat multe lecții prețioase despre puterea prieteniei, a empatiei și a iubirii.

În fiecare seară, înainte de culcare, părinții din satul Arcoiris le povesteau copiilor despre curajoasa aventură a lui Lili și a prietenilor ei, inspirându-i să creadă în puterea culorilor și în magia prieteniei. Generații întregi de Culorițeni au crescut ascultând această poveste minunată, învățând să aprecieze frumusețea și importanța diversității în lumea în care trăiesc.

Și astfel, în satul Arcoiris, legenda lui Lili, Lumino și Grisius a rămas vie, aducând speranță și fericire în inimile tuturor celor care au ascultat povestea lor fermecătoare, iar lumea lor colorată a continuat să înflorească pentru totdeauna, sub strălucirea prieteniei și a culorilor curcubeului.

 

Poveste scurtă pentru adormit – Cristalul din Serenitown

 

Într-o lume în care animalele vorbeau și trăiau în armonie cu natura, exista un sat numit Serenitown, în inima unei păduri adânci și misterioase. Aici, animalele erau înzestrate cu puteri magice ce țineau de elementele naturii: apă, foc, pământ și aer.

Zephyra era o veveriță zglobie și isteață, cu puterea de a controla vântul. Cu ajutorul vânturilor pe care le stăpânea, ea putea să zboare, să facă acrobații în aer și să ajute animalele sătule să construiască case solide în copaci.

Într-o zi, un lup bătrân pe nume Lunaris a venit în sat cu vești alarmante. Un cristal magic, Piatra Elementală, fusese furată de un corb malefic pe nume Negrura. Fără acest cristal, echilibrul puterilor elementale era în pericol, iar lumea animalelor putea fi afectată de dezastre naturale.

Zephyra, alături de prietenii ei, Flama – o vulpe cu puterea focului, Aqua – un castor care controla apa și Terra – un ursuleț cu puterea pământului, s-au hotărât să pornească într-o călătorie pentru a recupera Piatra Elementală și a salva lumea lor.

Aventura lor i-a dus prin peisaje impresionante, întâlnind animale cu tot felul de puteri și talente. Au trecut prin deșertul nisipos, unde au învățat să-și controleze puterile cu răbdare și înțelepciune, apoi prin munții stâncoși, unde au învățat despre curaj și încredere în sine.

Pe parcursul călătoriei lor, Zephyra și prietenii ei au învățat să-și folosească abilitățile în armonie și să lucreze împreună pentru a depăși obstacolele și pericolele care le apăreau în cale. Ei au ajuns să se bazeze unii pe alții și să înțeleagă că puterea lor adevărată era în prietenie și unitate.

În cele din urmă, cei patru eroi au ajuns la fortăreața lui Negrura, unde au confruntat corbul malefic și l-au învins într-o bătălie epică. Cu ajutorul prieteniei și a puterilor lor combinate, au reușit să recupereze Piatra Elementală și să restabilească echilibrul în lumea lor.

Când s-au întors în Serenitown, eroii au fost întâmpinați cu bucurie și recunoștință de către toți locuitorii satului. O mare sărbătoare a fost organizată în cinstea lor, și legenda prieteniei lor a fost cântată și povestită în toate colțurile pădurii. De atunci, Zephyra, Flama, Aqua și Terra au devenit simbolurile curajului, înțelepciunii și prieteniei, și au continuat să protejeze și să servească lumea animalelor împreună.

Pe măsură ce anii au trecut, poveștile despre aventurile celor patru eroi au fost transmise din generație în generație, inspirând animalele tinere să își exploreze propriile talente și să își unească puterile cu ceilalți pentru a crea o lume mai bună și mai sigură.

În fiecare seară, înainte de culcare, părinții animalelor le povesteau puiilor lor despre călătoria extraordinară a lui Zephyra și a prietenilor ei, amintindu-le că orice obstacol poate fi depășit când lucrăm împreună și ne bazăm pe puterea prieteniei.

Și astfel, în satul Serenitown și în întreaga lume a animalelor, legenda eroilor elementali a rămas vie, aducând speranță și inspirație în inimile tuturor celor care au ascultat povestea lor extraordinară. În această lume magică și minunată, animalele au învățat să trăiască în armonie și să își folosească puterile pentru a face binele și a-și proteja căminul, având întotdeauna în minte valorile și înțelepciunea dobândite din această poveste fermecătoare.

 

Poveste scurtă de adormit copiii – Tărâmul Viselor

 

Într-un îndepărtat tărâm numit Doaravise, exista un oraș numit Plutonia, construit pe nori pufoși și albi. Locuitorii acestui oraș erau Plutonienii, ființe blânde și zâmbitoare, care se ocupau cu îndeplinirea viselor copiilor de pe Pământ.

Orion era un tânăr Plutonian talentat și plin de energie, care avea un dar special: putea să transforme visele în realitate. El era responsabil cu pregătirea și trimiterea viselor frumoase către copiii adormiți.

Într-o zi, o furtună neașteptată de stele a lovit Plutonia, risipind visele pregătite de Orion în toate colțurile universului. Copiii de pe Pământ au început să aibă vise ciudate și neliniștitoare, iar Orion a fost îngrijorat că a provocat această nenorocire.

Cu inima plină de speranță și determinare, Orion a decis să plece într-o misiune pentru a recupera visele pierdute și a aduce din nou liniștea în nopțile copiilor. În călătoria sa prin spațiu, a călătorit pe spatele unei comete prietenoase numită Argenta și a întâlnit multe creaturi uimitoare, precum steluțe vorbitoare și planete dansatoare.

Pe drum, Orion a învățat să se adapteze la situații neașteptate și să își folosească imaginația pentru a depăși obstacolele întâlnite. A învățat că uneori, soluțiile cele mai neobișnuite pot fi cele mai eficiente și că încrederea în sine este esențială pentru a reuși.

După multe aventuri și încercări, Orion a reușit să găsească și să adune toate visele pierdute. Cu ajutorul prietenilor pe care și i-a făcut în călătoria sa, a creat un vârtej magic de stele și nori care a împrăștiat visele frumoase către toți copiii de pe Pământ.

Când Orion s-a întors în Plutonia, a fost întâmpinat cu aplauze și recunoștință de către locuitorii orașului. Ei au sărbătorit succesul misiunii sale cu o petrecere spectaculoasă în care stelele și norii dansau pe cer într-un carnaval de lumini și culori.

De atunci, Orion și-a continuat munca de îndeplinire a viselor copiilor, împărtășindu-le lecțiile și experiențele pe care le-a trăit în călătoria sa. În fiecare noapte, copiii de pe Pământ adormeau cu zâmbetul pe buze, visând la aventurile minunate și extraordinare pe care Orion le pregătea pentru ei.

Pe măsură ce vremea trecea, poveștile despre călătoria lui Orion au fost transmise din generație în generație, inspirând copiii să creadă în puterea viselor și în magia nopților stelate. În timp ce dormeau, ei se simțeau în siguranță, știind că Orion veghea asupra lor, pregătind vise pline de bucurie și fericire.

Părinții le povesteau copiilor despre aventurile lui Orion înainte de culcare, iar aceștia își închipuiau cum ar fi să călătorească prin spațiu alături de el. În visele lor, explorați împreună galaxii îndepărtate, întâlneau creaturi fabuloase și descopereau comori ascunse printre stele.

Astfel, în orașul Plutonia și în inimile copiilor de pe Pământ, legenda lui Orion a rămas vie, aducând speranță și magie în nopțile întunecate. Aventurile sale au continuat să inspire generații întregi de copii să viseze măreț și să creadă în puterea imaginației și a încrederii în sine.

Și așa, în tărâmul îndepărtat al viselor și al stelelor, Orion și prietenii săi Plutonieni au continuat să trimită vise frumoase și luminoase către copiii de pe Pământ, asigurându-se că fiecare noapte era plină de minuni și fantezie, iar lumea viselor rămânea mereu un loc magic și fermecător.

 

Poveste scurtă pentru adormit – Grădina Luminii

 

Era odată un regat îndepărtat, numit Floralis, unde copacii și florile erau vii și vorbeau. Acest regat era guvernat de o regină blândă și înțeleaptă pe nume Flora, care avea darul de a înțelege limbajul plantelor și a le face să crească și să înflorească în moduri spectaculoase.

În centrul regatului se afla un parc magic, Grădina Luminii, unde florile și copacii își schimbau culorile și formele după starea vremii și emoțiile oamenilor. Grădina era un loc special, în care oamenii veneau să își împărtășească gândurile și să se bucure de frumusețea și armonia naturii.

Intr-o zi, un tânăr băiat pe nume Caelum, care visa să devină grădinar al Grădinii Luminii, a aflat despre o floare legendara numită Floarea Soarelui de Argint. Se spunea că această floare rară are puterea de a aduce pace și înțelegere în inima celor care o privesc.

Motivat de dorința de a aduce această floare în Grădina Luminii, Caelum a pornit într-o călătorie plină de aventuri și peripeții pentru a o găsi. A străbătut munții înalți, unde a învățat despre reziliență și curaj, și a trecut prin păduri adânci, unde a învățat să asculte și să înțeleagă natura.

În cele din urmă, după multe luni de căutări, Caelum a găsit Floarea Soarelui de Argint într-o poiană ascunsă, unde era păzită de o dragoniță înaripată numită Luminia. Luminia i-a cerut lui Caelum să demonstreze că este demn de a primi floarea, așa că băiatul i-a povestit despre regatul Floralis și despre scopul său nobil de a aduce pace și înțelegere în inimile oamenilor.

Impresionată de inima curată și de noblețea lui Caelum, Luminia i-a înmânat floarea și l-a învățat cum să aibă grijă de ea și să o facă să înflorească. Caelum a mulțumit dragoniței și a pornit înapoi spre Floralis, cu Floarea Soarelui de Argint în brațe.

Când s-a întors în Grădina Luminii, Caelum a plantat floarea în centrul grădinii și a îngrijit-o cu multă dragoste și atenție. În scurt timp, Floarea Soarelui de Argint a înflorit, răspândind o lumină strălucitoare și calmantă peste întreaga grădină și regat.

De atunci, locuitorii regatului Floralis au venit să admire Floarea Soarelui de Argint și să se bucure de puterea ei de a aduce pace și înțelegere. Ei au început să comunice mai deschis și să își rezolve problemele cu înțelepciune și compasiune, iar Grădina Luminii a devenit un loc de refugiu și de inspirație pentru toți cei care îi călcau pragul.

Caelum a fost numit grădinarul oficial al Grădinii Luminii și și-a dedicat viața cultivării și îngrijirii acesteia, învățând mereu lucruri noi despre lumea plantelor și despre puterea pe care o au asupra oamenilor. În timp, a devenit un maestru grădinar și un înțelept consilier al Reginei Flora.

Poveștile despre Caelum și Floarea Soarelui de Argint au fost transmise din generație în generație, inspirând copiii să creadă în puterea viselor și în importanța de a urmări ceea ce îți dorești cu pasiune și dedicare. În fiecare seară, înainte de culcare, părinții le povesteau copiilor despre călătoria lui Caelum și despre frumusețea Grădinii Luminii.

Astfel, în regatul Floralis și în inimile copiilor care au ascultat povestea, legenda lui Caelum și a Floarea Soarelui de Argint a rămas vie, aducând speranță și bucurie în viețile lor. În această lume magică și minunată, oamenii și plantele au învățat să trăiască în armonie, să își folosească talentele și să își împărtășească cunoștințele pentru a crea un mediu plin de pace, dragoste și înțelepciune.

 

Poveste scurtă pentru adormit copiii – Tărâmul Cântecelor

 

Într-un sat îndepărtat, numit Melodia, toate lucrurile și ființele comunica prin cântece și armonii. Acest sat era înconjurat de o pădure misterioasă, în care trăiau păsări cu aripi colorate, animale vorbitoare și creaturi fantastice.

Aria, o fetiță cu o voce dulce și angelică, trăia în satul Melodia alături de familia ei. Ea avea un talent special: când cânta, putea să redea orice sunet pe care îl auzise, de la susurul vântului până la glasul unui prieten. Cu toate acestea, Aria era în căutarea unei melodii unice și originale, care să îi reprezinte sufletul și să aducă bucurie și speranță celor care o ascultau.

Într-o zi, a auzit despre o legendă care spunea că în inima pădurii se află un izvor magic, ale cărui ape au puterea de a dezvălui melodia sufletului celui care le atinge. Încurajată de curiozitate și visul de a găsi melodia ei unică, Aria a decis să pornească într-o călătorie spre inima pădurii.

Pe drum, Aria a întâlnit diverse creaturi magice, precum păsări cântătoare ce purtau mesaje secrete, veverițe care cântau în cor și o familie de cerbi vorbitori, care i-au oferit sfaturi și încurajări. Aria a învățat să fie curajoasă și perseverentă, continuându-și călătoria chiar și atunci când se confrunta cu dificultăți.

După multe aventuri și obstacole depășite, Aria a ajuns la izvorul magic. Cu inima plină de speranță, a atins apa limpede și a simțit cum o melodie dulce și armonioasă îi umple sufletul. Era melodia ei unică, cea pe care o căutase atât de mult timp.

Fericită și împlinită, Aria s-a întors în satul Melodia, unde a cântat melodia sa nou descoperită pentru toți locuitorii. Ei au fost încântați de frumusețea și puterea acestei melodii, care le-a adus bucurie și speranță, întărind legăturile dintre ei.

De atunci, Aria a devenit o cântăreață celebră în Melodia, cântând melodia ei unică în fiecare seară pentru a adormi copiii și pentru a le inspira vise pline de aventuri și fericire. Iar în inimile copiilor și ale celor care au ascultat povestea ei, Aria a rămas un simbol al curajului și al importanței de a urmări visurile și de a-ți găsi propria voce în lume.

Cu timpul, Aria a învățat să împărtășească darul ei cu alții, ajutându-i pe locuitorii din Melodia să descopere și să îmbrățișeze propriile lor melodii unice. În acest fel, satul a devenit un loc unde fiecare voce era valorizată și apreciată, formând un cor armonios de sunete și sentimente.

În fiecare an, sătenii organizau un festival în cinstea lui Aria și a descoperirii melodiilor sufletelor lor. Oamenii și creaturile magice veneau din toate colțurile lumii pentru a se bucura de muzica și poveștile care învăluiau satul Melodia. În această perioadă festivă, vechi prietenii erau întărite, iar noi legături se formau între locuitori.

Așa se întâmplă că Aria și locuitorii din Melodia au trăit fericiți, într-o lume plină de muzică și armonie, care le-a adus împreună și le-a oferit o conexiune profundă și de durată.

Povestea Ariei și a satului Melodia a fost transmisă din generație în generație, aducând speranță și inspirație în viețile copiilor care ascultau. În fiecare seară, înainte de culcare, părinții le povesteau copiilor despre călătoria Ariei și despre magia muzicii care le unea inimile.

 

Poveste scurtă de adormit – Tărâmul Norilor

 

Era odată un tărâm numit Nubria, unde norii pluteau la nivelul solului și își schimbau formele și culorile în funcție de gândurile și emoțiile oamenilor. Acest tărâm era locuit de oameni și creaturi fantastice care învățaseră să trăiască în armonie cu norii.

Într-un colț al Nubriei, trăia un băiat pe nume Nimbus, care avea un talent deosebit: putea să comunice cu norii și să le influențeze forma și culoarea prin puterea gândurilor sale. Nimbus era fascinat de acest dar și își petrecea zilele explorând și învățând despre nori și modul în care se conectau cu emoțiile oamenilor.

Un vis îndrăzneț îi dădea bătăi de cap lui Nimbus: voia să adune toate culorile și formele norilor într-un singur nor uriaș, care să aducă bucurie și fericire tuturor locuitorilor din Nubria. Cu toate acestea, acest lucru nu era deloc ușor, deoarece fiecare nor avea propria personalitate și temperament.

Într-o zi, Nimbus a decis să înceapă o călătorie pentru a învăța cum să adune norii și să creeze norul uriaș mult visat. El și-a luat la revedere de la familia sa și a pornit spre centrul Nubriei, unde se spunea că locuiesc cei mai vechi și înțelepți nori.

Pe parcursul călătoriei sale, Nimbus a întâlnit diverse creaturi magice și nori de toate formele și culorile. El a învățat să fie răbdător și să asculte cu atenție nevoile și dorințele norilor, formând legături puternice cu aceștia.

În cele din urmă, după luni de căutări și învățături, Nimbus a ajuns în centrul Nubriei, unde a întâlnit un nor vechi și înțelept pe nume Cumulus. Cumulus i-a împărtășit lui Nimbus secretul adunării norilor: trebuia să îi aducă împreună în armonie, respectând unicitatea și individualitatea fiecăruia.

Cu inima plină de speranță și determinare, Nimbus a început să adune norii, punând în practică cunoștințele dobândite în călătoria sa. Cu fiecare nor adunat, norul uriaș devenea tot mai mare și mai strălucitor, împrăștiind fericire și bucurie în întregul tărâm al Nubriei.

Când Nimbus a terminat de adunat norii, întregul tărâm era învăluit într-o lumină călduroasă și plăcută, iar norul uriaș flutura în vânt, răspândind veselia și bucuria în inimile locuitorilor. Norul uriaș a devenit un simbol al unității și armoniei în Nubria, iar Nimbus a fost sărbătorit ca un erou și un înțelept conducător al norilor.

Povestea lui Nimbus și a norului uriaș a fost transmisă din generație în generație, oferind copiilor vise pline de culori, nori și aventuri minunate. În fiecare seară, înainte de culcare, părinții le povesteau copiilor despre călătoria lui Nimbus și despre magia norilor care împlineau dorințele inimilor lor.

 

Vă mulțumim pentru vizitarea articolului „11 povești scurte pentru adormit copiii

  • povesti de adormit copii
  • povești scurte pentru copii
  • povești scurte cu morală pentru copii
  • povești scurte cu prințese și bunătate
  • povești de adormit copii scurte
  • cele mai frumoase povesti pentru copii de citit
  • povesti pentru copii scurte
  • povesti pentru copii de 8 ani
  • povesti pentru copii de 7 ani
  • povesti pentru copii de 6 ani
  • povesti pentru copii de 5 ani
  • povesti pentru copii de 4 ani
  • povesti pentru copii de 3 ani
  • basme pentru copii
  • Povesti de adormit copii cu zâne și animale
  • povești scurte pentru adormit copiii
  • Povești scurte pentru adormit copiii
  • Povesti scurte pe care sa i le citesti copilului inainte de culcare