Romanul „Ion” face parte din specia genului epic in proză, este de o întindere mare, acţiuni care se desfăşoară pe mai multe planuri, are un număr mare de personaje şi un conflict puternic.
Naraţiunea din romanul „Ion” este realizată la persoana a III-a, este omniscient şi omniprezent în raport cu personajele sale.
Romanul „Ion” este scris în proză și format din două părţi, anume „Glasul pământului”, grupat în șase capitole şi „Glasul Iubirii”, grupat în șapte capitole.
Acţiunea romanului este construită pe două planuri paralele, având o tehnică de construcţie alternantă. Tehnica folosită la nivelul fiecărui plan este înlănţuirea.
Perspectiva temporală este prezentată în mod cronologic, ea se bazează pe pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării acestora, iar perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, al satului Pripas.
Perspectiva narativă a romanului „Ion”
„Ion„, creația literară ce se încadrează în categoria romanului, este relatat prin lentila unui narator auctorial. Acest narator, deși detașat și obiectiv, nu își împletește propria opinie sau explicații în firul poveștii, fiind în același timp omniscient și omniprezent. El prezintă povestea dintr-o perspectivă la persoana a treia și printr-o focalizare zero, permițând cititorului să se simtă stăpân peste narațiune. Stilul de scriere este neutru, impersonal, cu un limbaj ce poartă inflexiuni regionale.
Romanul se desfășoară după o structură circulară, simetria dintre început și sfârșit fiind realizată prin descrierea drumului care pătrunde și părăsește satul Pripas, locul de desfășurare al poveștii. Închiderea simetrică a romanului ne revelează semnificația simbolică a drumului, transpusă metaforic în imaginea soselei ca reprezentare a vieții.
Ion se desfășoară în două părți majore, intitulate „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, care pun în evidență cele două pasiuni conflictuale ale protagonistului: legătura sa cu pământul și iubirea. Naratiunea pune în contrast două „lumi” care sunt expuse alternativ: viața simplă a țăranilor se intersectează cu lumea intelectualității. Acest procedeu este cunoscut sub denumirea de tehnica planurilor paralele, tranziția de la un nivel narativ la altul fiind efectuată printr-o succesiune fluidă și armonioasă a secvențelor narative.
La nivel microtextual, se remarcă utilizarea tehnicii contrapunctului, care implică prezentarea aceleiași teme în planuri diferite.
Planurile romanului „Ion”
Primul nivel al poveștii îl relevă pe tânărul țăran Ion Pop, cunoscut sub numele de Glanetasul. Un al doilea nivel, care se desfășoară în paralel și interferează cu primul, ne arată viața familiei învățătorului Zaharia Herdelea. Pe planuri secundare, intră în scenă lupta tenace a lui Vasile Baciu de a-și proteja terenul; strădania lui Avram de a salva averea prinsă într-o afacere riscantă; eforturile preotului Ion Belciug de a construi o biserică de piatră în satul Pripas. Nu sunt neglijate nici luptele fetelor și ale familiilor lor pentru un mariaj avantajos, competiția dintre avocați și funcționarii de rang inferior, ca și conflictul pentru un mic teren agricol din ogorul vecinului.
Tema Romanului Ion
Nucleul central al romanului „Ion” este reprezentat de lupta tenace a unui țăran lipsit de resurse pentru a dobândi pământul dorit, și impactul pe care acțiunile sale îl au. „Ion” ne deschide fereastra spre o temă pe care autorul o explorează de-a lungul întregii sale opere: viața rurală transilvană de la începutul secolului XX. Aici, valoarea și respectul pe care le primește un individ în comunitate sunt determinate de averea și pământul său.
Titlul romanului Ion
Titlul „Ion” este încărcat de simbolism, ION fiind anagrama pentru NOI. Titlul este inspirat de Ion al Glanetasului, personajul care dă numele romanului.
Parametrii spațio-temporali din romanul Ion
Prezența detaliilor toponimice (cum ar fi Armadia și Pripas) asigură autenticitatea descrierii și introduce cititorul în specificul etnografic și social al lumii descrise. Astfel, ilustrarea grafică oferă indicii despre condiția socială a personajelor și prezice rolul pe care acestea îl vor juca în cursul narațiunii.
Incipitul romanului Ion
Incipitul romanului definește în mod detaliat peisajul geografic, subliniind stilul realist al scriiturii. Drumul, care este personificat, devine de asemenea o metaforă a tranziției de la realitate la imaginar.
Expozițiunea romanului Ion
Romanul debutează într-o duminică, cu oamenii satului Pripas participând la hora. În acest sat, există o mentalitate generalizată potrivit căreia respectul acordat unei persoane este direct proporțional cu averea acesteia. Această mentalitate creează tensiuni sociale între săraci și bogați, între prudența în economie și iresponsabilitatea pasiunilor, rezultând într-o luptă neîncetată pentru supraviețuire. Mentalitatea domină destinul personajelor, familiile nefiind întemeiate pe sentimente, ci pe interese materiale.
Punctul central al adunării este grupul de dansatori. Hora reprezintă epicentrul lumii satului, fiind o descătușare a energiei. Dispoziția spectatorilor reflectă structura socială: fruntașii satului, primarul și chiaburii se adună separat de țăranii așezați pe prispa casei. Fetele rămase fără parteneri la hora privesc de la distanță, în timp ce mamele și bătrânele se retrag pentru a discuta despre gospodărie. Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, asistă la eveniment fără să participe la joc. În hora, doar tinerii dansează. Decizia lui Ion de a o invita pe Ana la dans, în ciuda atracției sale pentru sărăca Florica, marchează începutul conflictului.
Intriga romanului Ion
Intrarea în scenă a lui Vasile Baciu, tatăl Anei, care se întoarce de la cârciumă și se confruntă verbal cu Ion – pe care îl acuză de furt și tâlhărie pentru că, în calitate de sărac, încearcă să-i fure fiica promisă unui om bogat, George Bucluc, formează intriga romanului. Umilirea publică pe care Vasile Baciu i-o provoacă lui Ion în fața întregului sat declanșează dorința de răzbunare a acestuia. Ion își va răzbuna rușinea lăsând-o pe Ana însărcinată, forțând astfel mâna lui Baciu să accepte căsătoria.
Conflictul romanului Ion
Conflictul se manifestă atât în plan extern, cât și în plan intern. Conflictul extern se ramifică în funcție de nivelurile narative. Există un conflict exterior între Ion al Glanetasului și Vasile Baciu, precum și între Ion și George Bucluc. În sfera intelectualității, conflictul este între Herdelea și Belciug, iar pe plan național există un conflict întrucât satul este prezentat în condițiile stăpânirii austro-ungare. Conflictul intern este cel al lui Ion, care se zbate între dorința de a deține mai multe terenuri și iubirea pentru Florica. El este rupt între două pasiuni: pasiunea pentru pământ și pasiunea pentru Florica.
Desfășurarea acțiunii romanului Ion
Desfășurarea acțiunii se concentrează în jurul personajului central, Ion al Glanetasului, un tânăr chipeș, puternic, inteligent și harnic, dar lipsit de avere. Prin prisma dorinței sale de a se îmbogăți, Ion își sacrifică dragostea. Florica, o fată frumoasă, dar la fel de săracă ca și el, simbolizează „glasul iubirii”, pe care Ion încearcă să-l ignore odată ce se căsătorește cu Ana, simbolul „pământului”. Ana, fiica unui bogătaș din sat, Vasile Baciu, reprezintă pentru Ion obținerea pământului dorit, pentru care protagonistul este dispus să sacrifice totul. Căsătoria cu fata bogată, dar neatractivă, pe care tatăl ei a acceptat să i-o dea de soție doar după ce a aflat că a sedus-o, ruinând astfel planurile sale de a o căsători cu George Bulbuc, cel mai bogat tânăr din sat, face ca eroul să simtă că și-a recâștigat demnitatea.
După căsătorie, Ion o abuzează pe Ana până când aceasta, incapabilă să mai suporte, se sinucide, lăsând în urmă un copil de doar câteva luni, care moare în scurt timp. Vasile Baciu crede că, după moartea Anei și a copilului, ar putea recupera pământurile, dar legea nu îl favorizează. Preotul satului, Belciug, speculează ignoranța lor, îi convinge să lase întreaga avere bisericii după moarte.
Deznodământul romanului Ion
În cele din urmă, Ion încearcă să-și recupereze iubirea pierdută, Florica, care acum este soția lui George Bulbuc. George îl surprinde pe Ion noaptea în curtea sa și îl ucide. În acest context, George nu este decât un unelte a destinului, omorându-l pe Ion. Este arestat, Florica rămâne singură, iar averea este donată Bisericii.
Finalul romanului Ion
Finalul romanului ne prezintă satul reunit cu ocazia sfințirii noii biserici, descriind drumul care iese din satul Pripas, viața continuând în mod natural.
Prin romanul „Ion”, Liviu Rebreanu a oferit literaturii române o primă creație epică de amploare, în care se simte vibrația vieții reale, dovedindu-se astfel că este un maestru al construcțiilor epice monumentale.
Comentariul 1 pentru romanul „Ion” :
„Ion„, romanul monumental scris de Liviu Rebreanu, este o capodoperă a literaturii românești moderne, fiind admirat pentru realismul său intens, precum și pentru analiza complexă și profundă a psihologiei umane. Acest roman este considerat, conform opiniei criticului literar Eugen Lovinescu, „cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”.
Rebreanu, în calitate de autor, își menține o poziție detașată în raport cu personajele sale, evitând să le judece sau să le scuze pentru acțiunile lor. Această abordare obiectivă, realizată printr-un narator impersonal și omniscient, contribuie la veridicitatea romanului, creând iluzia unei realități tangibile și credibile.
Structura operei se bazează pe o perspectivă temporală cronologică și pe o prezentare a spațiului ce abordează atât dimensiunea reală, respectiv satul Pripas, cât și pe cea psihologică, înfățișând trăirile interioare ale protagonistului Ion, precum dorința sa de a avea pământ și iubirea pentru Florica.
Romanul este împărțit în două părți semnificative, „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, care reprezintă forțele motivaționale care îl influențează pe Ion în luarea deciziilor și în acțiunile sale. Prima parte se concentrează pe dorința lui Ion pentru pământ și pe aspirația lui de a deveni liderul tinerilor din sat. În partea a doua, Ion este confruntat cu puterea iubirii, o forță care, în cele din urmă, îl conduce la pierzanie.
Varietatea și complexitatea conflictelor sunt trăsături specifice ale romanului „Ion”. Conflictul principal este lupta pentru pământ a țăranului Ion, împotriva țăranului bogat, Vasile Baciu. Acest conflict social ilustrează antagonismul dintre bogat și sărac, invidia și ura. Conflictul psihologic, ce se manifestă în dorința lui Ion de a se îmbogăți și în iubirea lui pentru Florica, aduce dramei o dimensiune suplimentară.
Punctul culminant al romanului este decizia lui Ion de a se întoarce la iubirea sa inițială, Florica, care în timpul acțiunii s-a căsătorit cu George Bulbuc. Această decizie îl duce la moartea sa, fiind ucis de George.
Din altă perspectivă, romanul explorează și satul în relație cu regimul administrativ și politic austro-ungar. Intelectualii sunt cei mai afectați, deoarece autoritățile reprezintă supresiunea națională care se manifestă prin abuzul puterii și neascultarea populației locale.
În concluzie, „Ion” de Liviu Rebreanu este un studiu complex și meticulos al naturii umane, un roman care explorează teme fundamentale precum dragostea, dorința, invidia, puterea și moartea, oferind o imagine intensă și reală a vieții la sate în timpul regimului austro-ungar.
Comentariul 2 pentru romanul „Ion” :
„Ion„, capodoperă literară scrisă de Liviu Rebreanu, este o lucrare semnificativă pentru literatura română, menționată adesea ca fiind „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române” conform faimosului critic literar Eugen Lovinescu. Cunoscut pentru realismul său nuanțat și pentru analiza penetrantă a psihologiei umane, romanul impresionează prin obiectivitatea narativă și profunditatea tematică.
În „Ion”, Rebreanu adoptă o abordare obiectivă, observând personajele sale dintr-o perspectivă detașată și fără a face judecăți morale. Naratorul, omniscient și impersonal, conduce povestea într-un mod ce sugerează o realitate tangibilă și veridică. De asemenea, romanul este structurat pe o traiectorie temporală liniară, în timp ce spațiul în care se desfășoară acțiunea este reprezentat prin dimensiunea concretă – satul Pripas – și cea psihologică, legată de dorințele și emoțiile protagonistului Ion.
Povestea romanului „Ion” se dezvoltă în două părți distincte, numite „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Acestea sunt teme fundamentale care influențează deciziile și acțiunile lui Ion. În „Glasul pământului”, aspirația lui Ion de a deveni proprietar de pământ și lider al tinerilor din sat este elementul central. În „Glasul iubirii”, Ion se confruntă cu forța înșelătoare a iubirii, care, în cele din urmă, îl conduce spre ruină.
Romanul „Ion” se distinge prin varietatea și complexitatea conflictelor sale. Conflictul principal, de natură socială, se desfășoară între Ion, țăranul avid de pământ, și Vasile Baciu, țăranul bogat. Acest conflict evidențiază antagonismul dintre cei bogați și cei săraci, precum și sentimentele de invidie și ură. Există, de asemenea, un conflict psihologic în lupta internă a lui Ion între dorința de a se îmbogăți și iubirea sa pentru Florica.
Punctul culminant al romanului este momentul în care Ion decide să-și urmeze inima și să se întoarcă la prima sa iubire, Florica, care s-a căsătorit între timp cu George Bulbuc. Acesta este momentul care îl duce la moartea sa, fiind ucis de George într-un act de gelozie.
În plus, prin intermediul romanului, Rebreanu explorează realitățile vieții într-un sat în timpul regimului administrativ și politic austro-ungar. Autoritățile reprezintă o forță aparent invincibilă care dictează cursul vieții la sate. Prezența constantă a autorităților, care apare adesea ca o forță impersonală și invizibilă, este un alt motiv principal în roman. Este sugerată ideea că individul are o libertate limitată, fiind prins între dorințele sale personale și constrângerile societății.
Concluzionând, „Ion” de Liviu Rebreanu este o analiză profundă și complexă a naturii umane și a societății rurale românești de la începutul secolului XX. Rebreanu explorează teme universale – dorința, iubirea, invidia, puterea și moartea – oferind o imagine autentică și realistă a vieții în satul românesc din acea perioadă. Această realizare îl poziționează pe Rebreanu ca unul dintre cei mai remarcabili scriitori români ai timpului său.
Comentariul 3 pentru romanul „Ion” :
„Ion”, una dintre cele mai remarcabile creații literare ale lui Liviu Rebreanu, ocupă un loc de cinste în literatura română. Într-adevăr, criticii literari, printre care și distinsul Eugen Lovinescu, au salutat acest roman ca „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”. Această apreciere subliniază calitatea excepțională a abordării realiste și a descrierii meticuloase a psihologiei umane a lui Rebreanu.
Prin intermediul naratorului său omniscient și impersonal, Rebreanu ne introduce într-o lume care este prezentată în mod obiectiv, fără a face judecăți morale sau a prezenta părtinire. „Ion” impresionează prin verosimilitatea sa, prin atenția acordată detaliilor vieții de zi cu zi într-un sat românesc și prin desfășurarea acțiunii pe o traiectorie temporală liniară. Rebreanu folosește spațiul pentru a crea un contrast între satul Pripas, unde se desfășoară acțiunea, și lumea interioară a personajelor sale, în special a protagonistului, Ion.
Povestea romanului se împarte în două părți distincte: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Fiecare dintre aceste părți subliniază diferite aspecte ale vieții și caracterului lui Ion. În prima parte, ne este prezentată dorința lui Ion de a deveni un proprietar de pământ respectat, un lider al tinerilor din sat. În a doua parte, vedem lupta lui Ion cu puterea seducătoare a iubirii, o forță care îl atrage și, în cele din urmă, îl conduce spre propriul sfârșit.
Conflictele din „Ion” sunt multiple și complexe, îmbinând elemente sociale, psihologice și morale. Conflictul social principal se află între Ion, țăranul dornic de pământ, și Vasile Baciu, țăranul bogat. Acest conflict scoate în evidență antagonismul dintre cei bogați și cei săraci, dar și sentimentele de invidie și ură care decurg din această situație. Conflictul psihologic este ilustrat prin lupta internă a lui Ion între dorința de a avea pământ și iubirea pentru Florica.
Punctul culminant al romanului este reprezentat de decizia lui Ion de a-și urma inima și de a reveni la Florica, prima sa iubire, care s-a căsătorit cu George Bulbuc. Acest gest impulsiv îl duce la moarte, fiind ucis de George din gelozie.
Romanul „Ion” oferă, de asemenea, o imagine vie a realităților sociale și politice ale vieții într-un sat românesc la începutul secolului XX. Rebreanu prezintă o societate dominată de o clasă țărănească bogată și o autoritate aparent invincibilă care dictează cursul vieții la sate. Prezența constantă a autorităților, care apare adesea ca o forță impersonală și invizibilă, este un alt motiv principal în roman. Este sugerată ideea că individul are o libertate limitată, fiind prins între dorințele sale personale și constrângerile societății.
„Ion” este o capodoperă a literaturii române și un punct de reper în opera lui Liviu Rebreanu. Romanul oferă o perspectivă realistă și profundă asupra vieții țărănești, a relațiilor interumane și a conflictelor sociale, prezentând în același timp o analiză complexă a naturii umane. Aceste elemente îl fac pe Rebreanu unul dintre cei mai remarcabili scriitori români ai secolului XX.
Caracterizare pentru Preotul Belciug din romanul Ion de Liviu Rebreanu
Caracterizarea 1 pentru Preotul Belciug de Liviu Rebreanu
Preotul Belciug este un personaj individual, secundar și masculin din opera literară intitulată „Ion„, scrisă de Liviu Rebreanu. Este primul roman interbelic obiectiv din literatura românească și a fost scris într-un interval de șapte ani. Inspirându-se din satul românesc, Rebreanu explorează atât lumea rurală, cât și semnificația profundă a pământului pentru țăran, care percepe o legătură spirituală și fizică cu acesta.
Deși țăranul și destinele lor stau la inima romanului, personajele nu sunt exclusiv din această clasă socială. Într-o comunitate rurală, există nevoia de profesori și preoți care veghează asupra aspectelor intelectuale și spirituale ale vieții sătenilor, a căror existență este în mare parte dedicată muncii agricole și gestionării propriilor gospodării.
În comunitatea rurală Pripas, preotul se numește Belciug. Este unul dintre „domnii” satului, un apelativ ce relevă o distincție de clasă între el și ceilalți locuitori. Belciug este caracterizat atât direct de autor prin descriere biografică și de către alte personaje, cât și indirect, prin comportamentul său. O notă tragică este introdusă în istoria sa personală când aflăm că a rămas văduv încă din primul an de preoție.
Deși un personaj secundar, Belciug este complex și plin de contradicții, care sunt ilustrate prin acțiunile și cuvintele sale. Sunt oferite detalii relevante despre personajul său și prin următoarele citate din roman:
„Nimeni nu mai deschise gura, iar Titu, bucuros că a scăpat ușor de invitația la dans, se apropie și el de Belciug care începuse să povestească oamenilor cum i-au scos doctorii cei mari un rinichi în spitalul de la Cluj.”
Acest fragment sugerează deschiderea lui Belciug față de ceilalți și tendința sa de a împărtăși experiențele sale, chiar dacă acestea sunt de natură personală și sensibilă. Se poate observa o anumită fragilitate în personajul său, care este amplificată de faptul că suferă de o problemă de sănătate.
„Belciug nu suferea mirosul de rachiu, căci era bolnăvicios, iar Vasile mereu îi duhnea în nas și râgâia. Purtarea țăranului îl indigna însă mai ales pentru că-i știrbea autoritatea în fața poporului.”
Acest pasaj evidențiază sensibilitatea fizică a lui Belciug, precum și indignarea sa față de comportamentul nerespectuos al lui Vasile, care îi amenință autoritatea în comunitate. Aceasta sugerează că Belciug are o percepție acută a poziției sale sociale și se străduiește să-și păstreze respectul și autoritatea.
„— Femeile judecă foarte ușor, zise Belciug, mâhnit de cuvintele dăscăliței, care i se părea că-l priveau pe dânsul. Viața e totuși mult mai complicată. Fiecare își știe necazurile lui și le potrivește cum crede mai bine…”
Acest citat scoate în evidență înțelepciunea și perspicacitatea lui Belciug în ceea ce privește complexitatea vieții și dificultățile pe care fiecare le înfruntă. Se poate observa aici un nivel de empatie și înțelegere, precum și o dorință de a evita judecățile pripite.
„Belciug plecă fierbând, fără a-și mai lua rămas bun. Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jignire personală.”
Acest fragment arată că, în ciuda posturii sale ca preot, Belciug este supus sentimentelor umane puternice și poate fi rănit sau ofensat. Acesta este un alt aspect care contribuie la complexitatea personajului său.
Preotul Belciug este un personaj complex și bine conturat în romanul „Ion” de Liviu Rebreanu. Rolul său în comunitate și modul în care își navighează propriile lupte personale contribuie la realizarea unei narațiuni pline de înțelesuri și de profunzime. El este un exemplu de personaj secundar care contribuie la diversitatea și realismul operei literare.
Caracterizarea 2 pentru Preotul Belciug din „Ion”
Liviu Rebreanu, recunoscut drept unul dintre cei mai străluciți autori ai perioadei interbelice, a dedicat șapte ani din viața sa pentru a scrie romanul „Ion”. În acest opus monumental, Rebreanu își îndreaptă atenția asupra lumei rurale românești, captând legătura profundă și complexă dintre țăran și pământ, legătură ce se manifestă atât la nivel fizic, cât și la nivel spiritual.
Romanul este centrat pe destinul țăranilor, însă nu toate personajele aparțin acestei clase sociale. Satul avea nevoie, în mod inevitabil, de figuri precum dascălul și preotul, persoane responsabile cu supravegherea aspectelor intelectuale și spirituale ale vieții sătenilor. Aceștia din urmă își dedicau mare parte din timp muncii asidue a pământului și îngrijirii gospodăriei.
În satul Pripas, preotul este un personaj de seamă, numit Belciug. Acesta se individualizează ca personaj secundar, masculin, deținând titlul de „domn” în cadrul comunității. Acest titlu subliniază diferența de clasă socială existentă între el și ceilalți săteni. Autorul îl descrie pe Belciug în mod direct prin intermediul unei schițe biografice, dar și indirect, prin prisma relațiilor cu alte personaje. Devenit văduv în primul an de preoție, Belciug experimentează gustul amar al tragediei la o vârstă fragedă.
Caracterizarea personajului se completează prin intermediul unor secțiuni selecte din roman. În cadrul unei scene, Belciug începe să le povestească oamenilor cum a fost supus la operație pentru extragerea unui rinichi într-un spital din Cluj, ceea ce denotă deschiderea sa față de ceilalți săteni. Alte interacțiuni ale preotului cu personajele sugerează un caracter complex. De exemplu, în interacțiunea sa cu Vasile, personajul se simte indignat de comportamentul necuviincios al țăranului, dar și pentru că acesta îi afectează autoritatea în fața poporului. Astfel, se dezvăluie latura autoritară a preotului, însă și sensibilitatea sa la comportamentul necorespunzător al celorlalți.
Belciug este, de asemenea, capabil să își controleze mânia și să intervină în situații tensionate cu blândețe și calm. Acest aspect ne prezintă latura sa diplomațică și abilitatea de a media conflicte. Cu toate acestea, este de remarcat că anumite situații, cum ar fi apărarea lui Ion de către familia Herdelea, îl pot face să fie foarte supărat, până la punctul de a pleca „fierbând” fără să-și ia rămas bun.
În urma tuturor acestor detalii putem concluziona că Preotul Belciug este un personaj cu o personalitate complexă. El se dovedește a fi un om profund uman, afectat de tragedii personale, dar și un lider spiritual ce își ia în serios responsabilitățile. El reușește să își păstreze calmul și să intervină în situații de conflict, dar nu este imun la furie atunci când principiile sale morale sunt încălcate. Prin intermediul personajului Belciug, Rebreanu ne oferă o perspectivă amplă asupra condiției umane și a provocărilor pe care le aduce cu sine rolul de lider spiritual într-o comunitate rurală.
Concluzie
Analizându-l pe preotul Belciug, observăm cum Rebreanu utilizează acest personaj pentru a aduce în discuție nuanțele și complexitatea condiției umane. Belciug, ca lider spiritual în comunitatea rurală a satului Pripas, este forțat să navigheze prin provocări și contradicții care apar în acest rol. Acesta trăiește o tragedie personală, se confruntă cu indignarea morală și luptă pentru păstrarea autorității sale într-o comunitate dificilă. Cu toate acestea, preotul nu își pierde blândețea și calmul, ceea ce arată capacitatea sa de a gestiona situațiile tensionate cu diplomație și respect. Astfel, preotul Belciug emerge nu doar ca un reprezentant al clasei sale sociale, ci și ca un personaj profund uman, cu virtuți și defecte, capabil de emoții puternice și de o înțelegere profundă a complexității vieții. Această imagine complexă și nuanțată a preotului Belciug ilustrează măiestria lui Liviu Rebreanu în portretizarea personajelor și subliniază profunzimea deosebită a observațiilor sale asupra societății rurale românești din perioada interbelică.
Caracterizare pentru Savista din romanul Ion de Liviu Rebreanu
Caracterizarea 1 pentru Savista de Liviu Rebreanu
Savista, o prezență distinctă în romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu, este un personaj feminin, secundar și individual, ale cărui circumstanțe tragice aduc o dimensiune suplimentară complexității povestirii. În ciuda deficiențelor sale fizice și mentale, Savista reușește să-și contureze un rol semnificativ în cadrul traseului narativ al romanului, reușind astfel să transcende limitele etichetei de „oloaga satului”.
Faptul că Savista este introdusă în roman încă din primul capitol al volumului subliniază importanța sa în contextul mai larg al operei. Cu toate acestea, statutul social al personajului este dezolant, marcând-o ca un obiect al batjocurii în comunitatea rurală. Savista, afectată de un handicap fizic și o întârziere în dezvoltare psihică, este percepută exclusiv prin prisma acestor neajunsuri, iar conștiința colectivă a satului nu reușește să-i acorde o înțelegere mai profundă. Autorul accentuează acest contrast dramatic prin menționarea faptului că Savista este rudă cu Florica, descrisă ca „fata cea mai frumoasă din Pripas”.
În romanul lui Rebreanu, aceste fragmente permit o înțelegere mai amplă a personajului Savista:
„Tocmai atunci se târăște pe poartă, printre picioarele oamenilor, Savista, oloaga satului. E vară cu fata cea mai frumoasă din Pripas, cu Florica, și ceva neam cu nevasta lui Trifon Tătaru. Are picioarele încârcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și târî schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi. Trifon Tătaru o ține pe lângă casă, să-i vadă de copii. Când e vremea bună Savista șade în poartă, se ciorovăiește cu toți copiii din sat și primește pomana trecătorilor miloși… Sosește cu gălăgie mare. Gâgâie ceva cu glasul ei aspru, speriat. N-o bagă în seamă nimeni.”
Aceste extrase accentuează aspectul tragic al condiției ei, descriind-o pe Savista ca fiind marcată de deformități fizice încă de la naștere, cu „picioarele încârcite”, „brațele lungi și osoase” și „o gură enormă”. În ciuda acestei realități dure, ea are încredere în mila oamenilor și se angajează în interacțiuni sociale, adesea ignorată sau marginalizată de comunitate. Aceste detalii, împreună cu imaginea sa de „oloagă a satului”, contribuie la construcția unui portret al personajului Savista ce evocă simpatie și compasiune.
Caracterizarea 2 pentru Savista din „Ion”
Savista, un personaj secundar și feminin din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, este o prezență de neuitat în paginile cărții, desfășurându-se în fața cititorilor cu o amprentă puternică, în pofida condiției sale marginale. Statutul social al personajului este foarte scăzut, Savista fiind frecvent obiectul batjocurii și ridiculului comunității satului. Încă de la prima apariție în capitolul inaugural al romanului, personajul se distinge prin diverse probleme fizice și mintale, ceea ce îl plasează într-o poziție de inferioritate față de ceilalți locuitori ai satului.
Handicapul fizic al Savistei și întârzierea în dezvoltare, manifestată prin un comportament infantil, sunt elemente definitorii ale acestui personaj, amplificând imaginea de suferință și marginalizare. Este descrisă drept „oloaga satului”, o etichetă peiorativă care sugerează neajunsurile sale. Savista este privită în mod unidimensional de către consătenii săi, care se concentrează numai pe deficiențele sale evidente, neglijând să o perceapă în toată complexitatea ei.
Un detaliu semnificativ, care adaugă un strat suplimentar de tragedie și ironie situației Savistei, este faptul că este verișoară cu Florica, descriesă drept „fata cea mai frumoasă din Pripas”. Această relație de rudenie accentuează contrastele dintre cele două personaje și subliniază și mai mult situația nefericită a Savistei.
Citind din roman, se desprinde următorul pasaj descriptiv: „Tocmai atunci se târăște pe poartă, printre picioarele oamenilor, Savista, oloaga satului. E vară cu fata cea mai frumoasă din Pripas, cu Florica, și ceva neam cu nevasta lui Trifon Tătaru. Are picioarele încârcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și târî schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi. Trifon Tătaru o ține pe lângă casă, să-i vadă de copii. Când e vremea bună Savista șade în poartă, se ciorovăiește cu toți copiii din sat și primește pomana trecătorilor miloși… Sosește cu gălăgie mare. Gâgâie ceva cu glasul ei aspru, speriat. N-o bagă în seamă nimeni.”
Savista se profilează ca un personaj profund uman, prin toate dificultățile și suferințele sale. În ciuda condiției sale precare și a marginalizării sociale, ea nu se lasă doborâtă. Rămâne în preajma lui Trifon Tătaru, îngrijindu-i copiii, stând în poartă și comunicând cu ceilalți copii din sat, chiar dacă interacțiunea ei este marcată de gâgâiala sa și de vocea aspră și speriată.
Această prezență continuă și stoicismul ei reflectă o rezistență remarcabilă și o forță interioară neașteptată. În pofida marginalizării și a ridiculului, Savista se menține în viața comunității, acceptând cu stoicism mila trecătorilor și interacționând cu copiii din sat, ceea ce sugerează că, în pofida tuturor adversităților, ea își găsește propriul mod de a face față și de a continua.
Concluzie
În concluzie, Savista este un personaj complex și tragic în același timp, o figurație de neuitat în romanul „Ion”. Despre ea, cititorul nu poate decât să empatizeze cu situația sa deplorabilă și să admire rezistența sa. Dintre rândurile romanului, ea se ridică drept un simbol al marginalizării, suferinței, dar și al forței interioare și al rezilienței în fața adversităților.
Caracterizare pentru Zenobia din romanul Ion de Liviu Rebreanu
Caracterizarea 1 pentru Zenobia de Liviu Rebreanu
Zenobia, mama lui Ion și consoarta Glanetașului, este un personaj secundar de gen feminin și individual. Trăsăturile sale sunt evidențiate atât prin intermediul caracterizării indirecte (faptele, gândurile și vorbele personajului, precum și relațiile sale cu alte personaje) cât și prin caracterizarea directă (spre exemplu, de către autor, alte personaje și chiar ea însăși).
Zenobia este adesea pusă în contrast cu soțul ei, Glanetașu, ceea ce permite o mai bună înțelegere a impactului pe care părinții l-au avut asupra lui Ion. Aceasta are o notă distinctă de hărnicie, un atribut care se pare că nu a fost transmis de tatăl lui Ion, Glanetașu: „Știa bine că băiatul, când e vorba de muncă, nu se codește și nu lenevește ca Glanetașu”.
Totodată, Zenobia manifestă o orientare către spiritualitate, în contrast cu natura pământească a soțului ei. Evident, această dimensiune a personajului ei este suficient de puternică încât să depășească emoțiile temporare, precum mânia sau supărarea: „Zenobia însă nu răspunse…”.
Extrapolând din câteva pasaje cheie ale romanului, observăm mai multe aspecte definitorii ale personajului Zenobia. Din pasajul: „Apoi când falițele se împrăștiară, Zenobia se sui în podețul cu fân și strigă din capul scării: — Ionică!… Măi Ionică!… Scoală, dragul mamii, să te duci să dobori iarba ceea, să nu ne pomenim c-o ploaie, să ne-o prăpădească! — Bine, bine, las’ că mă scol! mormăi flăcăul somnoros. Zenobia nu-l mai cicăli. Știa bine că băiatul, când e vorba de muncă, nu se codește și nu lenevește ca Glanetașu”, deducem că Zenobia este o mamă grijulie, conștientă de importanța muncii și preocupată de îndatoririle fiului ei, Ionică.
În acest fragment: „Era gata de drum. Zenobia îi pusese în traistă un codru de pâine de mălai, niște brânză și ceapă, toate învelite într-o pânzătură curată… — Ți-am pus, și la prânz oi veni și ți-oi mai aduce, răspunse Zenobia suflând din răsputeri în tăciunii din vatră care fâșâiau, afumau și nu se aprindeau deloc”, remarcăm grija maternă pe care Zenobia o manifestă pentru fiul său. Ea se asig
ură că acesta are tot ce îi este necesar pentru ziua care urmează și se angajează să îi aducă mai multă mâncare la prânz.
De asemenea, fraza: „Norocul lui a fost Zenobia, o femeie ca un bărbat” sugerează faptul că Zenobia a fost un stâlp de susținere și o forță conducătoare în viața lui Ion, ajutându-l să navigheze prin dificultățile vieții.
Zenobia este un personaj de o forță morală impresionantă, o femeie harnică și grijulie, cu o puternică orientare către spiritualitate. Prin contrastul cu soțul său, Zenobia arată lumina pe care o mamă o poate aduce în viața copiilor ei, chiar și în condițiile grele în care se desfășoară acțiunea romanului.
Caracterizarea 2 pentru Zenobia din „Ion”
Zenobia, figura maternă emblematică din romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu, se evidențiază prin numeroase trăsături ce i-au definit personalitatea și rolul pe care îl joacă în structura romanului. Personaj secundar, feminin și individual, Zenobia se impune prin contrastul puternic cu figura masculină a soțului ei, Glanetașul, și prin influența determinantă pe care a exercitat-o asupra caracterului și evoluției lui Ion, protagonistul romanului.
Analiza caracterului Zenobiei se poate realiza prin intermediul a două metode de caracterizare: indirectă și directă. Metoda indirectă de caracterizare ne permite să deducem trăsăturile Zenobiei din acțiunile, gândurile și vorbele ei, dar și din relația pe care o întreține cu celelalte personaje din text. În același timp, caracterizarea directă își găsește expresia prin descrierile făcute de autor, de celelalte personaje sau de Zenobia însăși.
Unul dintre aspectele definitorii ale personalității Zenobiei, pe care Ion îl moștenește, este hărnicia, o calitate care o diferențiază profund de soțul ei, Glanetașul. Citatul: „Știa bine că băiatul, când e vorba de muncă, nu se codește și nu lenevește ca Glanetașu” reflectă această idee, ilustrând contrastul dintre personajul Zenobia și soțul ei.
Spiritualitatea este un alt element esențial în profilul Zenobiei. Fiind o femeie credincioasă, Zenobia reușește să transcendeaza emoțiile efemere, cum ar fi mânia sau supărarea. Dovadă stă citatul: „Zenobia însă nu răspunse”, unde putem interpreta o anumită capacitate de a se autocontrola, înțelegând că anumite situații nu merită sau nu necesită răspuns.
Textul: „Apoi când falițele se împrăștiară, Zenobia se sui în podețul cu fân și strigă din capul scării: — Ionică!… Măi Ionică!… Scoală, dragul mamii, să te duci să dobori iarba ceea, să nu ne pomenim c-o ploaie, să ne-o prăpădească! — Bine, bine, las’ că mă scol! mormăi flăcăul somnoros. Zenobia nu-l mai cicăli. Știa bine că băiatul, când e vorba de muncă, nu se codește și nu lenevește ca Glanetașu”, accentuează hărnicia, dar și statura morală a Zenobiei, indicându-ne grijile sale constante pentru bunăstarea familiei și nevoia de a asigura continuitatea muncii în g
ospodărie.
Referindu-ne la fragmentul: „Era gata de drum. Zenobia îi pusese în traistă un codru de pâine de mălai, niște brânză și ceapă, toate învelite într-o pânzătură curată. … — Ți-am pus, și la prânz oi veni și ți-oi mai aduce, răspunse Zenobia suflând din răsputeri în tăciunii din vatră care fâșâiau, afumau și nu se aprindeau deloc”, vedem o Zenobie preocupată de binele fiului său, o mamă care își îngrijește odrasla cu devotament, subliniind încă o dată rolul ei de pilon central în familia Glanetașilor.
Citatul „Norocul lui a fost Zenobia, o femeie ca un bărbat” ne aduce în față o Zenobie capabilă să ducă greul gospodăriei, să se asigure că familia sa nu duce lipsă, indicându-ne o femeie cu o putere neobișnuită pentru genul său în acele timpuri. În același timp, citatul: „Zenobia, trăgând cu urechea pe ici și pe dincolo, ca toate femeile, auzea și-i spunea că lumea vorbește c-ar fi mai bine să se astâmpere cu Ana, care nu-i de nasul lui”, ne aduce o perspectivă asupra inteligenței și intuiției Zenobiei, care se folosește de informațiile adunate pentru a ghida și proteja familia sa.
Zenobia este o femeie cu un caracter puternic, o figură maternă emblematică, care își asumă responsabilități grele și oferă un exemplu valoros pentru Ion, fiul său. Personajul ei, cu toată complexitatea sa, este esențial pentru structura romanului și pentru evoluția lui Ion, oferind o înțelegere profundă a mediului în care acesta se dezvoltă și se maturizează.
Concluzie
Zenobia, personajul creat de Liviu Rebreanu în romanul său „Ion”, este o femeie puternică și devotată, cu trăsături moral-educative deosebite, ce reprezintă cu măiestrie portretul mamei harnice și grijulii din societatea rurală tradițională românească. Caracterizată atât direct cât și indirect, Zenobia se remarcă prin hărnicia sa neobosită, spiritualitatea profundă și responsabilitatea cu care își asumă rolul de mamă și soție. Prin contrastul cu soțul său, Glanetașu, Zenobia ilustrează efectele formative pe care educația maternă le-a avut asupra lui Ion, iar prin acțiunile și deciziile sale, ea contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea narativă a romanului.
În ciuda poziției sale secundare în cadrul narativ, Zenobia își impune prezența prin trăsăturile sale morale și prin modul în care influențează evoluția celorlalte personaje. Aceasta demonstrează că, în societatea tradițională, rolul femeii, deși adesea subestimat, este esențial pentru buna funcționare a comunității și pentru dezvoltarea sa morală și spirituală.
Așadar, Zenobia rămâne un personaj emblematic în literatura română, reprezentând cu succes modelul de femeie dedicată familiei și muncii, model ce oferă nu doar o imagine a realității istorice și sociale din perioada descrisă, ci și o lecție de morală și etică pentru cititori.
Caracterizare pentru Titu Herdelea din romanul Ion de Liviu Rebreanu
Caracterizarea 1 pentru Titu Herdelea de Liviu Rebreanu
Titu Herdelea, descendent al Mariei și Zahariei Herdelea, se distinge ca unul dintre protagoniștii de seamă ai romanului „Ion„, scris de Liviu Rebreanu. Împreună cu surorile sale, Laura și Ghighi, este unul dintre cei trei copii ai familiei Herdelea.
Personaj masculin secundar, dar individual, Titu, un tânăr de douăzeci și trei de ani, se remarcă prin pozitivismul său preeminent în contextul narativ al romanului. Caracterizarea fizică oferită de Rebreanu ne transmite o imagine succintă a personajului, indicând aspectul său, trăsăturile fizice și statutul social. Aceasta este citată astfel: „Titu Herdelea, un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, în haine curățele și sărăcuțe, cu o cravată albastră-azurie la gulerul înalt și țeapăn, ras de mustăți și lung cât un par.”. În plus, portretul conturează imaginea lui Titu ca „mândria familiei Herdelea”, descriindu-l ca „înalt, cam deșirat, cu o față lătăreață, ochi albaștri spălăciți și o frunte lată”.
Întruchipând un personaj de complexitate deosebită, Titu se dedică studiului comportamentului uman, urmărind reacțiile celor din jur fără intenția de a provoca prejudicii. Iată o ilustrare din text a acestei atracții: „Lui Titu, deopotrivă îi plăceau înghinările betivului și nu știa cum să-l zgândăre, fără să bage popa de seamă”. În perioada de tinerete, el a întreținut o relație de scurtă durată cu Rosa Lang, soția unui învățător.
Împătimit după literatură, Titu este un cititor avid de ziare și cărți, provenite mai întâi de la preotul Belciug, iar ulterior de la notarul pentru care lucrează o vreme, sub îndemnul părinților săi de a nu sta degeaba. Titu este respectat și de către familia notarului pentru talentul său în a scrie versuri. În această perioada, afecțiunea lui pentru Rosa Lang începe să se estompeze treptat, până la dispariție.
Titu petrece o perioadă în preajma lui Victor Grofsorul, asistându-l în afaceri. Când tatăl său votează în favoarea lui Bela Beck, ceea ce îl nemulțumește pe Titu, acesta se întoarce la notar, unde fiica notarului se îndrăgostește de el.
Dezvoltându-se cu tenacitate și determinare, Titu devine un tânăr literat, pasionat de poezie și avid de cunoaștere, lucru reflectat în intensitatea cu care citește cărțile și ziarele pe care le împrumută de la preotul Belciug și notarul la care lucrează pentru o vreme, pe sugestia părinților săi, pentru a nu pierde vremea. Familia notarului îl tratează cu respect pentru pasiunea sa pentru versuri. În această perioadă, simțimentele sale pentru Rosa Lang se estompează progresiv, ajungând la un punct în care nu mai simte nimic pentru ea.
Cu toate acestea, Titu Herdelea nu este un personaj lipsit de complexitate. De-a lungul romanului, el se dovedește a fi o persoană cu un interes profund în studiul oamenilor și reacțiilor lor, fără a dori totuși să le provoace vreun rău. „Lui Titu, deopotrivă îi plăceau înghânările betivului și nu știa cum să-l zgândăre, fără să bage popa de seamă”, este o dovadă a acestei complexități.
După ce tatăl său votează pentru Bela Beck, Titu nu mai poate suporta să rămână acasă și se întoarce la notariat, unde fiica notarului se îndrăgostește de el. În același timp, Titu începe să nutrească sentimente pentru Virginia Gherman.
Prin complexitatea sa, Titu se impune ca un personaj rotund și pozitiv, esențial în cadrul acțiunii romanului. El este de asemenea un personaj autobiografic, autorul recunoscând că multe din trăsăturile lui Titu sunt reflectarea propriei personalități.
Încă de la prima sa apariție în roman, la hora satului, și până la sfârșitul romanului, când traversează munții în România, Titu impresionează prin comportamentul său complex și evoluția sa dinamică. Un moment deosebit de semnificativ este călătoria lui Titu spre Transilvania, o experiență care îl tulbură profund și îl determină să se simtă mai legat ca niciodată de casa părintească, deși știe că se va confrunta cu o lume necunoscută, unde nu știe ce îl așteaptă.
Caracterizarea 2 pentru Titu Herdelea din „Ion”
Titu Herdelea este un personaj central în romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, ilustrând un tânăr cu o vârstă de aproximativ douăzeci și trei de ani. Fiul lui Zaharia și Maria Herdelea, el este unul dintre cei trei copii ai familiei, avându-le ca surori pe Laura și Ghighi. Așa cum autorul descrie, Titu poartă haine decente și modeste, cravată albastră-azurie la gulerul înalt și rigid și se distinge printr-o înfățișare îngrijită: „Titu Herdelea, un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, în haine curățele și sărăcuțe, cu o cravată albastră-azurie la gulerul înalt și țeapăn, ras de mustăți și lung cât un par.”
Titu este individualizat prin trăsăturile fizice distincte, statutul său social modest și comportamentul sau pozitiv. Înălțimea sa, figura largă, ochii albaștri păliți și fruntea lată îl definesc ca „mândria familiei Herdelea”. Este un personaj cu o prezență pozitivă și dominantă în desfășurarea acțiunii romanului.
În calitate de un tânăr de douăzeci și trei de ani, Titu se prezintă drept un personaj cu o complexitate semnificativă. Îi place să observe comportamentul oamenilor, curios să descopere reacțiile lor, însă fără a avea intenția de a provoca vreun rău. „Lui Titu, deopotriva ii placeau înșelăciunile betivului și nu știa cum să-l zgândăre, fără să bage popa de seamă”. Acesta a avut o relație trecătoare cu Rosa Lang, soția unui învățător.
Titu este un pasionat al literaturii, scriind poezii și dedicându-se lecturii de cărți și ziare, inițial de la preotul Belciug, apoi de la un notar, la care lucrează o perioadă, încurajat de părinții săi să nu se complacă în inactivitate. Familia notarului îl respectă pentru talentul său literar. În această perioadă, afecțiunea sa pentru Rosa Lang începe să se estompeze, până când nu mai simte nimic pentru ea.
Titu petrece o vreme acasă, ajutându-l pe Victor Grofsorul în afaceri. Însă, în urma votului tatălui său pentru Bela Beck, acesta se simte nevoit să se întoarcă la notar, unde fiica notarului se îndrăgostește de el, în timp ce Titu începe să dezvolte sentimente pentru Virginia Gherman.
Personajul Titu Herdelea, aflat în căutarea propriului său drum, contribuind la construcția identității sale și pierzând timpul în plimbări încotro vede cu ochii, doamna Herdelea, o femeie cu simțul realității, îi înfățișează adevărul fără menajamente: „Ba în loc să umbli după cai verzi, mai bine ți-ai căuta și tu vreun post pe undeva, că ești cât muntele și vezi bine câte greutăți avem pe cap!… Practicant de notar nu-ți place să fii, învățător nu-ți place, dar la mâncare te îmbulzești! Apoi așa-i ușor să ai fumuri! Mai pune osul și tu, dragul mamii, că cu lenevia ai să rămâi de râsul lumii!”
Herdelea tânărul dorește să evadeze din lumea strâmtă a ținuturilor sale natale, de dincolo de Carpați. În calitate de persoană idealistă, se entuziasmează rapid, visează cu ochii deschiși, amețindu-se cu speranța că acolo va cuceri lumea: „Cu cât se apropia ziua, cu atât Titu era mai tulburat. Se simțea fericit și totuși glasul lui tremura. Niciodată casa părintească nu i se păruse mai caldă. I se strângea inima gândindu-se că de-acum va trăi între oameni pe care nu i-a mai văzut, într-o lume necunoscută în care cine știe ce-l așteaptă.”
Se organizează chiar o adevărată sărbătoare în onoarea sa, și un discurs în care se afirmă că Titu trebuie să fie veriga de unire între frații de dincoace și de dincolo de Carpați. Insuflarea a fost atât de puternică încât toți au cântat „Deșteaptă-te, române!”. Ajuns la Sibiu, o lume nouă își dezvăluie tainele în fața tânărului reprezentant al Tribunei Bistriței. Și această lume îl fascinează și îi mărește speranțele. Participă cu entuziasm la sărbătorile Astrei și apoi pleacă la București, unde speră să găsească fericirea adevărată. Ideea unirii românilor de dincoace și de dincolo de Carpați îl transfigurează.
Concluzie
Titu Herdelea este un personaj în plin proces de formare și de evoluție, un tânăr în căutarea propriei identități și a locului său în lume. El este o punte între lumea veche, tradițională, reprezentată de părinții săi și de Bistrița natală, și lumea nouă, urbană și modernă, spre care tânjește și pe care vrea să o cucerească.
Tânărul Herdelea este plin de idealism și speranță, dar și naiv și neexperimentat. Visul său este să unească românii de dincoace și de dincolo de Carpați, o misiune nobilă, dar care îl depășește în acest moment al vieții sale.
Este un personaj complex, încă în formare, un personaj cu potențialul de a evolua și de a se maturiza, în funcție de experiențele pe care le va avea și de alegerile pe care le va face. De aceea, parcursul lui Titu Herdelea în romanele lui Liviu Rebreanu este unul fascinant și merită urmărit cu atenție.
Caracterizare pentru George Bulbuc din romanul Ion de Liviu Rebreanu
Caracterizarea 1 pentru George Bulbuc de Liviu Rebreanu
În romanul „Ion” scris de Liviu Rebreanu, personajul George Bulbuc joacă un rol secundar, dar vital, caracterizat de antagonismul său față de protagonistul principal, Ion. Poreclit „George al Tomii”, fiind fiul lui Toma Bulbuc, personajul nostru este un tânăr prosper din satul Pripas. O alianță matrimonială fusese stabilită pentru el cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, ca o strategie menită a asigura perpetuarea și îmbogățirea moștenirii lor, ceea ce subliniază viziunea tradiționalistă asupra căsătoriei din acea perioadă („Ea fată cu stare, el fecior de bocotan — se potriveau”).
Studierea mai aprofundată a personajului George Bulbuc ne dezvăluie un individ masculin, cu rol secundar, dar cu o influență semnificativă asupra narativii. Este cel mai bogat tânăr din Pripas, iar această poziție îl face atractiv pentru orice femeie. Respectul de care se bucură în comunitate este evident, dar acest lucru nu îl împiedică să intre în conflict cu Ion, protagonistul romanului. Acest conflict, alimentat de gelozia lui Ion față de avuția lui George, terenurile sale și relația sa cu Florica, va defini în mare măsura dinamica dintre cei doi.
George este un personaj cu o fire competitivă și, observând atracția lui Ion pentru Ana, începe să dorească o relație cu aceasta. Cu toate acestea, el își rupe legăturile cu ea când rămâne însărcinată și rămâne alături de Florica. Într-o schimbare dramatică a personalității sale, George se transformă de la un om bun într-un criminal la sfârșitul romanului, devenind ucigașul lui Ion, când îl prinde cu soția sa, Florica.
În ceea ce privește poziționarea lui George în contextul romanului, personajul se încadrează în arhetipul istețului. Este un individ calculat, competitiv și cu autocontrol, devenind un obstacol pentru Ion în calea dragostei acestuia pentru Ana. Caracterul său vulcanic și gelos este pus în evidență în momentul în care îl descoperă pe Ion cu soția sa. În ciuda faptului că nu este remarcabil din punct de vedere al frumuseții, George atrage femeile mai degrabă prin avuția sa, ceea ce arată mentalitatea femeilor din acel timp.
Caracterul lui George poate fi caracterizat prin o serie de defecte și calități. Defectele sale includ aroganța, tendința de a se lăuda, impulsivitatea, gelozia, temperamentul vulcanic, sensibilitatea, superficialitatea, lingușirea și invidia. În ciuda acestora, George prezintă și unele calități, cum ar fi abilitatea de a calcula, ambiția, amabilitatea, atenția, istețimea, șiretenia, selectivitatea, autonomia și competitivitatea.
Două scene reprezentative din roman permit analiza profundă a caracterului lui George Bulbuc. În Capitolul 1, Subcapitolul 5, George încearcă să iasă în evidență prin comportamentul său, așezându-se printre bătrâni și ajungând repede la Titu pentru a fi alături de noii veniți. Descoperirea unde și cu cine este logodnica sa îl face să „fierbe”, dar se consolează văzând că nu este singurul în această situație, Florica fiind de asemenea prezentă. Acest lucru demonstrează că George ținea la reputația sa și era gata să manipuleze situația pentru a obține rezultatele dorite.
În Capitolul 12, Subcapitolul 7, aflăm că George descoperă infidelitatea soției sale, Florica. În ciuda durerea provocată, acesta ține situația sub control și urzește un plan pentru a-i prinde în flagrant pe cei doi amanți. Gestul său de a-l ucide pe Ion atunci când îl descoperă împreună cu soția sa, evidențiază atât șiretenia sa, cât și frustrarea acumulată, demonstrând cât de departe este dispus să meargă în situații extreme.
În ceea ce privește interacțiunile sale cu alte personaje, George avea relații complexe cu Ana și Ion. Inițial, a fost ales să se căsătorească cu Ana de către tatăl acesteia, Vasile Baciu, dar a renunțat la această alianță după ce Ana a rămas însărcinată cu Ion. În același timp, devine rivalul lui Ion, atunci când acesta din urmă manifestă o dorință mai mare pentru Ana. Această competiție creează un triunghi amoros între George, Ana și Ion. În plus, are o relație tumultoasă cu Florica, căsătoria lor fiind în cele din urmă stricată de infidelitatea acesteia cu Ion, un eveniment care va determina comportamentul lui George și îl va transforma într-un criminal.
Caracterizarea 2 pentru George Bulbuc din Ion
În cadrul romanului „Ion”, creat de Liviu Rebreanu, se întâmplă o rivalitate între personajul principal și un personaj secundar cu un statut social diferit, dar cu o vârstă aproape similară. Acest adversar este George Bulbuc, sau, după cum este cunoscut în satul Pripas, George „al Tomii”.
Fiul lui Toma Bulbuc, George, este o figură semnificativă în comunitatea satului Pripas. El este un tânăr avut, care, datorită statutului său social, a fost ales ca viitor soț pentru Ana de către tatăl acesteia, Vasile Baciu. Motivația din spatele acestei decizii este legată de dorința părinților de a asigura conservarea patrimoniului și continuitatea averii familiale („Ea fată cu stare, el fecior de bocotan — se potriveau”).
O analiză detaliată a personajului George Bulbuc arată o serie de trăsături definitorii. Acesta este recunoscut și respectat în comunitatea locală, fiind cel mai bogat flăcău din sat și, prin urmare, o opțiune atractivă pentru orice fată. În plus, George este și o persoană competitivă. Când își dă seama de sentimentele pe care Ion le nutrește pentru Ana, atracția sa pentru aceasta devine mai puternică. Totuși, când află că Ana este însărcinată, își schimbă atitudinea și se îndreaptă către Florica. În finalul romanului, comportamentul său suferă o transformare dramatică, de la un om de treabă la un criminal, deoarece este cel care îl ucide pe Ion, după ce îl surprinde împreună cu soția sa.
Considerând rolul și poziția lui George Bulbuc în roman, putem afirma că acesta se încadrează în tipologia celui isteț și șiret. Este o persoană competitivă, care se menține calmă în raport cu Ion, devenind astfel un obstacol real în calea iubirii lui Ion pentru Ana. George manifestă adesea gelozie și furie, mai ales când îl surprinde pe Ion cu soția sa. În pofida faptului că nu este considerat o frumusețe, femeile sunt atrase de averea lui, lucru care reflectă mentalitatea fetelor din acea perioadă.
George Bulbuc poate fi încadrat într-o tipologie de personaj cu diverse defecte și calități. Dintre defecte, putem menționa aroganța, impulsivitatea, gelozia, senzibilitatea, superficialitatea, dar și invidia. În ceea ce privește calitățile, George este calculat, ambițios, amabil, atent, isteț, șiret, selectiv, autonom și competitiv.
Vom analiza două scene semnificative în care George Bulbuc își lasă amprenta. Prima se întâmplă în capitolul 1, subcapitolul 5, unde preotul Belciug, însoțit de doamna Herdelea, Laura și Titu, se oprește pentru a admira un joc organizat de săteni. George, dorind să atragă atenția, se apropie de grup, încercând să se afișeze cât mai mult în fața noilor veniți. Ulterior, află despre logodna Anei cu altcineva, moment în care se simte trădat și umilit. Cu toate acestea, el decide să nu intervină, preferând să-și păstreze reputația. Acesta este momentul când începe să planifice cum să o facă pe Ana să renunțe la Ion.
A doua scenă se petrece în capitolul 12, subcapitolul 7, când George află că soția sa, Florica, îl înșeală. George consideră că principalul vinovat este Ion și începe să gândească un plan pentru a-i prinde pe cei doi amanți în flagrant. Acesta își pune planul în acțiune și, când îl surprinde pe Ion cu Florica, îl ucide pe Ion. Acest eveniment subliniază capacitatea lui George de a fi șiret și isteț, dar arată și mânia și durerea acumulate în timp, care îl duc la un gest necugetat, fără să se gândească la consecințele acțiunilor sale.
În ceea ce privește relațiile cu alte personaje, George Bulbuc se apropie de Ana Baciu, fiica celui mai bogat om din sat, Vasile Baciu, cu intenția de a se căsători cu ea. Totuși, când află că Ana este însărcinată cu Ion, renunță la aceasta și își îndreaptă atenția către Florica. Între George și Ion se naște o rivalitate, mai ales când George își dă seama că Ion dorește să o aibă pe Ana mai mult pentru moștenirea ei, decât pentru dragostea sinceră. În ceea ce privește relația cu Florica, aceasta se bazează pe o căsătorie de conveniență, cu George oferindu-i un trai mai bun. Însă aceasta îl înșeală cu Ion, lucru care îi strică reputația și îl aduce pe George în pragul disperării, determinându-l să-l ucidă pe Ion.
Într-o oarecare măsură, personajul George Bulbuc poate fi comparat cu Lică Sămădău, din opera „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici. Ambii personaje sunt respectate în comunitate, bogate și în conflict cu personajele principale.
Concluzie
Concluzionând, George Bulbuc, personaj secundar din romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu, este o figură complexă și plină de contradicții. În ciuda statutului său înalt și a averii pe care o deține, Bulbuc se confruntă cu o serie de evenimente care îi pun la încercare caracterul și îi dezvăluie vulnerabilitățile. Este un personaj marcat de conflictele interne și externe, de la tensiunile create de rivalitatea cu Ion pentru Ana, la durerea și umilința cauzate de infidelitatea soției sale, Florica. Prin acțiunile sale, George Bulbuc devine nu doar o persoană șireată și isteață, ci și o figură tragică, condusă de mânie și disperare până la punctul de a-și lua dreptatea cu propriile mâini. În pofida tuturor acestea, George Bulbuc rămâne o prezență puternică și memorabilă în cadrul romanului, contribuind la densitatea și complexitatea narativei lui Liviu Rebreanu.
Caracterizare pentru Vasile Baciu din romanul Ion de Liviu Rebreanu
Caracterizarea 1 pentru Vasile Baciu de Liviu Rebreanu
Romanul „Ion”, de Liviu Rebreanu, publicat în anul 1920, a revoluționat literatura română prin abordarea sa obiectivă. Creația sa a fost primită cu admirație de critică, pe baza evoluției sale notabile și a profundei individualizări a personajelor. În ciuda faptului că Ion, protagonistul romanului, este cel mai individualizat personaj, celelalte personaje sunt prezentate cu o atenție deosebită. Printre acestea se numără și Vasile Baciu, un personaj de o importanță decisivă în acțiunea romanului.
Vasile Baciu, un țăran văduv și înstărit, se evidențiază prin opoziția față de protagonist, Ion, în calitate de antagonist. Deține o biografie încărcată cu trudă și sacrificii. Tatăl unei fete pe nume Ana, a avut o soție bogată și urâtă, pe care însă o iubea profund pentru că datorită ei a intrat în categoria oamenilor avuți. Moartea soției îl pune în dificultate deoarece va trebui să renunțe la o parte din moșie pentru zestrea fetei sale când aceasta se va căsători.
Într-o scenă crucială a romanului, Vasile Baciu se adresează preotului Belciug în mijlocul unei hore, dezvăluindu-se ca un personaj cu tendințe autodistructive: ” – is mare păcătos…betiv și stricat cum nu se mai pomeneste in șapte sate, zău cruce”. Reacțiile sunt variate, de la iritarea preotului la râsul conținut al oamenilor din jur. Motivul betiei sale este faptul că fata lui, Ana, nu dorește să se supună voinței sale.
Este impulsiv și înfuriat la gândul că fata sa s-ar putea căsători cu altcineva decât cu George, pe care îl considera un potențial ginere ideal, în acord cu averea sa. Are o aversiune puternică față de Ion, pe care îl numește „fleandură”, „hot”, „tâlhar” și „sărăntoc”, manifestându-și disprețul față de poziția sa socială.
Când află că Ana este însărcinată cu copilul lui Ion, Baciu o lovește cu brutalitate, relevându-și latura violentă. Este nevoit, în cele din urmă, să accepte căsătoria dintre Ion și Ana, o decizie care declanșează o serie de tragedii. După sinuciderea Anei, ce rezultă din trădarea lui Ion și brutalitatea lui Baciu, moșiile ajung, prin viclesugul preotului Belciug, în posesia bisericii.
După moartea Anei, Vasile Baciu, afectat de pierderea fiicei sale, dar și de faptul că moșia pe care a muncit atât de mult ajunge în mâinile Bisericii, se retrage și își duce viața într-o stare de izolare și melancolie. Deși moșia este păstrată de către biserică, Vasile Baciu are permisiunea de a rămâne pe teren până la sfârșitul vieții.
În ciuda faptului că este prezentat ca un personaj negativ într-o mare parte a romanului, Vasile Baciu este, în final, o victimă a împrejurărilor și a vremurilor în care trăiește. El devine un simbol al durerii și al neputinței în fața destinului crud și nedrept.
Personajul Vasile Baciu este astfel unul dintre elementele care dau complexitate romanului „Ion”, prin modul în care reflectă problemele sociale și culturale ale vremii, precum și prin modul în care evidențiază conflictele personale și colective care apar în comunitățile rurale.
Caracterizarea 2 pentru Vasile Baciu din romanul Ion
Romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu este o operă literară emblematică a realismului românesc, care oferă o analiză profundă a stratificării sociale rurale și a dinamicilor puterii în această structură. Un personaj distinct, Vasile Baciu, este plasat în centrul acestei investigații sociale.
Vasile Baciu, ilustrat cu precizie și obiectivitate în creația lui Rebreanu, evidențiază în mod subtil realismul autorului în abordarea problemelor rurale. Personajul Baciu reprezintă figurativă taranimea, care este adânc stratificată, prin intermediul unei construcții de caracter sumar și clasică. Cunoscut ca „bocotanul”, Vasile Baciu este pus în situația de a se confrunta cu o chestiune esențială pentru el, ca proprietar, de la începutul acțiunii: cum să-și conserve și chiar să-și crească moșia?
Mentalitatea, atitudinile și gesturile lui Vasile Baciu sunt vii și veridice, contribuind la crearea unui personaj complex și plauzibil. Caracterul său este ilustrat în cadrul horei de duminică, unde, în timp ce se apropie de grupul „domnilor”, se adresează preotului Belciug într-un mod de autocaracterizare: „- is mare păcătos…betiv și stricat cum nu se mai pomeneste în șapte sate, zău cruce”. Cauza pentru care bea este și ea dezvăluită: „Ca o fată am și eu și nu-mi place deloc fata pe care o am…Ca nu vrea să mă ascult și-s tare supărat că nu vrea să se uit-n gura mea”.
Neliniștea că fiica sa, Ana, s-ar putea căsători cu altcineva în afara lui George îl înfuria. El își dorea un ginere care să fie la înălțimea averii sale, nu un „fleandură”, „hoț”, „tâlhar” și „sărăntoc”, cum îl descrie pe Ion cu dispreț datorat poziției sale sociale. Aceste observații directe și cinice ilustrează fidelitatea lui Vasile Baciu față de valorile sale și dorința de a-și menține statutul social.
Vasile Baciu este de asemenea prezentat ca un om care suferă multe tragedii: moartea a câțiva dintre copiii săi, pierderea soției și slăbirea dorinței de a munci. Cu toate acestea, dragostea sa pentru moșie rămâne neschimbată. Inima lui devine însă amară la gândul că trebuie să-și împartă pământul pentru a oferi Anei zestre la căsătorie. Acest lucru ilustrează egoismul lui.
Adresându-se preotului Belciug, își conturează propria imagine astfel: ” – is mare păcătos…betiv și stricat cum nu se mai pomește în șapte sate, zău cruce”. Își explică apoi obiceiul de a bea: „Ca o fată am și eu și nu-mi place deloc fata pe care o am…Ca nu vrea să mă ascult și-s tare supărat că nu vrea să se uit-n gura mea”. Momentul acestei prezentări stârnește o serie de reacții distincte: Belciug se irită, deoarece autoritatea sa este subminată; Doamna Herdelea ascultă „cu buzele strânse pungă”, iar oamenii din jur râd „pe-nfundate”. De asemenea, Titu Herdelea este amuzat de discursul neinteligibil al lui Vasile Baciu.
În momentul în care Vasile Baciu consideră posibilitatea ca Ana, fiica sa, să se căsătorească cu altcineva în afara lui George, iritarea sa crește. Dorința sa este de a avea un ginere „cumsecade”, un partener potrivit pentru fiica sa, ținând cont de statutul și averea sa, nu un „fleandură”, „hoț”, „tâlhar” și „sărăntoc” așa cum îl vede pe Ion. Aerul de dispreț pe care i-l arată lui Ion provine din propria sa poziție socială. Îi aduce aminte lui George despre promisiunea pe care i-a făcut-o: „Io-ți dau fata, iar tu să ai bici să-i scoți din cap gărgăunii!…”. Însă furia sa se dovedește a fi neputincioasă în fața voinței și ambiției nemăsurate ale lui Ion, care luptă pentru pământ.
De la o scurtă retrospectivă realizată de autor, înțelegem că drumul parcurs de Vasile Baciu pentru a se situa „printre fruntași” este, până la un punct, similar cu cel pe care l-a parcurs Ion. „Era un bărbat silitor Vasile Baciu când se găsea în toate bune”, notează Rebreanu, cu sobrietate și concizie. Vasile Baciu este descris ca având o viață plină de greutăți și de muncă. „Părinții nu i-au dat decât sufletul dintr-insul. S-a însoțit cu o fată bogată și urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, că ea îi întruchipa pământurile și casa, vitele, toată averea, care-l ridica deasupra nevoilor. Bogăția îi deschidea mai mare dragostea de muncă.
Vasile Baciu este un personaj cu o personalitate contradictorie și multifacetică, reprezentând la rândul său o anumită fațetă a societății rurale românești din acea perioadă, care se străduia să își asigure un loc sigur și respectat în comunitate, uneori cu orice preț.
Concluzie
Vasile Baciu este un personaj complex și contrastant în „Ion”. Este deopotrivă un bărbat cu valori tradiționale, dar și o persoană cu limitări și defecte notabile. La fel ca Ion, Vasile Baciu este motivat de dorința de a poseda pământ, dar modul său de a face acest lucru diferă. Vasile este, în esență, un muncitor, iar modul său de a dobândi pământ este prin căsătorie și prin muncă, nu prin mijloace dubioase. În acest sens, el pare mai puțin egoist decât Ion.
Cu toate acestea, disprețul său pentru Ion și încercarea sa de a-l exclude pe acesta din viața Anei, pot fi considerate o dovadă a aroganței și a sentimentului de superioritate pe care le-a dobândit odată cu statutul social. Defectele sale devin mai evidente prin dependența de alcool și incapacitatea de a-și controla propriile emoții.
Caracterizare pentru Florica din romanul Ion de Liviu Rebreanu
Caracterizarea 1 pentru Florica de Liviu Rebreanu
Reprezentând pe deplin „glasul iubirii” în romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, Florica este un personaj secundar de o importanță semnificativă. Se conturează în mintea cititorului ca expresie a sentimentelor profunde de iubire, un contrast cu Ana, care personifică „glasul pământului”. Rebreanu își arată abilitățile de psiholog prin descrierea atentă a personajelor sale, oferind o imagine detaliată a societății interbelice românești.
Florica, identificată de autor ca „fata ceamai frumoasă din Pripas”, este simbolul frumuseții feminine de o raritate izbitoare. Însă statutul său social nu este favorabil, fapt care într-un final se dovedește a fi un obstacol în calea iubirii ei cu Ion. Provenind dintr-o familie săracă, Florica, „fata văduvei lui Maxim Oprea”, se situează într-un spectru economic inferior chiar și lui Ion, a cărui ambiție principală este să se îmbogățească prin căsătorie.
Rebreanu descrie cu o precizie subtilă felul în care Ion este copleșit de frumusețea Floricăi. Acesta îi poartă în suflet „râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”. Acesta devine uluit de atracția sa pentru Florica, care, într-un moment de liniște, după dansul frenetic al somesenei, i se arată lui Ion „mai frumoasă ca oricând”.
Cu toate acestea, relația lor este marcată de imposibilitatea îndeplinirii dorințelor lor reciproce. Deși Florica îl iubește pe Ion cu pasiune, ea dispare pentru o perioadă din viața lui Ion. În absența ei, Ion se căsătorește cu Ana și, chiar dacă încă mai are sentimente puternice pentru Florica, el se îndepărtează din ce în ce mai mult de ea. Intuiția feminină și înțelepciunea psihologică îi conduc pe Florica spre George, care o cere în căsătorie.
Mai târziu, deși Ion intră în posesia pământului lui Vasile Baciu, el este atormentat de faptul că nu poate avea ceea ce își dorește cel mai mult: Florica. În ziua nunții sale cu Ana, el o zărește pe Florica, „aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară”. Într-un moment de adânca îndurerare, Ion îi mărturisește Floricăi:
„-Numai tu mi-esti draga in lume, Florica, auzi tu?…Auzi?” Într-o încercare disperată de apropiere, Ion o strânge puternic la piept, provocând-o pe Florica să se sperie și să privească rușinată în jur.
Florica se dovedește a fi un far de speranță și lumină pentru Ion, însă accesul său către ea este blocat definitiv prin propriile sale greșeli. A sfidat cursul natural al lucrurilor și este pedepsit proporțional cu acțiunile sale. Florica, la rândul său, traversează un destin tragic. Bărbatul pe care l-a iubit cu adevărat, Ion, nu i-a putut aparține din cauza diferențelor sociale. În schimb, s-a căsătorit cu George Bulbuc, care, în final, ajunge în închisoare, fiind vinovat de omucidere.
Așadar, destinul Floricăi se amestecă cu acela al satului, alăturându-se fluxului „mare și fără de început” al vieții, care curge continuu, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Prin această încrucișare a poveștilor personajelor, Liviu Rebreanu construiește în romanul „Ion” un tablou emoțional profund și detaliat al lumii rurale românești din perioada interbelică.
Caracterizarea 2 pentru Florica din romanul Ion
Liviu Rebreanu, prin prisma sa de istoric al societății, înfățișează în romanul „Ion” o colecție impresionantă de personaje. Acestea ilustrează într-un mod vivant diversitatea și complexitatea comunității din acea vreme, prin intermediul unei galerii de figuri marcante, ce se disting prin numărul și varietatea lor.
Printre aceste personaje se află Florica, cea care, în termeni simbolici, reprezintă „glasul iubirii”, o tehnică utilizată de autor pentru umanizarea personajului principal, Ion. Profilul ei se înscrie în tabloul general al comunității rurale și este definit printr-o serie de caracteristici generale, dar și specifice. Fiind descrisă drept „fata cea mai frumoasă din Pripas”, imaginea Floricăi este însoțită de un element distinctiv încă de la intrarea ei în scenă. Se adaugă apoi detalii ale aspectului fizic care contribuie la individualizarea ei. Într-un moment de respiro, după freneticul joc al somesenei, Florica, „fata vaduvei lui Maxim Oprea”, i se dezvăluie lui Ion „mai frumoasă ca oricand”. Atributele fizice ale Floricăi subliniază indirect adâncimea sentimentelor pe care Ion le nutrește pentru ea.
Naratorul analizează cu atenție reacțiile tânărului în prezența Floricăi: „Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”.
În figura Floricăi este capturată toată frumusețea peisajului transilvănean, împreună cu tinerețea, vitalitatea și temperamentul, reflectând o dorință nestăvilită de viață și de iubire. „Dar Florica era mai săracă decât Ion” – această situație sugerează că fericirea lor nu este posibilă din cauza sărăciei. După ce Ion o întâlnește pe Ana în câmp și se autoreproșează pentru ceea ce a suferit din cauza ei, o vede „pe Florica, cu fata rumenă, plină și zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită”. Toată agitația lui dispare, îi zâmbește cald și îi spune: „În inima mea…tot tu ai rămas craiasa…”.
Florica îl iubește la rândul ei pe Ion, cu o pasiune intensă. Când tânărul o îmbrățișează în câmp și o sărută cu patimă, „fata se zvârcolește, dar cu fiecare mișcare se lipea mai tare de pieptul lui…”. Cu toate acestea, Florica dispare din scenă pentru o perioadă destul de lungă, întrucât „glasul pământului” îi modelează viața lui Ion într-un mod care îl eclipsează aproape în întregime pe cel al iubirii.
Intuiția și psihologia feminină își fac simțită prezența, determinând decizia Floricăi de a accepta propunerea de căsătorie a lui George. Statutul civil al celor doi, Ion și Florica, se schimbă. Peste căminul lui George plutește însă neliniștea, întrucât Ion o râvnește din nou pe Florica, cu și mai multă pasiune.
Fiul Glănetașului obține în sfârșit pământul lui Vasile Baciu, dar de ce folos dacă inima lui nu îi aparține celei pe care o iubește? În ziua nuntii lui Ion cu Ana, durerea reapare în inima bărbatului, împingându-l inexorabil către prăbușire. Într-un contrast puternic cu Ana, „fata aceea uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți cu pete cenușii”, Florica apare „aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară” și de „o veselie sănătoasă pe care se silea și nu izbutea să o ascundă”.
Fascinat și „uitând de tot de Ana”, Ion îi șoptește fetei în timpul jocului: „-Numai tu mi-ești dragă în lume, Florica, auzi tu?…Auzi? O strânse navalnic la piept, crăsnind din dinți încât fata se sperie și se uită rușinată împrejur”.
Florica devine pentru Ion o oază de lumină, care însă nu mai poate accesată, pentru că a greșit prea mult împotriva naturii și trebuie să fie pedepsit în concordanță cu comportamentul și faptele sale. Soarta Floricăi este de asemenea nefericită. Bărbatul pe care l-a iubit cu adevărat nu a putut să-i aparțină din cauza obstacolelor sociale. Cel cu care s-a căsătorit, George Bulbuc, ajunge în cele din urmă în închisoare, fiind vinovat de omucidere.
Destinul ei se contopește cu cel al satului care își unifică drumul cu acela „mare și fără de început”, viața, care curge neîncetat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Concluzie
Concluzionând, prin descrierea complexă a personajului Florica, Liviu Rebreanu pune în evidență geniul său narativ și profundul său înțeles al naturii umane. Florica reprezintă un personaj feminin puternic, ale cărei pasiuni, conflicte și suferințe reflectă o latură mai profundă și mai umană a societății rurale românești din perioada interbelică. Nu doar că personajul Florica adaugă profunzime și complexitate narațiunii, dar ilustrează și dexteritatea cu care Rebreanu a țesut subiectul și temele romanului său, oferind cititorului o perspectivă realistă asupra vieții, dragostei și durerii într-o societate în schimbare.
Totuși, destinul tragic al Floricăi – o femeie prinsă între dorința de a fi iubită și constrângerile sociale – reprezintă un punct de reflecție asupra inegalităților și suferințelor adesea nevăzute care se ascund sub suprafața unei societăți patriarhale. Așadar, personajul Florica nu este doar un instrument narativ, ci și un simbol al luptei pentru autonomie și recunoaștere în fața constrângerilor sociale și economice.
Caracterizare pentru Ana Baciu din romanul Ion de Liviu Rebreanu
Caracterizarea 1 pentru Ana Baciu din Ion
Personajul Ana, prezent în romanul Ion, al lui Liviu Rebreanu, se remarcă ca o reprezentare emblematică a femeii rurale. Fiica lui Vasile Baciu, un proprietar de terenuri întinse, Ana este o tânără ţărancă ce îşi consacră inima lui Ion Glanetasul, cu care ajunge să se căsătorească și cu care are un copil.
Portretul Anei este esențializat atât din perspectiva caracterizării morale, cât și a celei fizice, autorul, personajele și propriul comportament al Anei, cu gândurile și ideile sale, contribuind la acest proces. Deși nu se distinge prin frumusețe, Ana este recunoscută pentru blândețea, sârguința, supunerea și dragostea sa, deși viața sa este marcată de nefericire și neîmplinire. Ion însuși o descrie direct ca fiind „slăbuță” și „urâțică”, comparația cu adevărata sa iubire, Florica, adâncind imaginea nefavorabilă. Aceasta este văzută cu o față „lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de suferinţe” , semn al suferinței pe care o resimțea, determinată de o viață nefericită alături de tatăl său, în condițiile în care rămăsese orfană de mamă, și de o iubire neîmpărtășită.
Ana este reprezentantul femeii rurale, supuse și umile, care se străduiește să-și satisfacă soțul. Dragostea ei pentru acesta o îndeamnă să se asigure că nu îl supără și să încerce să îl apropie mai mult de ea. În ciuda acestui efort, este umilită de tatăl său, care află despre copil și relația lor, bătând-o în fața satului. Ion nu intervine în apărarea ei, ba chiar se bucură când tatăl Anei o pedepsește: „Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravan, ca i se cade!” declară Ion cu un rânjet răutăcios. Ana este folosită pentru a face treburile casnice, chiar și în timp ce este însărcinată.
Chiar dacă tatăl său o interzice să se întâlnească cu Ion, Ana nu ține cont de aceasta, motivată de dragostea ei pentru el. Ea se căsătorește cu Ion, chiar dacă acesta o umilise și se folosise de ea pentru a obține pământ. Ana speră în continuare că soțul ei se poate schimba și că, cu venirea copilului, o va iubi și pe ea. Însă speranțele sale sunt zădărnicite, Ion petrecându-și întregul timp cu Florica și ignorând-o pe ea și pe copil.
În final, Ana este nevoită să suporte trădarea și neglijența lui Ion, sentimentele ei de dragoste și devotament rămânând neschimbate. Soarta ei este tragică și, în final, ea moare. Înainte de moartea sa, își exprimă regretul pentru că nu a reușit să-l facă pe Ion să o iubească și este cuprinsă de sentimentul de vinovăție că nu a putut să-i ofere acestuia un copil sănătos.
Așadar, Ana este un personaj profund tragic, o victimă a societății și a circumstanțelor sale. Ea este simbolul supunării și al sacrificiului într-un mediu dur și nemilos, reprezentând sufletul și spiritul femeii rurale. Caracterul ei se remarcă prin devotamentul și dragostea neîncetată pentru Ion, chiar și în fața trădării și a suferinței.
Caracterizarea 2 a Anei Baciu din Ion
Ana, din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, este un personaj ce încarnează imaginea tinerei țărănci, fiind fiica lui Vasile Baciu, un om înstărit în pământuri. Ea este ilustrată ca o femeie simplă, copleșită de iubire pentru Ion Glanetasul, bărbatul cu care se căsătorește și alături de care devine mamă.
Descriptiv, Ana nu se distinge printr-o frumusețe fizică remarcabilă, însă întrupează caracteristici morale cum ar fi supunerea, iubirea necondiționată, hărnicia, dar și o stare de nefericire și neîmplinire permanentă. Caracterizarea / descrierea Anei este realizată de către autor, alte personaje, precum și prin propriul comportament, gânduri și idei.
Ion o descrie pe Ana ca fiind „slăbuță” și „urâțică”, într-o comparație constantă cu femeia pe care o iubea cu adevărat. Ana este prezentată cu fața „lunguiață, arsă de soare, cu o întipărire de suferințe”. Suferința internă a Anei începe să se reflecte și la suprafață, ca urmare a unei vieți marcate de nefericire, de lipsa mamei și de o iubire neîmpărtășită.
Ana personifică tipul femeii de la țară, supusă și umilă, care ascultă de bărbat și încearcă să îl mulțumească. În ciuda dragostei ei pentru soț, pe care dorea să îl apropie mai mult de ea, Ana suferă consecințe dureroase, fiind bătută crunt de tatăl ei după ce acesta află despre copilul și relația celor doi. În fața întregului sat, Ana este umilită, fără ca Ion să intervină în apărarea ei. Ba mai mult, Ion pare mulțumit de bătaia pe care Ana o primește, afirmând că „bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade!”
În pofida interdicțiilor tatălui ei, Ana își permite să își urmeze inima și să se căsătorească cu Ion, chiar dacă acesta o umilise și o folosise, lăsând-o însărcinată doar pentru a obține pământul. Ana continua să speră că soțul ei se poate schimba și că, odată cu nașterea copilului, o va iubi și pe ea. Însă, chiar și la nunta lor, Ion o neglijează pe Ana, preferând să petreacă timp cu Florica. În ciuda tuturor acestor încercări, Ana decide să își pună capăt vieții, neputând suporta faptul că Ion o înșeală.
Relația cu tatăl său este una conflictuală și tensionată, influențată de faptul că Vasile Baciu o vede pe Ana mai mult ca pe un mijloc de a obține o alianță avantajoasă prin căsătorie decât ca pe o fiică. În această relație, Ana se dovedește a fi o femeie supusă și obedientă, tolerând comportamentul violent și abuziv al tatălui său, în încercarea de a nu-și supăra tatăl și de a-l multumi.
Relația cu Ion, în schimb, este una complexă și dificilă. La început, Ion se comportă frumos cu Ana, încercând să-i câștige încrederea, doar pentru a o folosi ulterior în avantajul său. Pentru Ion, Ana nu reprezintă un partener de viață, ci un mijloc de a obține pământul pe care îl dorea cu atâta ardoare. În ciuda acestui fapt, Ana continuă să-l iubească pe Ion, suportându-i comportamentul agresiv și violența. În final, neîmplinirea sentimentelor ei pentru Ion o va determina să-și pună capăt vieții, un act tragic care subliniază deznădejdea și nefericirea ei profundă.
Ana se distinge ca o femeie harnică și dedicată, îngrijindu-se de casă și de copil chiar și în timpul sarcinii. În ciuda muncii și eforturilor sale, însă, ea rămâne profund nefericită și nerealizată.
În ceea ce privește relațiile sale cu celelalte personaje, Ana este de multe ori umilită și tratată cu indiferență, fie de Ion, fie de tatăl său, fie de comunitatea din sat. În ciuda acestor umilințe, ea rămâne devotată și iubitoare, încercând în mod constant să-i mulțumească pe cei din jurul său.
Așadar, personajul Ana din romanul „Ion” este o figură tragică, marcând destinul femeii rurale, supuse și resemnate în fața destinului său. Rezultă un portret profund emoționant al unei tinere femei care se străduiește să-și găsească fericirea și împlinirea într-o lume ostilă și nepăsătoare. Prin sacrificiul său, Ana devine simbolul femeii care luptă în zadar pentru dragoste, într-o societate dominată de interese materiale și de dorința de putere.
Caracterizarea 3 a Anei Baciu din Ion
Ana este un personaj crucial în romanul „Ion”, scris de Liviu Rebreanu, unde reprezintă portretul unei tinere țărănci, fiica lui Vasile Baciu, un individ posesor al unui teren vast. Această tânără este profund îndrăgostită de Ion Glanetasul, cu care se însoară, devenind astfel mamă.
Caracteristicile fizice și morale ale Anei sunt evidențiate atât de autor cât și de alte personaje, precum și prin comportamentul și gândurile proprii ale personajului. Ana nu impresionează prin frumusețe, dar se distinge prin supunere, devotament, muncă asiduă, tristețe și neîmplinire. Ion o descrie drept o femeie „slăbuță” și „urâțică”, comparând-o adesea cu femeia pe care o iubește cu adevărat. De asemenea, este prezentată cu fața „lunguiață, arsă de soare, cu o întipărire de suferințe”. Suferința pe care o simte Ana începe să se manifeste și exterior, ca urmare a vieții sale tragice, rămânând fără mamă și, mai apoi, neavând parte de o iubire reciprocă.
Ana simbolizează femeia tradițională de la țară, supusă și umilă, care îl ascultă pe soț și încearcă să îl mulțumească, aceste comportamente fiind încurajate și de iubirea sa pentru soț. Dorința de a nu-l supăra și de a încerca să se apropie mai mult de el o costă, ajungând să fie maltratată sever de tatăl său când acesta află despre copilul ei și despre relația celor doi, umilind-o în fața satului. Ion nu îi ianiciodată apărarea și nu o protejează, ba chiar se bucură când ea este bătută de tatăl său, afirmând cu un rânjet răutăcios „Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravan, că i se cade!”, iar el permite mamei sale să o folosească pe Ana pentru a face treburile casnice chiar dacă era însărcinată.
Chiar dacă tatăl ei îi interzice să se întâlnească cu Ion, Ana nu ține cont de această interdicție deoarece este îndrăgostită. Ea acceptă să se căsătorească cu acesta deși o umilise și profitase de ea lăsând-o însărcinată doar pentru a intra în posesia pământului. Ana continuă să speră că soțul ei se poate schimba și că o va iubi după nașterea copilului. Cu toate acestea, se înșală, iar la nunta lor, acesta stă cu Florica
Aventura existențială a Anei își găsește fundamentul în iubirea ei profundă față de Ion. Cu toate acestea, această iubire nu este reciprocă. Ion, principalul personaj masculin al romanului, se folosește de sentimentele Anei pentru a obține zestrea ei – pământul pe care ea îl moștenește. Astfel, Ana devine victima propriei sale iubiri, un simbol al sacrificiului și suferinței.
În ciuda comportamentului dur și abuziv al lui Ion, Ana continuă să îi rămână devotată, făcând tot ce îi stă în putință pentru a-l satisface. Această supunere este exprimată nu doar prin acțiunile ei, ci și prin cuvinte. Ana își sacrifică propria ei viață și fericire pentru Ion, în speranța de a-i câștiga afecțiunea.
Atitudinea ei nu se schimbă nici după căsătorie, ci, dimpotrivă, Ana începe să sufere și mai mult. Ion o ignoră complet și continuă să aibă sentimente pentru altă femeie. În acest context, Ana, disperată, ajunge la decizia extremă de a-și pune capăt zilelor.
Ea reprezintă un exemplu de personaj tragic, ale cărui aspirații nu se împlinesc și care este nefericită în ciuda tuturor eforturilor sale. Cu toate acestea, prin curajul și demnitatea ei, Ana este o reprezentare puternică a femeii rurale din acea perioadă, un personaj care înfruntă cu stoicism adversitățile vieții și își menține integritatea până la final.
Concluzie
In romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, Ana este un personaj central ce reprezintă sufletul și spiritul femeii rurale. Ea este forțată să se căsătorească cu Ion, un bărbat pe care îl iubește, dar care este interesat mai mult de pământurile ei decât de iubirea ei. Ea își dedică întreaga viață încercând să-l facă pe Ion să o iubească, dar, în final, moare tragic.
Această poveste tristă a Anei ne arată cât de puternic pot fi dragostea și devotamentul unei femei, chiar și în fața durerii și a trădării. Este, de asemenea, o ilustrare a condițiilor dure și a inegalităților pe care femeile le pot întâmpina în societățile tradiționale. Personajul Ana este un simbol al sacrificiului și supunerii, o victimă a circumstanțelor sale, ce reprezintă durerea și trădarea inerente vieții rurale.
Ion este personajul principal al romanului cu același nume scris de Liviu Rebreanu. El este un țăran simplu, dintr-un sat din Maramureș, care trăiește în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ion este descris ca fiind un bărbat în puterea vârstei, puternic și cu un fizic robust, dar cu o minte mai puțin dezvoltată.
În ciuda lipsei de educație formală, Ion este dotat cu o intuiție înțeleaptă în ceea ce privește viața la țară și este foarte priceput în a se descurca în natură. El trăiește o viață simplă și muncitoare, lucrând pământul și fiind implicat în toate activitățile agricole ale comunității. Ion este un bărbat așezat la casa lui, care respectă tradițiile și obiceiurile locale.
Deși la început pare un personaj în aparență obișnuit, viața lui Ion se schimbă dramatic când o întâlnește pe Ana, o fată frumoasă și bogată dintr-un sat vecin. Ion se îndrăgostește de ea și această pasiune devine forța de bază a acțiunii romanului. El se străduiește să-și îmbunătățească situația socială și materială pentru a câștiga inima Anei și a se căsători cu ea.
Totuși, în ciuda tuturor eforturilor sale, Ion se confruntă cu numeroase obstacole și încercări în călătoria sa pentru a obține fericirea și prosperitatea. El este implicat în conflicte cu ceilalți bărbați care își doresc să o cucerească pe Ana și intră într-un cerc vicios de violență și tragedie.
Ion este portretizat ca un personaj complex și ambivalent, cu calități remarcabile, dar și cu defecte evidente. El este un exemplu al lutului omului simplu și vulnerabil, prins în labirintul trăirilor intense și al alegerilor dificile. Romanul explorează lupta lui Ion pentru dragoste și respect într-o societate rigidă și nemiloasă, arătând cum factorii sociali și economici pot influența și distruge destinul unui om.
În ce moduri este caracterizat Ion ?
Ion este caracterizat în romanul „Ion” prin diferite mijloace, atât directe, cât și indirecte.
Caracterizarea directă a personajului Ion este realizată de către narator și de către alte personaje din roman.
Caracterizarea indirectă a personajului Ion este realizată prin intermediul limbajului și comportamentului său
De asemenea, personajul Ion se caracterizează și prin propriile sale cuvinte și acțiuni (autocaracterizare).
Caracterizarea directă a personajului Ion
Personajul Ion este caracterizat prin intermediul naratorului, care, în scena horei, îl descrie într-un mod direct: “Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”. Prin această descriere, naratorul anticipează comportamentul ulterior al personajului. Deținând cunoaștere profundă despre personajul său, naratorul scoate în evidență calitățile acestuia: “Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mână, punea și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca o ibovnică”.
Este punctată, de asemenea, afirmația: “iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”. Aceste comparații subliniază sentimentul de dragoste pentru pământ, care i-ar fi conferit o poziție onorabilă în ierarhia socială și respectul consătenilor, într-o comunitate rurală unde averea reprezenta o distincție deosebită. Compararea pământului cu mama și ibovnica, două figuri feminine semnificative în viața unui bărbat, sugerează sentimentul de protecție și securitate pe care pământul i le-ar fi adus.
Portretul lui Ion este întregit și prin descrierile directe ale altor personaje. Fiecare apreciere sau sancțiune oferă noi elemente de analiză pentru a înțelege complexitatea acestui personaj, care se distinge ca un exponent al literaturii românești. Pentru Vasile Baciu, Ion este “hotul”, “sărăntocul” și “tâlharul”, în vreme ce pentru Ana, el este “Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl consideră “stricat și-un bătăuș, și-un om de nimic”, “un obraznic” ce merită “o lecție”, însă după ce Ion renunță la pământurile bisericii, este descris ca un “mândru creștin”. Pentru Titu Herdelea este “o canalie”. Chiar și mama sa îl numește “proclit și salbui”. Astfel, Ion este descris ca un bărbat dur, violent, egoist și furios pe lume pentru că nu are pământ.
Naratorul îl descrie pe Ion ca fiind “Iute și harnic ca mă-sa” și “Se simțea mic și slab ca un vierme pe care să-l calci în picioare”, contribuind la o imagine complexă și profundă a personajului.
În concluzie, prin caracterizare directă realizată de narator și alte personaje, Ion este reprezentat ca un personaj complex, cu multiple fațete și emoții. În ciuda lipsei de avere, el este descries ca fiind “iute și harnic ca mă-sa”, iar dragostea lui pentru pământ este evidențiată repetat. Diversitatea percepțiilor celorlalte personaje despre Ion – de la admirabil și norocos, la hoț, tâlhar și obraznic – reflectă complexitatea acestui personaj și rolul său central în cadrul romanului.
Prin urmare, Ion este portretizat ca un personaj intens și profund, care luptă cu pasiune și furie pentru ceea ce își dorește, într-un context social care îl privește cu admirație, respect, dar și cu judecată și dezaprobare.
Caracterizarea indirectă a personajului Ion
Caracterizarea indirectă prin acțiuni: Ion este un om al acțiunii. Acest lucru este clar prin modul în care își petrece zilele lucrând pe pământ, săpând și plantând. Transpirația care îi curge pe față sub soarele arzător este o mărturie a muncii sale intense și a dedicării sale pentru munca sa, semnalându-ne că el este un om puternic și stăpân pe situație.
Caracterizarea indirectă prin gesturi: Gesturile lui Ion vorbesc mai mult decât cuvintele sale. El întinde mâna pentru a ajuta pe cei în nevoie, un gest care denotă o inimă generoasă. Contactul său vizual direct cu cei din jur sugerează că este o persoană de încredere. Deși nu este un vorbăreț, răspunsurile sale sunt directe și concise, ceea ce arată o mentalitate practică și eficientă.
Caracterizarea indirectă prin comportament: Ion pare a fi un personaj robust, dar cu o latură sensibilă. Aceasta este evidentă în dragostea lui pentru natură și în felul cum își îngrijește grădina. Deși pare a fi un om tăcut, comportamentul său este plin de viață și de energie, fie că este săpând în pământ sau îngrijindu-se de plantele sale.
Caracterizarea indirectă prin fapte: Ion este un om muncitor, lucru demonstrat de faptele sale. El este dispus să lucreze ore întregi în soarele arzător, transpirând în timp ce lucrează. Acest lucru nu numai că ne arată cât de dedicat este el muncii sale, dar ne arată și că este un om de acțiune, care nu irosește timpul cu vorbe inutile.
În concluzie, prin acțiunile, gesturile, comportamentul și faptele sale, Ion se arată a fi un om muncitor, dedicat, robust, dar și sensibil, generos și practic. Caracterul său este complex și bogat, iar aceste aspecte ale personalității sale sunt mai clar evidentiate prin ceea ce face decât prin ceea ce spune.
Autocaracterizarea personajului Ion
În analiza propriei sale personalități, Ion, protagonistul romanului omonim scris de Liviu Rebreanu, dezvăluie o percepție de sine complexă și, uneori, contradictorie. El alternează între a se considera neîndemânatic și abil, evidențiind o luptă internă între propriile dorințe și sentimente.
Autocaracterizarea lui Ion este una de autocritică, în care el își denigrează propria sa capacitate, exprimându-și nefericirea în raport cu propria sa condiție: „Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie.” Aceasta ilustrează faptul că Ion este constient de slăbiciunile sale și se străduiește să le înfrunte.
În alte momente, Ion pare să aibă o încredere de sine mai accentuată. Acesta se descrie ca fiind capabil să își urmeze propriul cap, în special în momentele în care se simte înșelat sau lăsat în urmă. Când se simte nesuportat în mod corespunzător de învățătorul Herdelea, Ion îi reproșează: „Bine m-ai sfătuit domnule învățător! Mai bine nu mă sfătuiai și mă lăsai în pace să stau închis atunci două săptămâni, decât să stau acum două luni ori poate și doi ani! … Lasă că am aflat și noi cum s-au întors lucrurile, că doar nu suntem tocmai așa de proști. Oi ști și eu să mă feresc și să umblu după capul meu.”
Ion își exprimă și regretul pentru momentele de slăbiciune, în care a fost tentat să-și abandoneze responsabilitățile pentru o dragoste efemeră. Se acuză pe sine, mărturisind: „Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului”, referindu-se la dorința de a fugi cu Florica, renunțând astfel la Ana.
În concluzie, autocaracterizarea lui Ion evidențiază un personaj care se străduiește să se înțeleagă pe sine, oscilând între o percepție de sine ca fiind neîndemânatic și o percepție de sine ca fiind abil și autonom. Prin această introspecție, Ion oferă o imagine profundă și matizată a personalității sale.
Concluzie
Analiza celor trei tipuri de caracterizare ale lui Ion, protagonistul romanului omonim scris de Liviu Rebreanu, arată o imagine complexă și matizată a acestui personaj.
Prin intermediul caracterizării directe, autorul ne prezintă o descriere concisă și obiectivă a personajului Ion. Descrierile sale îl portretizează pe Ion ca un personaj ambițios, cu o puternică dorință de a deține pământ, determinat și muncitor. Aceste calități îl ajută să își atingă scopurile, dar pot, de asemenea, să-l facă să pară dur și necompromișător.
Caracterizarea indirectă ne oferă un tablou mult mai subtil și mai complex al personajului Ion. Aceasta se bazează pe acțiunile și comportamentul lui Ion, precum și pe felul în care interacționează cu ceilalți personaje. Prin intermediul acestei caracterizări, înțelegem că Ion este capabil de a fi dur și nemilos pentru a-și atinge scopurile. Aceasta ne ajută, de asemenea, să înțelegem motivele care îl conduc – o combinație de ambiție, dorință de independență și un puternic atașament față de pământ.
Autocaracterizarea lui Ion, în fine, oferă o perspectivă profundă asupra felului în care se percepe pe sine. El este conștient de propriile slăbiciuni și lupte interne, oscilând între a se vedea ca un om neîndemânatic și ca unul abil. Aceasta arată un personaj complex, care se confruntă cu dileme morale și emoționale, luptându-se pentru a-și înțelege propriile dorințe și sentimente.
Prin combinarea acestor trei tipuri de caracterizare, avem posibilitatea de a înțelege personajul Ion în profunzime și complexitatea sa. El este prezentat ca un personaj profund uman, cu defecte și calități, care se confruntă cu dileme personale și lupte interne. Acesta ne permite să simpatizăm cu el, chiar și atunci când acțiunile sale sunt dure sau chiar nemiloase. Caracterizarea lui Ion evidențiază măiestria lui Rebreanu în a crea personaje complexe și realiste, care reflectă frumos nu numai individualitatea umană, dar și complexitatea vieții rurale în contextul societății românești din acea perioadă.
Rezumatul Romanului Ion de Liviu Rebreanu – Pe Capitole
Rezumat lung – Capitolului I – Începutul
Capitolul 1 din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu oferă o descriere detaliată a satului Pripas, situat în Transilvania. Autorul începe cu o descriere a drumului care duce spre sat, trecând prin Jidovița și Bistrița, și intrarea în sat, marcată de o cruce strâmbă cu un Hristos răstignit. Atmosfera satului este descrisă ca fiind una de tăcere și zăpușeală, sugerând o liniște apăsătoare.
Rebreanu prezintă apoi casa învățătorului Zaharia Herdelea, prima pe care o întâlnești în sat, cu ușa spre uliță și două ferestre care privesc în inima satului. În curtea casei, câteva găini se scaldă în nisipul fierbinte, oferind o imagine a vieții rurale.
Autorul continuă cu descrierea caselor altor locuitori ai satului, precum Alexandru Pop Glanetașu, Macedon Cercetașu și primarul Florea Tancu. Aceste descrieri oferă o imagine a structurii sociale și a vieții cotidiene din sat.
Capitolul se încheie cu descrierea unei petreceri de duminică în sat, unde locuitorii dansează în horă. Muzica este asigurată de trei lăutari, iar tinerii dansează cu pasiune. În timpul petrecerii, Savista, o femeie cu dizabilități, se târăște în mijlocul fetelor pentru a privi la horă. Acest moment sugerează atât solidaritatea comunității, cât și marginalizarea celor cu dizabilități.
Rezumat scurt – Capitolului I – Începutul
Capitolul I: În acest capitol, se stabilește contextul și se introduc personajele principale ale romanului „Ion”. Conflictul central al romanului este stabilit prin relația tensionată dintre Ion și Ana, precum și prin dorința lui Ion de a obține pământ. De asemenea, se subliniază importanța pământului și a moștenirii în societatea rurală românească.
Rezumat lung – Capitolului II – Zvârcolirea
Capitolul II al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu, intitulat „Zvârcolirea”, începe cu descrierea trezirii lui Glanetașu, un bătrân locuitor al satului Pripas. Glanetașu este trezit de cântecul cocoșilor și este îndemnat de soția sa, Zenobia, să se trezească și să înceapă munca zilei. Zenobia este prezentată ca o femeie harnică și responsabilă, care se ocupă de treburile casei și își trezește fiul, Ion, pentru a începe munca zilei.
Ion este descris ca un tânăr harnic și responsabil, care își iubește pământul și munca pe care o face. El se trezește devreme pentru a cosi iarba de pe terenul familiei sale. În timp ce Ion lucrează, autorul oferă o descriere detaliată a satului și a peisajului rural.
De asemenea, în acest capitol, Rebreanu oferă o imagine a vieții rurale și a structurii sociale a satului. Glanetașu este prezentat ca un bărbat leneș și iresponsabil, care a cheltuit mare parte din moșia familiei și a lăsat responsabilitatea gospodăriei în seama soției sale, Zenobia. În contrast, Ion este prezentat ca un tânăr harnic și responsabil, care își iubește pământul și munca pe care o face.
Capitolul se încheie cu Ion care începe munca zilei, cosind iarba de pe terenul familiei sale. Acest moment subliniază dragostea lui Ion pentru pământ și munca sa, teme centrale ale romanului.
Rezumat scurt – Capitolului II – Zvârcolirea
Capitolul II: Acest capitol explorează mai profund relația dintre Ion și Ana, precum și conflictele interne ale lui Ion. Ion este prezentat ca un personaj complex, cu dorințe contradictorii și cu o luptă internă între iubirea pentru Ana și dorința de a obține pământ. De asemenea, se evidențiază rolul religiei și al tradițiilor în societatea rurală românească.
Rezumat lung – Capitolului III – Iubirea
Capitolul III al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu, intitulat „Iubirea”, explorează mai multe teme și conflicte interpersonale, în special în ceea ce privește relațiile dintre personajele principale.
Capitolul începe cu descrierea preotului Belciug, un personaj care a suferit multe pierderi și care este descris ca fiind bolnăvicios și amărât. Belciug este respectat de comunitate pentru că nu a căutat o altă femeie după moartea soției sale și pentru că este considerat un sfânt. Cu toate acestea, el este și un personaj încăpățânat, care este ușor iritat și care este adesea tulburat de contraziceri.
Conflictul principal al acestui capitol îl implică pe Ion, fiul lui Glanetașu, și pe familia Herdelea. Ion este furios pe familia Herdelea pentru că l-au susținut pe George într-o bătaie recentă. Această furie îl determină pe Ion să se certe cu tatăl său și să se îmbete într-o cârciumă din satul vecin, Jidovița.
În acest capitol, Ion își exprimă și dorința de a se căsători cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, în ciuda faptului că el o iubește pe Florica, fiica văduvei lui Maxim. Ion este motivat de dorința de a avea pământ și de a se îmbogăți, dar și de dorința de a se răzbuna pe preotul Belciug și pe familia Herdelea.
Capitolul se încheie cu Ion care se întâlnește cu Florica și îi mărturisește că intenționează să o ia de soție. Acest moment este unul de mare bucurie pentru Ion, dar și de mare confuzie, deoarece el este încă furios pe familia Herdelea și pe preotul Belciug.
Rezumat scurt – Capitolului III – Iubirea
Capitolul III: În acest capitol, se dezvoltă mai mult relația dintre Ion și Ana, precum și conflictul dintre Ion și Vasile Baciu. Ion este prezentat ca un personaj determinat, dispus să facă orice pentru a obține ceea ce își dorește. De asemenea, se subliniază importanța pământului și a moștenirii în societatea rurală românească.
Rezumat lung – Capitolul IV – Noaptea
Capitolul IV al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu, intitulat „Noaptea”, explorează mai multe teme și conflicte interpersonale, în special în ceea ce privește relațiile dintre personajele principale.
Capitolul începe cu descrierea lui George Bulbuc, un personaj care începe să-și manifeste interesul pentru Ana, fiica lui Vasile Baciu, mai ales după ce Ion se îndepărtează de ea. George este motivat de dorința de a avea o relație cu Ana, dar și de dorința de a-și demonstra superioritatea în fața lui Ion. Cu toate acestea, Ana îl respinge pe George, deoarece încă îl iubește pe Ion.
Conflictul principal al acestui capitol îl implică pe Ion, care, în ciuda faptului că este îndrăgostit de Florica, începe să-și manifeste din nou interesul pentru Ana. Ion este motivat de dorința de a avea pământ și de a se îmbogăți, dar și de dorința de a se răzbuna pe Vasile Baciu.
Capitolul se încheie cu Ion care se întâlnește cu Ana și îi mărturisește că intenționează să o ia de soție. Acest moment este unul de mare bucurie pentru Ana, care începe să-și regăsească speranța în dragostea lui Ion.
Rezumat scurt – Capitolul IV – Noaptea
Capitolul IV: Acest capitol explorează mai mult relația dintre Ion și Ana, precum și conflictele dintre Ion, George Bulbuc și Vasile Baciu. Ion este prezentat ca un personaj complex, cu dorințe contradictorii și cu o luptă internă între iubirea pentru Ana și dorința de a obține pământ. De asemenea, se subliniază importanța pământului și a moștenirii în societatea rurală românească.
Rezumat lung – Capitolul V – Rușinea
În acest capitol, acțiunea se desfășoară în săptămâna dinaintea Crăciunului, când satul este plin de agitație datorită pregătirilor pentru sărbători. Ion, personajul principal, este prezentat într-o lumină diferită față de anii trecuți, când se simțea nenorocit și se înfuria văzând că doar el și câțiva țigani nu aveau posibilitatea să pregătească un porc pentru Crăciun. În acest an, Ion pare mai liniștit și mai optimist.
În casa învățătorului Herdelea, pregătirile pentru Crăciun sunt în toi, cu porci îngrășați și pregătiți pentru tăiere. În acest an, evenimentul are o importanță și mai mare datorită logodnei Laurei, fiica învățătorului, care urmează să aibă loc în ianuarie.
În timpul pregătirilor pentru tăierea porcilor, Ion este prezent și ajută la proces. În ciuda dificultăților întâmpinate, toți reușesc să finalizeze pregătirile pentru Crăciun.
În a doua parte a capitolului, Ion îi povestește lui Titu, fiul învățătorului, despre relația sa cu Ana, sugerând că aceasta ar putea fi însărcinată.
În ajunul Crăciunului, casa Herdelea este vizitată de diferiți colindători, inclusiv Ion. Sosesc și soții Lang, la invitația lui Titu, care este îndrăgostit de Roza Lang.
În final, se discută despre logodna Laurei și despre pregătirile necesare pentru acest eveniment. Se menționează și sosirea mamei lui Herdelea, care aduce cu ea daruri pentru nepoții ei.
Capitolul se încheie cu o discuție între bunica și Ghighi, în care bunica își exprimă temerile cu privire la viitorul Laurei în căsnicie.
Rezumat scurt – Capitolul V – Rușinea
Capitolul V, „Rușinea”, din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, se concentrează pe pregătirile pentru Crăciun în satul Pripas și pe schimbările emoționale ale personajului principal, Ion. În acest an, Ion pare mai liniștit și mai optimist, în contrast cu anii trecuți. În casa învățătorului Herdelea, pregătirile pentru Crăciun și logodna iminentă a Laurei aduc un plus de agitație. În acest context, Ion îi dezvăluie lui Titu despre relația sa cu Ana, sugerând că aceasta ar putea fi însărcinată. În final, se discută despre pregătirile pentru logodna Laurei și se exprimă temeri cu privire la viitorul ei în căsnicie.
Rezumat lung – Capitolul VI – Nunta
Capitolul 6 din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, intitulat „Nunta”, explorează experiențele lui Titu în Gargalău, unde a fost primit de notarul local, un jidov care îl respectă pentru talentul său poetic. Titu este cazat în cabinetul unde se oficiau căsătoriile civile și își ia mesele cu familia notarului, familia Friedman.
Cu toate acestea, Titu se simte nefericit și regretă decizia de a pleca de acasă și de a se despărți de Roza. Despărțirea de Roza îi rănește inima și îi zdrobește dragostea de viață. El încearcă să se consoleze cu gândul că în fiecare joi va merge cu Friedman în Armadia și de acolo se va grăbi în Jidovița pentru a o vedea pe doamna Lang.
Cu toate acestea, o săptămână fără Roza i se pare o eternitate. În plus, el ascunde în suflet durerea că nu a putut să-și ia rămas bun de la ea la plecare. Au fost nevoiți să se despartă ca doi străini, fără o sărutare fierbinte, fără o lacrimă alinătoare, deoarece Lang a petrecut toată ziua acasă în ziua respectivă.
În timpul șederii sale în Gargalău, Titu începe să observe inegalitățile sociale și să simtă o aversiune față de notar și familia sa. El începe să simtă o dragoste deosebită pentru unguri și evrei, deoarece Roza era o unguroaică căsătorită cu un evreu. Cu toate acestea, această dragoste este întreruptă de realitatea dură a vieții în Gargalău, unde observă sărăcia și mizeria oamenilor. Această experiență îl face să se întrebe despre rolul său și să se simtă vinovat pentru suferința celor săraci.
Rezumat scurt – Capitolul VI – Nunta
Capitolul VI, „Nunta”, din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, aduce în prim-plan experiențele lui Titu în Gargalău și efectele emoționale ale despărțirii sale de Roza. În ciuda respectului pe care îl primește din partea notarului și a familiei acestuia, Titu se simte nefericit și își regretă decizia de a pleca de acasă. Durerea despărțirii de Roza și observarea inegalităților sociale din Gargalău îl fac pe Titu să se întrebe despre rolul său și să se simtă vinovat pentru suferința celor săraci. Acest capitol adâncește portretul lui Titu ca un personaj complex, cu o sensibilitate acută față de suferința umană și cu o luptă internă între dorințele sale personale și realitățile dure ale lumii în care trăiește.
Rezumat lung – Capitolul VII – Vasile
Capitolul VII din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, intitulat „Vasile”, se concentrează pe personajul Herdelea și pe evenimentele care urmează nunții fiicei sale, Laura. Casa lui Herdelea pare pustie fără Laura și toți membrii familiei vorbesc constant despre ea, speculând unde ar putea fi și ce ar putea face. Viața își reia cursul obișnuit, indiferentă la durere sau bucurie.
Herdelea primește o scrisoare de la avocatul Lendvay care anunță data licitației, un eveniment pe care doamna Herdelea îl teme, deși fiul ei, Titu, îi explică că este doar o formalitate. Învățătorul, îngrijorat în secret ca și soția sa, caută și găsește o ocazie să discute cu Belciug despre situația lor. Deși ambii pretind că nu știu nimic, Herdelea speră să-l înduioșeze pe Belciug și să faciliteze o reconciliere reală.
Belciug se oferă să vină la licitație pentru a oferi ajutor, dacă este necesar. Învățătorul este mulțumit că a reușit să-l îmblânzească pe Belciug și speră că acum îl va putea convinge mai ușor să doneze terenul, așa cum i-a promis când a început să-și construiască casa cu încredere. Cu toate acestea, el nu îndrăznește să-i mărturisească soției sale, care rămâne fermă în antipatia ei față de Belciug.
Între timp, agitația din jurul nunții lui Ion aruncă din nou un văl de uitare asupra problemelor zilnice. În ziua licitației, avocatul ajunge dimineața, dar se oprește doar pentru a-i comunica învățătorului că are o afacere urgentă în Armadia și că îl va aștepta la întoarcere, pentru a se ocupa de formalități. În cele din urmă, Belciug participă la licitație, ceea ce duce la un schimb de cuvinte între el și doamna Herdelea.
Rezumat scurt – Capitolul VII – Vasile
Capitolul VII, „Vasile”, din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, aduce în prim-plan personajul Herdelea și consecințele nunții fiicei sale, Laura. În ciuda aparenței de normalitate, casa lui Herdelea este marcată de absența Laurei și de tensiunea legată de licitația iminentă. În acest context, Herdelea încearcă să navigheze prin relațiile complicate cu Belciug și soția sa, în speranța de a rezolva problemele legate de teren. În același timp, pregătirile pentru nunta lui Ion aduc o nouă sursă de agitație în sat. Acest capitol adâncește portretul lui Herdelea ca un personaj prins între dorințele personale și realitățile dure ale lumii în care trăiește.
Rezumat lung – Capitolul VIII – Copilul
Capitolul VIII din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, intitulat „Copilul”, se concentrează pe tensiunile politice și personale care se acumulează înaintea alegerilor de deputat. Personajele principale, Herdelea tatăl și fiul, sunt profund implicate în aceste tensiuni, cu speranța că rezultatul alegerilor va influența în mod favorabil soarta lor personală.
Bătrânul Herdelea, care se teme de un proces juridic iminent, crede că sprijinind candidatul guvernamental, va putea evita consecințele negative ale procesului. El speră să obțină ajutorul unor figuri influente, cum ar fi subinspectorul și deputatul, pentru a interveni în favoarea sa.
Titu, fiul lui Herdelea, este în contrast cu tatăl său, fiind mai preocupat de idealuri decât de interese personale. El este profund implicat în campania lui Grofșoru, un candidat la alegeri, și este frustrat de egoismul tatălui său.
În același timp, alte personaje, cum ar fi Dăscălița și Ghighi, sunt mai preocupate de absența oricărei comunicări de la Laura, care s-a căsătorit și a plecat de două luni.
În acest capitol, Rebreanu explorează teme precum politica, justiția, speranța și deziluzia, precum și complexitatea relațiilor familiale și sociale.
Rezumat scurt – Capitolul VIII – Copilul
Capitolul VIII, „Copilul”, din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, aduce în prim-plan tensiunile politice și personale înaintea alegerilor de deputat. Herdelea tatăl și fiul se confruntă cu perspective diferite: bătrânul Herdelea speră că sprijinind candidatul guvernamental va putea evita un proces juridic iminent, în timp ce Titu este mai preocupat de idealuri decât de interese personale. În paralel, absența comunicării de la Laura, care s-a căsătorit și a plecat de două luni, aduce o notă de îngrijorare în familie. Acest capitol adâncește explorarea temelor politice, a justiției și a complexității relațiilor familiale și sociale în contextul societății rurale românești.
Rezumat lung – Capitolul IX – Sărutarea
Romanul Ion, de Liviu Rebreanu, Capitolul IX – Sărutarea, prezintă o serie de evenimente și conflicte care afectează personajele principale.
Învățătorul Herdelea este condamnat pentru o infracțiune necunoscută, ceea ce provoacă o mare agitație în comunitate. El se teme că va fi suspendat din slujbă și că va fi nevoit să-și găsească un alt loc de muncă. Vestea condamnării lui se răspândește rapid prin sat, provocând reacții mixte. Unii îl compătimesc, în timp ce alții îl consideră un renegat care merită pedeapsa.
Laura, fiica lui Herdelea, vizitează familia după o perioadă de absență. Ea pare schimbată, mai distantă și mai preocupată de propria viață și de soțul ei, George. Laura este însărcinată și pare să se bucure de această etapă a vieții ei. În ciuda faptului că familia ei se confruntă cu dificultăți, ea pare mai preocupată de propria ei situație decât de problemele lor.
Ion Glanetașu, un alt personaj important, este de asemenea în centrul atenției. El este preocupat de un conflict cu Vasile Baciu și se teme de rezultatul unui proces iminent. În plus, relația lui cu soția sa, Ana, pare să se deterioreze, întrucât ea se simte neglijată și folosită.
Rezumat scurt – Capitolul IX – Sărutarea
Capitolul IX din romanul Ion de Liviu Rebreanu este marcat de conflicte, tensiuni și schimbări semnificative în viețile personajelor principale. Acestea se confruntă cu probleme legale, dificultăți financiare, schimbări în dinamica familială și probleme în relațiile lor personale.
Rezumat lung – Capitolul X – Ștreangul
Romanul Ion, de Liviu Rebreanu, Capitolul X – Ștreangul, continuă să exploreze evoluția personajelor și a relațiilor dintre acestea.
Învățătorul Herdelea și familia sa se mută în Armadia, unde găsesc o locuință confortabilă și ieftină. În ciuda faptului că se adaptează la noua lor casă, ei încă simt dorul de Pripas și de comunitatea lor. Herdelea începe să lucreze din greu pentru a-și susține familia, iar munca sa este apreciată de Grofșoru, un avocat care îl ajută să obțină venituri suplimentare.
Laura, fiica lui Herdelea, naște o fetiță, Maria, în timp ce locuiește cu soțul ei, George, în Vireag. Ghighi, sora mai mică a Laurei, vizitează familia în Armadia și împărtășește veștile despre viața fericită și armonioasă a Laurei.
În satul Pripas, Ion Glanetașu este preocupat de relația sa cu Ana și de sentimentele sale pentru Florica, o tânără care se căsătorește cu George Bulbuc. Ion simte un gol în suflet și regretă că nu a acordat mai multă atenție Floricăi în trecut. În ciuda faptului că este căsătorit, el nu poate să-și îndepărteze gândurile de la ea.
Rezumat scurt – Capitolul X – Ștreangul
Capitolul X din romanul Ion de Liviu Rebreanu prezintă o serie de schimbări semnificative în viețile personajelor principale. Acestea se confruntă cu provocări personale și profesionale, cu schimbări în dinamica familială și cu conflicte emoționale.
Rezumat lung – Capitolul XI – Blestemul
Romanul Ion, de Liviu Rebreanu, Capitolul XI – Blestemul, aduce în prim-plan consecințele acțiunilor personajelor și modul în care acestea influențează cursul evenimentelor.
Ion este devastat de moartea Anei, simțind o durere intensă și o vinovăție copleșitoare. În ciuda faptului că a avut o relație tensionată cu Ana, moartea ei îl face să-și reevalueze acțiunile și sentimentele. În acest timp, Ion devine tot mai preocupat de binele copilului lor, Petrișor, pe care îl vede ca pe singura legătură rămasă cu Ana și ca pe singura speranță de a păstra moșia.
Vasile Baciu, tatăl Anei, îl privește pe Ion cu suspiciune și resentimente, întrebându-se unde sunt pământurile pe care Ion le-a promis. Acesta își dă seama că soarta moșiei depinde de copilul său cu Ana și începe să se teamă pentru viața acestuia.
În același timp, învățătorul Herdelea se confruntă cu propriile sale probleme. După ce a fost acuzat de corupție, el se teme pentru viitorul său și pentru pensia pe care a muncit atât de mult să o obțină. În ciuda acestor probleme, el își găsește timp să ajute pe Ion, scriindu-i o petiție pentru a-i permite să-și ispășească pedeapsa în închisoarea locală.
Capitolul se încheie cu o notă de speranță, când Herdelea primește o telegramă care îl informează că a fost achitat. Această veste îl umple de bucurie și îl face să se simtă mai speranțos pentru viitor.
Rezumat scurt – Capitolul XI – Blestemul
Capitolul XI din romanul Ion de Liviu Rebreanu explorează teme precum vinovăția, regretul, speranța și consecințele acțiunilor noastre. Personajele se confruntă cu provocări și conflicte care le schimbă viețile și le influențează deciziile.
Rezumat lung – Capitolul XII – Gheorghe
Romanul Ion, de Liviu Rebreanu, Capitolul XI – Blestemul, aduce în prim-plan consecințele acțiunilor personajelor și modul în care acestea influențează cursul evenimentelor.
Ion este devastat de moartea Anei, simțind o durere intensă și o vinovăție copleșitoare. În ciuda faptului că a avut o relație tensionată cu Ana, moartea ei îl face să-și reevalueze acțiunile și sentimentele. În acest timp, Ion devine tot mai preocupat de binele copilului lor, Petrișor, pe care îl vede ca pe singura legătură rămasă cu Ana și ca pe singura speranță de a păstra moșia.
Vasile Baciu, tatăl Anei, îl privește pe Ion cu suspiciune și resentimente, întrebându-se unde sunt pământurile pe care Ion le-a promis. Acesta își dă seama că soarta moșiei depinde de copilul său cu Ana și începe să se teamă pentru viața acestuia.
În același timp, învățătorul Herdelea se confruntă cu propriile sale probleme. După ce a fost acuzat de corupție, el se teme pentru viitorul său și pentru pensia pe care a muncit atât de mult să o obțină. În ciuda acestor probleme, el își găsește timp să ajute pe Ion, scriindu-i o petiție pentru a-i permite să-și ispășească pedeapsa în închisoarea locală.
Capitolul se încheie cu o notă de speranță, când Herdelea primește o telegramă care îl informează că a fost achitat. Această veste îl umple de bucurie și îl face să se simtă mai speranțos pentru viitor.
Rezumat scurt – Capitolul XII – Gheorghe
Capitolul XII din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu aduce în prim-plan complexitatea relațiilor umane și modul în care acestea sunt influențate de circumstanțe și de trecerea timpului. Personajele se confruntă cu dileme morale, cu conflicte interne și externe, și cu schimbări semnificative în viețile lor.
Ion, personajul principal, continuă să navigheze prin complexitatea relațiilor sale cu George și Florica, în timp ce Savista își exprimă suspiciunile cu privire la intențiile sale. În același timp, învățătorul Herdelea se confruntă cu sfârșitul carierei sale, un moment marcat de tristețe și regret. Între timp, Vasile Baciu se luptă cu furia și frustrarea sa față de Ion, pe care îl consideră responsabil pentru moartea fiicei sale.
Rezumat lung – Capitolul XIII – Sfârșitul
Capitolul XIII din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, intitulat „Sfârșitul”, prezintă moartea tragică a personajului principal, Ion. Acesta este ucis de George, soțul Floricăi, pe care Ion o dorea. Într-o noapte, Ion se strecoară în ograda Floricăi, dar este surprins de George care îl lovește cu sapa. Ion nu simte durerea loviturilor, dar își dă seama că i-a sosit sfârșitul. Înainte de a muri, își amintește de trecutul său, de visele și iubirile sale.
După moartea lui Ion, satul este în stare de șoc. George recunoaște crima și este arestat. În ciuda tragediei, Vasile Baciu, tatăl Anei, vede în moartea lui Ion o formă de dreptate divină, deoarece Ion i-a luat pământurile. În același timp, preotul Belciug vede în moartea lui Ion o oportunitate pentru biserică, deoarece Ion a lăsat bisericii toată averea sa.
Capitolul se încheie cu pregătirea înmormântării lui Ion, un eveniment la care participă întregul sat. În ciuda faptului că Ion le-a cauzat probleme, familia Herdelea participă la înmormântare, recunoscând că Ion a fost un om harnic și de ispravă.
Rezumat scurt – Capitolul XIII – Sfârșitul
Acest capitol marchează sfârșitul unui personaj complex și controversat, care a fost motivat de dorința de a avea pământ și de a obține dragostea pe care o dorea. Moartea sa tragică subliniază temele de conflict, pasiune și moralitate care sunt centrale în romanul lui Rebreanu.
Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul ba în dreapta, ba în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.
Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești, și poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.
La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare. Suflă o adiere ușoară și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri.
Satul parcă e mort. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare. Doar în răstimpuri fâșâie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstriu se opintește să se înalțe dintre crengile pomilor, se bălăbănește ca o matahală amețită și se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceață cenușie.
În mijlocul drumului picotește câinele învățătorului Zaharia Herdelea, cu ochii întredeschiși, suflând greu. O pisică albă ca laptele vine în vârful picioarelor, ferindu-se să nu-și murdărească lăbuțele prin praful uliței, zărește câinele, stă puțin pe gânduri, apoi iuțește pașii și se furișează în livada îngrădită cu nuiele, peste drum.
Casa învățătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu ușa spre uliță și cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare și dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în dreptul ușii, unde se spală dimineața învățătorul, iar după-amiază, când a isprăvit treburile casei, doamna Herdelea, străjuiește o ulcică verzuie de lut. În ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veșnic frânghia pe care acuma atârnă niște cămăși femeiești de stambă. În umbra cămășilor, în nisipul fierbinte se scaldă câteva găini, păzite de un cocoș mic cu creasta însângerată.
Drumul trece peste Părâul Doamnei, lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop Glanetașu. Ușa e închisă cu zăvorul; acoperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții văruiți de curând de-abia se văd prin spărturile gardului.
Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului Florea Tancu, pe urmă altele… Într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungurești, iar o babă șade pe prispă, ca o scoabă, prăjindu-se la soare, nemișcată, parc-ar fi de lemn…
Căldura picură mereu din cer, îți usucă podul gurii, te sugrumă. În dreapta și în stânga casele privesc sfioase din dosul gardurilor vii, acoperindu-și fețele sub streșinile știrbite de ploi și de vite.
Un dulău lățos, cu limba spânzurată, se apropie în trap leneș, fără țintă. Din șanț, dintre buruienile cărunțite de colb, se repede un cățel murdar, cu coada în vânt. Lățosul nu-l ia în seamă, ca și când i-ar fi lene să se oprească. Numai când cellalt se încăpățânează să-l miroase, îi arată niște colți amenințători, urmându-și însă calea cu demnitatea cuvenită. Cățelul se oprește nedumerit, se uită puțin în urma dulăului, apoi se întoarce în buruieni unde se aude îndată un ronțăit căznit și flămând …
De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăiește. Pe prispă doi țărani îngândurați oftează rar cu o sticlă de rachiu la mijloc. Din depărtare pătrund până aci sunete de viori și chiuituri …
2. Duminică. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea.
Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuța bătrână, pleoștită și dărăpănată. Văduvia-i sărăcie lucie. Femeia a dat din rău în mai rău. Ce agonisește un cap de bărbat într-o viață întreagă, o muiere nepricepută prăpădește într-un an de zile, și mai puțin. Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în șură și sub șopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belșugul. Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic flămândă.
Hora e în toi … Locul geme de oameni … Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre frunze gâdilând fețele aprinse de veselie. Zăduful ațâță sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârnă soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună până la asfințit.
Cei trei lăutari cântă lângă șopron să-și rupă arcușurile. Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe genunchi, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar secondează cu aceeași patimă cu care Găvan, un țigan urât și negru ca un harap, apasă cu arcul pe strunele gordunii. Din când în când Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori la Holbea, alteori la Găvan, cu deosebire când schimbă melodia.
Sub tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someșana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire. Cu cât Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc ridicând tălpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite … Glasurile se îneacă în norul de praf ce-i îmbrățișează pe toți … Numai arar vreunul mai țanțoș începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. Dar după două-trei versuri o sfârșește într-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor … Sânii acestora tremură sub iile albe și ating din când în când pieptul flăcăilor, tulburându-le ochii și inima. Nu schimbă nici o vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute și fugare.
Învârtita ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii nu se mai satură. De două ori Briceag, cu cârcei în degete, a încercat să se oprească și, de amândouă orile, flăcăii s-au năpustit la el urlând desperați, cu priviri amenințătoare sau rugătoare:
— Zi, țigane! Mai zi, cioară! …
Toate perechile se îmbulzesc în jurul lăutarilor, se ciocnesc, se izbesc cu coatele goale. Câțiva băiețandri, îngăduiți de curând la horă, amețiți de atâta învârteală, se clatină de ici-colo, abia mai ținându-se în picioare, spre marea rușine a fetelor cu care joacă. Vreo trei perechi s-au retras în șură, mai la larg, unde însă praful se urcă până-n căpriori, des de să-l tai cu cuțitul …
La câțiva pași de pâlcul jucătorilor stau fetele care au rămas nepoftite, privind cu jind, șoptindu-și uneori cine știe ce și izbucnind în râsete silite. La urechi și în cosițe au și ele buchețele de vâzdoage pestrițe și în mână câte un mănunchi mai mărișor pe care să-l dăruiască flăcăului cutare să-l pună în pălărie. Printre fete se mai rătăcește și câte o nevastă tânără, cu năframă de mătase în cap, gata să intre în horă dacă s-ar întâmpla să-i vie chef bărbatului ei să joace. Mai la o parte mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele. Copii neastâmpărați aleargă printre femei și chiar prin horă, fură florile fetelor și fac haz când victimele îi ocărăsc sau se înfurie. Câțiva mai îndrăciți se lasă pe vine aproape de jucători, uitându-se cu mare băgare de seamă la poalele fetelor, iar când poalele zboară mai tare, dezvelind picioarele goale mai sus de genunchi, se întreabă repede:
— Ai văzut?
— Văzut. Da tu?
— Și eu.
Și apoi continuă să pândească poalele până ce vreo babă indignată îi ia la goană, ceea ce nu-i oprește ca peste câtva timp să reînceapă …
Bărbații se țin mai pe departe, pe lângă casă, pe la poartă, grupuri-grupuri, vorbind de treburile obștești, aruncând numai rareori câte-o privire spre tineretul dimprejurul lăutarilor.
Primarul, cu mustăți albe răsucite tinerește, cu niște ochi albaștri mari și blajini, caută să-și păstreze demnitatea apăsând vorbele și însoțindu-le cu gesturi energice, în mijlocul câtorva bătrâni fruntași. Ștefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată pe și-o mângâie întruna parcă ar avea junghiuri, găsește fel de fel de clenciuri primarului, numai ca să arate celorlalți că lui de nimeni nu-i pasă. Între dânșii Trifon Tătaru, mititel, cu părul gălbui și glasul subțire, se uită când la unul, când la altul, înfricoșat parcă să nu se încaiere, fiindcă amândoi îi sunt rude — cam de departe, nici vorbă. Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași.
Pe prispă stăpânește Simion Butunoiu, care acum vreo douăzeci de ani a fost învățător în sat, iar azi mănâncă o pensie de cinci zloți pe lună și muncește la pământ mai abitir ca un flăcău. Împrejurul lui s-au adunat Macedon Cercetașu cu straja Cosma Ciocănaș, cu Simion Lungu, cu Toader Burlacu, cu Ștefan Ilina și cu alții, ascultând cu evlavie palavrele dascălului, auzite și răsauzite. Din când în când Simion Butunoiu strănută atât de zgomotos că toate femeile se întorc spăimântate, sau se pornește pe tusa lui obișnuită cu care de multe ori scoală noaptea tot satul din somn. Macedon așteaptă cuviincios până ce isprăvește dascălul cu tusea, apoi ia din fereastră o sticlă cu rachiu, închină foarte ceremonios, trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrânului care mormăie scurt ,,să ne ție Dumnezeu pe toți” și pune gârliciul la gură. Sticla pe urmă umblă din mână în mână. Macedon e cam cherchelit și comandă militărește tuturor să bea:
— Forverț, Simioane! Vaităr, Cosma!… Vaităr, vaităr!… A făcut oastea doisprezece ani, i-a fost dragă foc și, când e beat, ș-acuma numai în comenzi nemțești se ceartă cu nevastă-sa. Altminteri însă are o inimă de ceară și în douăzeci și opt de ani nu și-a bătut muierea niciodată; mai curând Floarea s-a întâmplat să-l muștruluiască.
Sticla ajunge la Toader Burlacu goală.
— Goală, ai? râde Macedon încântat. Goală?… Halt!… Haptac!… Unde ești, căprar de zi?… Forverț!…
Un copil de vreo zece ani sare drept în picioare pe prispă și strigă râzând:
— Hir!
— Nu râde la front, măgarule! se răstește Macedon. Na sticla și dă fuga la cantină la Avrum, să-ți mai dea o porție pentru mine!… Înțeles, căprar?
Căprarul însă refuză ordinul, răspunzând:
— A zis jupânul că nu-ți mai dă fără bani, bade Macedoane, nici să nu mă mai trimiți, că-i degeaba…
Macedon își saltă puțin mustața, încruntă din sprâncene privind aspru la copil, apoi se așază pe prispă clătinând din cap și oftând:
— Ehei, unde-i vremea când eram eu strajameșter!… Atunci să fi poftit jupânul să nu-mi dea, că-i arătam eu supunere…
Mai boscorodește ceva, pe urmă încetează și se uită ursuz la nevastă-sa care are bani, dar nu-i dă, și care tăifăsuiește cu alte femei fără să se sinchisească de comenzile lui…
Tocmai atunci se târăște pe poartă, printre picioarele oamenilor, Savista, oloaga satului. E vară cu fata cea mai frumoasă din Pripas, cu Florica, și ceva neam cu nevasta lui Trifon Tătaru. Are picioarele încârcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și târî schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi. Trifon Tătaru o ține pe lângă casă, să-i vadă de copii. Când e vremea bună Savista șade în poartă, se ciorovăiește cu toți copiii din sat și primește pomana trecătorilor miloși… Sosește cu gălăgie mare. Gâgâie ceva cu glasul ei aspru, speriat. N-o bagă în seamă nimeni. Doar Trifon face un semn nevestei, care se apropie, repede, supărată:
— Da acasă nu puteai sta, măi femeie? Zău, parcă te mănâncă tălpile… Lași tu ograda pustie pe vremea asta… Și nici barem slugile nu-s la îndemână… Ce vrei? Ai? Spune ce vrei, Savistă?
Oloaga a făcut două ceasuri din Ulița cea mare, unde stătea Trifon, până aici. Începe să bâlbâie foarte grăbită și cu importanță, însoțindu-și sforțările cu niște gesturi desperate.
— Ce face? zice Maria lui Trifon, care se silește să ghicească ce spune. S-a bătut Vasile Baciu… Cu Avrum?… Cu Floarea Căruntu?… Ei ș-apoi? Ce-ți pasă ție, femeia lui Dumnezeu? Și pentru asta ai venit tu atâta cale? Vai de mine, că ești mai rea ca copiii cei fără minte… Uite ce ți-ai făcut poalele! Și numai azi te-am primenit… Of, bată-te…
Savista bombăne ceva ce ar vrea să însemne că ei nu-i pasă de poale, și pe urmă se pornește deodată pe un râs prostesc de bucurie.
— Cum ai zis?… Cine-i beat?… Vasile Baciu… Parcă azi s-a îmbătat întâi…
Maria o lasă rușinată și se întoarce între femei. Oloaga se târâie în mijlocul fetelor, se frământă să-și facă loc și privește apoi cu mare plăcere la horă. Are douăzeci și cinci de ani și tremură de fericire când aude lăutarii ori când vede vreo petrecere…
Savista n-are parte să se desfete multă vreme. Până să se așeze bine, până să se certe cu fetele pentru un loc mai bun, jocul încetează. Briceag, asudat și istovit, încheie Învârtita cu o apăsare zdravănă de arcuș, încât îi și plesnește o strună la vioară. Ion, feciorul Glanetașului, ținând de mijloc pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la lăutari, rugându-i:
— Mai zi, mă Briceag… numai un pic, auzi? Un picuț de tot, țigane!
Alți flăcăi strigă poruncitor:
— Trage, țigane! Ce te codești?… De ce te plătim, cioara dracului?
Briceag aruncă o privire disprețuitoare spre cei ce-l ocărăsc, lui Ion însă îi răspunde convingător, arătându-i vioara:
— Nu mai pot, Ionică… Zău, nu mai pot… Crede-mă!… Mi-au amorțit degetele… Pe urmă și struna mi s-a rupt…
— Un pic, omule, nu-nțelegi? stăruie flăcăul. Țiganul însă se înfurie brusc, întoarce spatele, trântește vioara în brațele lui Holbea și începe să blesteme cătrănit:
— Fire-ar ale dracului toate ceterele din lume; plesnire-ar acolo unde-o fi cine m-a învățat să țin arcușul… Că io-i spun cu frumosul că nu pot și el mă omoară să mai zic… Dare-ar Dumnezeu să trăsnească toate jocurile cu pe cine le-a născocit…
Ion ascultă câteva clipe mirat cum înjură Briceag. Apoi deodată se aprinde ca focul și izbucnește răgușit:
— Ho, cioară, fi-ți-ar neamul de râs, ho!… Și închide pliscul că te pocnesc de-ți sar măselele tocmai în curtea bisericii!…
Briceag a mai pățit-o cu Ion; tace. Numai după ce flăcăul se îndepărtează bodogănind, începe iar să se necăjească cu ceilalți lăutari, pe țigănește.
Flăcăii îmbrățișează pe fete, mulțumindu-le pentru joc. Fetele se zbat în brațele lor și șoptesc cu sfială și cu plăcere:
— Mulțumim… Ion strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie, dar și mai prelung.
— Dă-mi drumul, Ionică! murmură fata ușor, cu mulțumire în glas.
— Să vii, Anuță… știi tu unde! zice Ion domol. Ana nu răspunde, privirea ei însă lucește de bucurie. Se smucește să scape din îmbrățișare, șoptind întruna moale:
— Dă-mi drumul, Ionică… zău, dă-mi drumul!… Flăcăul o trage mai aproape, cu un zâmbet aprins, o apucă cu o mână de țâțe și i le strânge ca pe două mere, încât Ana sâsâie de durere.
— Să nu cumva să nu vii! repetă Ion înfigând în ochii ei o privire poruncitoare și lacomă.
Ana fuge glonț la fete, îmbujorată, și scuturându-și poalele de praf. Apoi, potolindu-și sufletul, spune Margaretei lui Cosma Ciocănaș, o ființă ursuză, voinică, cu picioare cât donițele, cu brațe bărbătești și cu o față osoasă roșcată:
— Și Ionică… mereu… zău așa… Dar, încurcându-se, schimbă repede vorba:
— Vai de mine ce căldură… toată m-am făcut o apăraie… Margareta nu jucase și-i era necaz pe fetele care au avut noroc. Nu răspunse nimic Anei, ci urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor care închinau cu rachiu sau aprindeau țigări; părea îngrijorată să nu se întâmple s-o poftească la joc cineva și să nu bage de seamă…
Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut. Tot atunci zări mai alături și pe Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care se ținuse până acum, puțin posomorâtă, dar mai frumoasă ca oricând. Flăcăul clipi aspru, ca și când ar fi vrut să-și alunge un gând din creieri, și strigă la un băiețel:
— Aduseși, bre?
— Adus, bade Ionică, făcu copilul cu importanță. Am dat-o lelii Zenobia, s-o ție…
Și, în vreme ce Ion se duse spre grupul unde era mamă-sa, băiețelul urmă:
— L-a făcut tare jupânul, bade, ș-a pus zece bucățele de zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea…
Zenobia, cu sticla de rachiu în mână, se plângea Todosei, vădanei, de un afurisit de junghi care o tăia prin șale de câteva zile și nu-i mai trecea.
— Ia dă glaja ceea, mamă! zise Ion scurt și înghiți îndată o dușcă zdravănă. Da dumneata bei oleacă?
— Lasă-mă pe mine în plata lui Dumnezeu că doar nu-s însărcinată, răspunse Zenobia luând totuși sticla și trăgând o gură. Aoleu, da știu că-i bun… Vezi numai, dragul mamii, să nu bei mult, că ți se urcă la cap și cine știe ce poznă te-o mai îndemna să faci… Omul la beție să-l ferească Dumnezeu…
Ion îi luă sticla și întoarse spatele fără să-i mai asculte sfaturile. Copilul rămăsese pironit locului, cu ochii pofticioși la rachiu. Când se îndepărtă flăcăul, avu parcă o supărare. Dar îi trecu repede și, șterpelind într-o clipire un struț de flori din mâna Margaretei, o zbughi ca săgeata, urmat de blestemele aprige ale fetei care aștepta mereu s-o cheme cineva la joc…
Ion trecu încet pârleazul de lângă grajd, întorcând capul spre Ana care nu-l scăpa deloc din ochi și care, peste câteva clipe, îl urmă cu pași grăbiți, roșie ca focul de rușine, închipuindu-și că toată lumea o pândește.
În dosul șurii era o livadă mărișoară, presărată cu pomi, tăiată în două de o cărare ce cobora până la Gârla Popii și se oprea chiar în spatele cârciumii lui Avrum. Fânul cosit de curând, adunat în câteva clăițe proptite cu pari, umplea văzduhul cu un miros îmbătător. Ion merse pe cărare doi-trei pași, apoi coti în stânga și se așeză sub un nuc bătrân și scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilț. Fata sosi tremurând de emoție, dar cu o strălucire bucuroasă în ochi.
— Aici erai? murmură Ana așezându-se fără să se uite la dânsul.
— Că parcă-i mai bine aici, făcu flăcăul încet; apoi îndată ridică sticla: Să trăim, Anuța!
— Să trăiești, Ioane! răspunse ea privind neliniștită spre cărare, pe unde treceau mereu oameni, care la cârciumă, care înapoi.
— Bea și tu, Anuță, că pentru tine l-am luat și l-am făcut dulce ca gura ta!
— Despre mine poate să sece rachiul, zise fata mai potolită. Mi-e silă și când îi simt mirosul, că taica nu mai lasă să treacă nici o ziulică fără băutură și fără beție… Nu știu, zău, ce s-o mai alege de noi.
— Apoi așa bea omul la supărare, zise Ion, adăugând pe urmă cu alt glas: Bea, Anuță… Mi-a cășunat și mie așa o dată…
Ana își înmuie buzele în rachiu, se strâmbă și dădu repede sticla înapoi, tușind și râzând:
— Avai de mine… nu pot… parcă-i otravă…
— Ba-i bun, zise Ion ducând iarăși sticla la gură. Tăcură amândoi un răstimp, fără să se privească. Apoi flăcăul își trecu brațul pe după mijlocul ei și oftă:
— Hei, Anuță, mult aleanu-i în inima mea! Fața Anei, lunguiață, arsă de soare, cu o întipărire de suferințe, se posomorî.
— Ce îndur eu, să ferească Dumnezeu pe toată lumea, gemu dânsa. Că tata și-a pus în gând să mă mărite cu George a Tomii și o ține morțiș cu George. Și, Doamne, greu îți mai vine să taci și să înghiți când nu ți-i drag omul…
Ion se uită lung la buzele ei subțiri care se mișcau ușor dezvelindu-i dinții cu strungulițe, albi ca laptele, și gingiile trandafirii de deasupra. Știa dânsul că Vasile Baciu e într-o ureche și că, de o apucă hăis, apoi hăis o ține să știe de bine că dă cu carul prin toate șanțurile. Dar tocmai aceasta îl întărâta și pe el.
Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite multe…
Îi asculta glasul plângător și-l cuprindea mila, în același timp însă se gândea la Florica. Apoi deodată tresări, o strânse la piept și, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze. Fata cuprinse cu brațele gâtul lui Ion, moleșită și aprinsă, și inima-i bătea atât de năvalnic, încât el o auzea.
— Noroc, noroc, Ioane! strigă un glas aspru pe cărare. Flăcăul ridică ochii furios și văzu pe Ilie Onu care, întorcându-se de la cârciumă cu o sticlă de rachiu, râdea gros și batjocoritor.
— Du-te-n… Doamne iartă-mă, bufni Ion încruntat. Ilie Onu ajunse la șură și se făcu nevăzut. Era frate de cruce cu George al Tomii și unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea, fiindcă odată, la o nuntă, îl umpluse de sânge ca să-l îmblânzească.
Ion începu să suduie și să se cătrănească, dar întâlnind ochii căprui, înlăcrimați de fericire și de teamă ai Anei, se potoli…
Ilie aducea rachiul pentru George care se silea din răsputeri să învețe pe Briceag un cântec nou ce-l auzise de la lăutarii din Bistrița la un chef al doctorului Filipoiu, la berăria cea mare din Armadia. Briceag, cu ochii țintă la buzele flăcăului, care fluiera melodia, țârâia nesigur cu arcușul pe strune; Holbea, credincios, încerca și el să secondeze. George se umfla, închidea puțin ochii și fluiera din ce în ce mai aprig, căci împrejurul lor se adunase un pâlc de flăcăi care-l priveau cu admirație.
— Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cântecului.
— Las’ că l-am prins, mormăi Briceag pornind să tragă cu mai multă încredere.
— Am sosit, George, strigă Ilie întinzând sticla.
— Iute te-ai întors, vorbi celalt bând și trecând îndată rachiul lui Ilie ca el să poată reîncepe dăscălirea lăutarilor.
— Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguși Holbea, zgândărindu-l cu arcușul.
— Să vă dau, cioroilor, fire-ați ai naibii! râse George foarte mulțumit că au să vadă toți cum cinstește el pe țigani.
— Beți-o toată, zise apoi către Găvan când vru să-i înapoieze sticla.
Dar atunci sări Ilie ca un cocoș:
— Ia lăsați, bre, să mai bem și noi, că cioarele astea o să plesnească de atâta holircă…
Urmă o ciorovăială lungă între Ilie și țiganii care nu mai voiau să renunțe la băutură și era cât pe-aci să se încingă o bătaie, deoarece Ilie, aprinzându-se, se repezea mereu cu piciorul să spargă gorduna.
Deodată toată lumea se întoarse spre uliță. Toți bărbații scoaseră pălăriile, iar cei de pe prispă se sculară în picioare… Venea preotul Belciug împreună cu doamna Maria Herdelea, soția învățătorului, cu domnișoara Laura și cu Titu. Primarul și fruntașii satului ieșiră în poartă întru întâmpinarea domnilor.
— Petreceți, petreceți? zise preotul cu un zâmbet binevoitor.
— Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul cu pălăria în mână. Dumnezeu de aceea a lăsat sărbătorile, să se mai veselească și prostimea.
— Negreșit, negreșit, murmură Belciug lărgindu-și zâmbetul.
— Da de ce nu poftiți și dumneavoastră să vedeți petrecerea noastră? reluă Florea Tancu cu un glas foarte blajin, punându-și pălăria în cap.
Țăranii de asemenea se acoperiră unul câte unul, în vreme ce preotul șopti câteva cuvinte doamnei Herdelea, care răspunse răspicat, dându-și capul pe spate cu mândrie:
— Da, putem privi puțin și noi… Mie chiar îmi plac petrecerile poporului…
Maria Herdelea era fată de țăran de pe la Monor, dar pentru că umblase totdeauna în straie nemțești și mai ales că s-a măritat cu un învățător, se simțea mult deasupra norodului și avea o milă cam disprețuitoare pentru tot ce e țărănesc.
— Poftim mai aproape! făcu atunci primarul, bucuros, dând la o parte pe țăranii care se îmbulzeau: Ia faceți loc, măi oameni!… Dați-vă la o parte!
Vreo câțiva fruntași se grăbiră să dea ajutor primarului strigând:
— La o parte!… La o parte!… Belciug intră încetinel în ogradă și se opri aproape de poartă. Babele cucernice se repeziră numaidecât să-i sărute mâna.
— Lăsați, lăsați! murmură preotul, întinzând însă dosul palmei spre sărutare cu o mulțumire ce-i înviora fața tăbăcită de slăbiciune.
Flăcăii, obosiți și cu gândul la joc, rămăseseră tot împrejurul lăutarilor. Numai George, totdeauna silitor să-și arate istețimea, se vârî printre bătrâni, îmbulzindu-se să ajungă cât mai aproape de popa și familia învățătorului. Ilie se ținea și aici după dânsul ca un cățel.
Titu Herdelea, un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, în haine curățele și sărăcuțe, cu o cravată albastră-azurie la gulerul înalt și țeapăn, ras de mustăți și lung cât un par, cum văzu pe George, îi întinse prietenește mâna îmbrăcată în mănuși de ață cenușie:
— Noroc, George!… Nu mai jucați?… Tocmai ne abăturăm și noi să vă vedem…
— Cum nu, domnișorule! Numai să se hodinească o țâră țiganii, c-au zis atâta de-a amorțit și sufletul dintr-înșii, spuse flăcăul cu glas îndulcit. Apoi, apropiindu-se mai bine, adăugă: Da dumneata nu vrei să joci cu noi, domnișorule?
Titu râse și se uită la Laura, care zâmbi încurcată.
— Eu?… Nu, George. Altă dată. Acuma nu se poate. Dar flăcăul stărui:
— Îți dau eu o fată, domnișorule, de să te lingi pe buze. Ușoară ca pana și frumoasă ca o domnișoară… Dar trebuie să joace și domnișoara Laura…
Sora lui Titu se făcu deodată serioasă și se agăță înfricoșată de brațul mamei sale, murmurând:
— O, auzi, ce idee!… Mă mir că nu vi-i…. Preotul vorbea cu primarul și cu ceilalți țărani despre mersul vremii, toți fiind înțeleși că ar fi bine să mai dea Dumnezeu o gură de ploaie, să se mai înmoaie pământul, căci altfel rămâne porumbul nesăpat de-al doilea… George însă se ținea scai de Titu și Laura, spre marea indignare a doamnei Herdelea care n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului ca fata ei să se amestece printre țărani.
Ca să schimbe vorba, fiindcă se mai strângeau și alți oameni să asculte stăruința flăcăului, zâmbind puțin batjocoritor, Titu se uită deodată împrejur, ca și când și-ar fi adus aminte ceva, și apoi întrebă:
— Oare Ion unde-i? George, deși știa că, dintre toți feciorii satului, domnișorul cu Ion e mai prieten, se simți aproape jignit auzind acum întrebarea. De aceea răspunse cam în silă:
— Pe-aici trebuie să fie și dânsul… Dar Ilie Onu, de la spate, se amestecă iute-n vorbă:
— Ba e-n grădină, sub nuc, cu Ana…
— Unde? făcu George întorcându-se brusc la el, parcă i-ar fi tras o palmă.
— Acolo, unde zic, încheie Ilie scurt, rânjind mulțumit. George puse nasul în pământ și tăcu. Nimeni nu mai deschise gura, iar Titu, bucuros că a scăpat ușor de invitația la dans, se apropie și el de Belciug care începuse să povestească oamenilor cum i-au scos doctorii cei mari un rinichi în spitalul de la Cluj.
Vorbele lui Ilie loviseră pe George drept în suflet. Ana lui Vasile Baciu îi era făgăduită lui de nevastă. Ea fată cu stare, el fecior de bocotan — se potriveau. Părinții lor erau înțeleși mai demult, iar Ana îi plăcea. Nu zicea că-i cine știe ce frumoasă, dar nici el nu pica. Era greoi, spătos și umeros ca un taur: umbla legănat și cu genunchii înmuiați.
Fierbea. Se gândea mereu să-și croiască drum până în grădină, s-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. Dar mereu își lua seama, zicându-și că poate mai mult ar strica decât ar folosi, dacă cumva nu s-ar isca și o bătaie, căci Ion e arțăgos ca un lup nemâncat. De va ști fata că el știe, mai rău se va înrăi. Mai bine să-i lase în pace. O lingură de istețime face uneori mai mult decât un car de putere.
Dar Ion, ce vrea Ion? De ce caută să-i învârtească el capul fetei?… Își aruncă ochii, fără să vrea, spre Florica vădanei lui Maxim. Stătea tot așa de pleoștită ca și dânsul. Se vedea că și ea știa și o băteau aceleași gânduri… Asta îi mai potoli supărarea. Când nu ești singur, suferința se ușurează. Oftă o dată din băierile inimii și-și trase pălăria pe ochi, zicându-și:
— De-amu am să joc numai cu Florica… Cel puțin să plesnească fierea și într-însul!…
Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele pentru a da de știre tuturor, și mai ales celor răzlețiți prin grădină, că începe jocul. Flăcăii băteau nerăbdători din călcâie, scoteau câte-un chiot de veselie și-și aruncau privirile din ce în ce mai des printre fetele care așteptau cu inima strânsă să fie poftite la horă.
În clipele acelea sosi, de pe uliță, Vasile Baciu, lălăind un cântec de beție, cu pălăria într-o ureche, cu ochii înroșiți și tulburați de băutură. Se clătina ușor în mers și dădea întruna din mâini parcă s-ar sfădi cu un dușman închipuit. Când zări grupul cu domnii în mijloc, se opri puțin, înțepenindu-se gânditor, apoi se duse glonț la preotul Belciug și-i zise:
— Eu, domnule părinte, spun drept, îs mare păcătos… Maaare!… ‘S bețiv și stricat, cum nu se mai pomenește în șapte sate, zău cruce!… Așa-s eu, ce mai calea-valea!… Ce-i drept nu-i păcat, așa-i, domnule părinte? Că de supărare beau dacă beau, așa-i?… Și beau pentru că beau dintr-al meu…
Preotul își curmase povestirea și luase o înfățișare gravă, măsurând foarte aspru pe Vasile Baciu. Țăranul însă avea acum un zâmbet bun pe buze și vorbea aplecat ca la spovedanie, parcă n-ar fi vrut să știe de nimeni și de nimic în lume:
— ‘S amărât rău, domnule părinte, crede-mă! Poate că nu mă crezi? De-aceea beau și iar beau și iar!… Uite-așa! Ai să zici dumneata: da de ce ești amărât, bețivule? Apoi cum să nu fiu, domnule părinte? Că o fată am și eu și nu-mi place deloc fata pe care o am. Nu-mi place, auzi? Că nu vrea să mă asculte. Și tare mă doare inima și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. Am dreptate ori n-am, spune dumneata!
Belciug nu suferea mirosul de rachiu, căci era bolnăvicios, iar Vasile mereu îi duhnea în nas și râgâia. Purtarea țăranului îl indigna însă mai ales pentru că-i știrbea autoritatea în fața poporului. Doamna Herdelea asculta foarte serioasă, cu capul sus, cu buzele strânse pungă și privea mânioasă la oamenii care se îmbulzeau împrejurul lor, curioși, râzând pe înfundate de Baciu. Lui Titu, dimpotrivă, îi plăceau îngăimările bețivului și nu știa cum să-l zgândăre, fără să bage popa de seamă.
Belciug își înghiți mânia și căută să-l potolească cu o dojană blândă:
— Rău faci, Vasile, că nu te sfiești măcar de tineretul care te vede mereu pe două cărări. Omul de treabă nu se ține toată ziulica numai să îmbogățească pe jidovi și să-și otrăvească trupul cu hâlbăriile lor drăcești… Așa, Vasile!…
Baciu luă deodată o înfățișare solemnă, se dădu doi pași înapoi și răspunse cu o mustrare caraghioasă în glas:
— Vai de mine, domnule părinte? Dar cui i-am făcut vreun rău? Băut-am eu banii cuiva, ori averea cuiva? Că beau, beau… Da beau din munca și din sudoarea mea… Atunci de ce să mă năpăstuiești? Ce ți-am greșit eu dumitale, spune drept!
Primarul găsi cu cale să se amestece, îl luă de braț și vru să-l dea la o parte, mulcomindu-l:
— Bine, bine, măi Vasile, așa-i cum zici… Dar lasă pe dumnealor în pace, că dumnealor au venit să vadă jocul, nu să audă prostiile tale…
Apoi, întorcându-se spre flăcăi, strigă poruncitor:
— Da voi ce faceți, măi feciori? Jucați ori nu jucați? Atunci însă Vasile Baciu zări pe George, care stătea posomorât, ca un copac cu măduva uscată, și îndată îl apucă de mână și-l târî în fața preotului:
— Uite-l, domnule părinte! Îl vezi? Ăsta-i ginerele meu care mi-i drag! Cu dânsul ai să-mi cununi dumneata fata, măcar de-aș ști că are să crape inima dintr-însa!…
— Bine, bade Vasile, lasă că… făcu George rușinat, râzând silit. Omul se încăpățâna însă din ce în ce și începu să răcnească:
— Nu vreau să te las, ai înțeles? Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandră… Io-ți dau fata, iar tu să ai bici, să-i scoți din cap gărgăunii!… Eu nu vreau să știu de alde calici țanțoși care umblă să-i împuieze capul. Eu nu vreau și nu vreau, și dacă nu vreau, îi pun gâtul pe tăietor și numai una-i trag cu barda, măcar să știu că mă duc pe urmă la spânzurătoare. Așa-i, măi George?
— Așa, așa, murmură flăcăul, vrând să-l astâmpere. Vasile se uită împrejur triumfător și scuipă ascuțit tocmai între picioarele primarului. Apoi, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, porni spre grupul fetelor, trăgând pe George după dânsul și strigând în gura mare:
— Anuțo!… Anuțo! Unde ești tu, fata tatii? George roși, parcă l-ar fi băgat într-un cuptor încins. O mânie amestecată cu rușine îi cuprinse sufletul. Și deodată îi zise încet, să nu-l audă și alți oameni:
— Las-o pe Anuța, că-i cu Ion a Glanetașului în grădină, sub nuc…
Baciu tresări înțepat. Scoase un țipăt scurt și se îndreptă cu pași mari spre colțul șurii, unde tocmai se ivea Ana, tremurând de spaimă, căci îi auzise glasul. Țăranul o văzu, se opri în mijlocul ogrăzii, unde ajunsese, își rășchiră picioarele, își trânti mâinile în șolduri și își împinse burta în afară, privind săgetător pe Ana. Stătu așa câteva clipe, apoi izbucni:
— Bine, Anuțo, așa ne-a fost vorba? Și se repezi spre ea cu pumnul ridicat, gata s-o izbească. O femeie țipă desperată:
— Tulai! Săriți c-o omoară! Până să ajungă însă la fată, Vasile zări pe Ion, sosind tot de după șură, și numaidecât uită pe Ana și se întoarse amenințător spre flăcău. Văzându-l cum vine drept la el, Ion avu o tresărire ușoară, dar își urmă calea, liniștit, ca și când n-ar înțelege nimic, cu o privire nepăsătoare către Baciu.
— Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule, ai? urlă, apropiindu-se mereu, Vasile Baciu, pe care liniștea lui Ion îl întărâta mai rău.
Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit. O scăpărare furioasă îi țâșni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii. Răspunse cu o voce puțin tremurătoare, dar batjocoritoare:
— Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi poruncești?
— Am să-ți poruncesc, tâlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sânge! răcni țăranul aprins de mânie până în măduva oaselor, aruncându-se la el.
Acum Ion se opri, încleștă pumnii și strigă înăbușit, parcă ar fi căutat să se stăpânească:
— Să nu dai, bade Vasile, că… Să nu dai!… Să nu dai!… Câțiva bărbați și flăcăi se zvârliră la Vasile, ostoindu-l. Ion stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărâma coastele ca un ciocan înfierbântat. Dintru-ntâi se gândise să-l lase în plata Domnului, că-i beat și e tatăl Anuței… Dar când l-a suduit și s-a apropiat să-l lovească și-a pierdut cumpătul. Îi clocotea tot sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfârteca în bucățele, mai ales că la spatele lui văzuse pe George care privea disprețuitor și mulțumit.
Baciu se zvârcolea în brațele oamenilor, răcnind neîncetat:
— Lăsați-măăă!… Lăsați-mă să-i scot blohotăile!… Trebuie să-i beau sângele, altminteri plesnesc!… Lăsați-mă!…
Țăranii însă îl duseră, aproape pe sus, până la poartă, în vreme ce el nu mai contenea și se smucea din răsputeri:
— Ce are hoțul cu fata mea? Ce are!… Uuuh!… Lasă-mă, Nistore!… Tfff!…
Ion schimba fețe-fețe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simțea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. Mereu îi fulgera să se repeadă și cu un pumn zdravăn să-i înăbușe în gât ocările. Deodată cu gândul acesta însă îi răsărea în minte și Anuța, oprindu-l pe loc. Se uită după ea, dar în învălmășeală fata o ștersese acasă plângând. Femeile și fetele se împrăștiară care încotro, ca un cârd de galițe speriate de uliu, și priveau din uliță și de prin ogrăzile vecine, așteptând în fiece minut să înceapă bătaia. Profitând de încăierare, preotul plecă, spunând scandalizat doamnei Herdelea:
— Asemenea destrăbălați trebuiesc dați pe mâna jandarmilor să le înmoaie ciolanele. Numai așa s-ar face oameni de omenie… Păcat că Ion nu l-a scuturat puțin… Ar fi meritat…
Învățătoarea clătină din cap în culmea indignării, își ridică ușor rochia, să nu măture praful uliței, și porni repede împreună cu Belciug și cu Laura. Titu rămase mai în urmă. Îi părea rău că nu poate vedea cum se isprăvește cearta și, mergând, întorcea mereu capul.
Hora se sparse. Țiganii se retrăseseră spăimântați în șură; Găvan își rezemase gorduna într-un colț, hotărât s-o apere cu orice preț, să nu i-o spargă bătăușii. Flăcăii se adunară împrejurul lui Ion, ațâțându-l:
— Ce te-ai lăsat, Ionică, să te ocărască?… Trebuia să-i tragi măcar vreo două scatoalce, să te pomenească!…
Alții, câțiva prieteni de-ai lui George, stăteau mai deoparte rânjind. Mai târzior veni între ei și George, urmat de Ilie Onu, care nu-l slăbea, ca o umbră credincioasă.
— Uite cum se strică toată veselia din pricina…! zise George, supărat puțin, cu o privire spre feciorul Glanetașului.
Ion însă nu vedea, nu auzea. Rușinea îl țintuise locului. Se uita mereu după grămada de oameni între care se zbătea Vasile Baciu, mereu muncit de pornirea de a-l zdrobi.
George mai schimbă câteva cuvinte cu tovarășii lui, apoi strigă lăutarului cu glas mândru:
— Hai, țigane, la Avrum!… Ce mai stăm aici de pomană?… Glasul acesta zbârnâi ca o trâmbiță în urechile lui Ion. Din doi pași fu lângă Briceag și-i porunci scurt:
— Hai! Țiganul stătea încurcat, uitându-se când la unul, când la altul, neștiind pe care să-l asculte.
— Apoi stai, Ioane, — făcu George, tot trufaș — că eu l-am arvunit!…
Ion, parcă nici nu l-ar fi auzit, repetă mai aspru:
— Hai! În ochii lui ardea atâta mânie că Briceag strânse din umeri spre George, puse vioara la obraz și începu îndată un cântec de veselie. Prietenii lui Ion porniră să chiuie și să pocnească din degete, în semn de izbândă, apoi să tropăie de răsuna bătătura. Ion o luă înainte spre poartă, iar ceilalți după el, fluierând și chiuind. Lăutarii îi urmară cântând; Găvan, cu gorduna agățată de-a umăr, sufla greu ca un gâscan îndopat. În uliță ceata poposi o clipă, tropăind furtunos pe loc spre marea admirație a fetelor care se uitau din porțile ogrăzilor. Pe urmă porniră cu toții în stânga, chiuind în tactul cântecului, întovărășiți de o droaie de copii…
George rămase cu ai lui lângă șură, furios, dar neîndrăznind să se împotrivească. Îi era necaz mai cu seamă că el dăduse arvună țiganilor și tot el avea să le plătească restul până la patru zloți. Adevărat că banii îi strângea de la flăcăi, câte douăzeci de creițari de căciulă, dar până să-i adune trebuia să se sfădească cu mai toți și să-și bată capul, căci Briceag nu mai vrea să aștepte, de când a pățit-o o dată de-a rămas neplătit. Însărcinarea aceasta îi plăcea, nici vorbă, fiindcă i se părea că-l înalță deasupra tuturor. Acum însă, văzând că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit, mai ales că aceasta venea după ce aflase că Ion umbla serios după Ana… Se uitase cu jind cum au plecat toți cu lăutarii și avusese o clipă gândul să se amestece și el între ei și să se arate că nu-i supărat. Dar își dăduse seama că s-ar coborî prea mult în ochii tovarășilor lui. Drept răzbunare și mângâiere, după ce ceilalți cotiră spre Ulița cea mare, zise zâmbind:
— Eu nu mai dau țiganilor nici un creițar. Să le dea Ion, că Glanetașu are destui.
Flăcăii însă nu pricepură batjocura lui. Erau plouați c-au rămas bătuți și fără lăutari. Ilie Onu rupse tăcerea:
— Noi ce mai păzim aici? S-a înserat, toată lumea a plecat… Hai și noi la crâșmă!…
Nu mai zise nimeni nimic. Se cărăbăniră încet, prin grădină, peste Gârla Popii, să ajungă cel puțin mai curând la Avrum…
Todosia, în pragul tinzii, așteptă până ce rămase ograda goală și apoi se închină, murmurând:
— Mulțumescu-ți ție, Doamne, că nu i-ai încăierat, că mai dădeam și de poznă cu jandarmii!…
Lângă prispă, aproape de poartă, Savista-oloaga ședea ghemuită, speriată moartă de răcnetele oamenilor, ferindu-se să nu fie călcată în picioare. Todosia nici n-o zări până când merse să închidă poarta.
— Da tu n-ai plecat, Savistă? Bine că nu te-au strivit… Acu du-te și tu, draga lelii, du-te, că ai o postată bună până acasă și uite-acușica se înnoptează…
Savista nici nu mai sufla de groază. Își suflecă poalele, își prinse-n brâu zadiile și se târî cât putu mai repede până-n uliță și apoi o apucă mai încetișor pe marginea șanțului spre casă.
Cârciuma nu era mai răsărită ca alte case din sat, doar că avea acoperișul de țiglă și spre uliță, în două ferestruici, apărate cu rețea de sârmă, sticle de băuturi colorate, borcănele de bomboane pestrițe și diferite mărfuri căutate de țărani. Odaia din față era mai mare, podită și mobilată numai cu câteva mese lungi și de două ori atâtea bănci de brad, pe care slujnica le freca cu nisip și le spăla în fiecare vineri de se făceau albe ca varul pentru duminicile când sătenii veneau să-și înece necazurile în băutură. Într-un colț, lângă tejgheaua adăpostită într-o cușcă de leațuri, Avrum împreună cu fiul său Aizic se învârteau îngrijorați printre șiragurile de sticle și în jurul unui butoi uriaș de rachiu. Din când în când Aizic se cobora, cu lumânarea aprinsă, în pivnița de sub cușcă, unde se odihneau alte butoaie și damigene cu rachiu, și chiar cu vin și cu bere pentru fețele spălate care, dacă aveau poftă să petreacă, se retrăgeau în fund, în odaia cârciumarului, spre a fi mai feriți de ochii norodului…
Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte, mai singuratici, mai în grupuri, spre Avrum. Când sosi George cu prietenii lui, prispa gemea de oameni care dezbăteau întâmplarea de la joc, unii luând partea lui Baciu, alții lui Ion. Flăcăii intrară de-a dreptul în crâșmă. Mesele și băncile erau oprite înadins pentru dânșii, ca să poată petrece mai în tihnă. Se așezară tăcuți. Se simțeau înfrânți.
Avrum ieși repede din cușcă, cu două sticle de rachiu pe care le puse pe masă, în fața lui George, întrebând:
— Cine plătește?
— Lasă că plătim noi, jupâne! răspunse Ilie Onu întinzând mâna după o sticlă.
— Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde, zise cârciumarul uitându-se pe rând la toți, ca și când ar fi vrut să le citească pe față ce au în pungă. Pe obrazul tău nu dau eu nici o dușcă de apă chioară… Ei, cine plătește? Vreau să știu. Ori duc rachiul și-l torn înapoi în butoi…
George scormoni din buzunarul laibărului o pungă soioasă și numără gologanii cuveniți fără să deschidă gura. Avrum îi strânse cu băgare de seamă și plecă spre cușcă zornăindu-i în pumni. Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige mândru, parcă el ar fi cheltuit:
— Ai văzut, jupâne?… Altă dată apoi să nu mai cârtești! Un flăcău, aprins brusc de mirosul băuturii, izbi cu pumnul în masă și începu să chiuie de dârdâiau geamurile. Ceilalți se dezmorțiră ca și când le-ar fi turnat în suflet o undă de bucurie. În câteva clipe toată cârciuma se încinse de strigătele lor năstrușnice.
Când chiuiau mai cu foc, se auziră pe uliță alte chiote de veselie, mai furtunoase și mai sălbatice. Un răstimp cele două grupuri părea că s-au luat la întrecere care să se înăbușe. Cei de-afară însă cu cât se apropiau, cu atât vuiau mai cuprinzător. Iar când năpădiră în crâșmă amuțiră de tot pe oamenii lui George. De altfel, în curând conteniră și noiisosiți împreună cu lăutarii, osteniți de sforțări, chiotele prefă cându-se într-un zgomot asurzitor de chemări răgușite, de porunci mânioase, de țipete nerăbdătoare, din care numai uneori se înțelegea mai lămurit:
— Jupâne, o cupă, da dulce!…
— Hai mai iute, Avrume!…
— Unde te ascunzi, târtane, fi-ți-ar neamul de ocară!… Feciorii nu mai încăpeau pe bănci. Țiganii se îndesară la masa lui Ion, afară de Găvan care trebui să stea în picioare, în colț, lângă gordună. O sumedenie de sticle și pahare răsări pe mese. Mirosul de rachiu se frământa cu fumul greu de tutun și cu zăpușeala acră de sudori. Toată lumea vorbea de-a valma, închinând, strigând, lălăind. Toate gurile înjurau de Dumnezeu, de soare și de lună pe lăutari sau pe Avrum, sau pe Dumnezeu însuși.
Între timp se înnoptase și odaia nu mai era luminată decât de o lampă funinginită, spânzurată de o grindă din tavan. În lumina galbenă-bolnavă și tremurătoare oamenii păreau mai beți de cum erau aievea, ochii luceau mai sălbatic, iar brațele goale, ciolănoase, cu mușchii umflați ca niște șerpi flămânzi, se ridicau mereu peste capetele tulburate, amenințând ori prevestind o primejdie. Glasurile se îngroșau și răgușeau din ce în ce, vorbele deveneau mai grosolane și sudălmile mai mânioase. Fețele asudate clipeau care roșii-pară, care galbeneverzui, iar din gălăgia amețitoare se înălțau, stăpânitoare, râsete zvăpăiate, câte un râgâit larg, urlete prelungi…
Simion Lungu, beat leucă, rezemat de un colț de masă, își înjura nevasta care stătea lângă el, în picioare, cu un copilaș la țâță. Femeia îl trăgea întruna de mânecă, zicându-i cu glas monoton, fără să se sinchisească de ocările lui:
— Hai, Simioane, hai zău acasă, că mâine trebuie să te scoli cu noaptea-n cap să te duci după lemne, că nu mai am nici cu ce ațâța focul… Hai, hai, zău!…
Simion se plângea comesenilor care nu-l ascultau, înjura, bea, până ce în cele din urmă femeia își făcu loc alături de dânsul, astupând gura copilului cu sfârcul pieptului, râzând și trăgând zadarnic cu ochiul spre un flăcău pe care băutura îl posomorâse.
Toți flăcăii închinau, pe rând, cu lăutarii care cântau din ce în ce mai cu suflet doine de beție, tărăgănate și lăbărțate ca niște femei dezmățate. Briceag se amețise bine de băutură, dar arcușul lui trăgea parcă mai frumos, pe când Holbea, mai trăsnit, seconda atât de fals că lui însuși îi era rușine. Numai Găvan rămăsese treaz, întâi ca să-și poată păzi gorduna, apoi fiindcă era un bețiv fără pereche, în stare să sugă o vadră de spirt fără măcar să clipească.
Ion se simțea atât de amărât că nici rachiul nu-i ticnea. Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă ca o piatră de moară. Se silea să nu se mai gândească la ce-a pățit și totuși mintea îi era otrăvită numai de ocară. O dorință grozavă îl cuprindea din ce în ce mai stăruitor în mrejele ei: să lovească, să spargă, să se descarce ca să se răcorească. Se uita în răstimpuri cu coada ochiului spre cealaltă masă, unde George, înviorat, închina mereu și dăndănea, cu glasul gros și neplăcut, un cântec domnesc, cu ochii fulgerători, cu o trufie provocatoare pe față. Privindu-l așa, hoțește, Ion simți deodată ca și când i-ar cădea o pânză de pe ochi. Își aminti că Ilie Onu l-a văzut în grădină, îmbrățișându-se cu Ana. Acum Ilie ședea lângă George. Ilie trebuie să-i fi dat de veste, iar George a asmuțit pe Baciu. Și, fiindcă nu s-a putut răfui cu Baciu, i se înfipse în creier gândul că trebuie să se răfuiască cu George. Îndată ce-i veni hotărârea aceasta, începu să-l chinuiască. Se frământa și suferea pentru că nu știa cum să înceapă.
Atunci pică în cârciumă Titu Herdelea. Intrarea lui curmă o clipă gălăgia.
— Bună seara! rosti Titu puțin încurcat, căci toate privirile se întorseseră spre dânsul.
— Bună seara! răsună aproape în cor răspunsul tuturor, după care zgomotul își reluă stăpânirea mai avan ca înainte.
Titu venise mai ales împins de curiozitate. Avea o presimțire că cearta de la horă nu va rămâne fără urmări și nu s-a putut stăpâni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece? La cină familia Herdelea dezbătuse amănunțit întâmplarea și cu toții căzuseră de partea lui Ion, și pentru că li-era vecin, și pentru că feciorul Glanetașului era mai deștept decât toți flăcăii din Pripas. Discuția o încheiase Titu, declarând grav:
— Bine-ar face să-i tragă o sfântă de bătaie! Dar n-a spus cui să-i tragă și nimeni din casă nu l-a mai întrebat, căci se făcuse târziu și pe toți îi cuprinsese somnul, iar învățătorul chiar adormise îmbrăcat în timpul convorbirii. După ce s-a culcat toată familia, Titu s-a așezat să lucreze, pentru tatăl său, la niște registre de înscriere. A lucrat ce-a lucrat, pe urmă nu și-a mai putut opri nerăbdarea. Și, cum tutunul îi era pe isprăvite, și-a luat pălăria și s-a dus glonț la cârciumă.
Dădu mâna cu Avrum, cum obișnuia totdeauna când lua ceva pe datorie, ceru un tutun, îi spuse să-l treacă la cont și apoi, ca să mai poată zăbovi, vorbi cine știe ce cu ovreiul, trăgând cu ochiul spre mesele flăcăilor. Îl rodea să întrebe ce s-a mai întâmplat, dar se sfia. Ce-ar zice oamenii să afle că el se interesează de hârjonelile prașcăilor? În sfârșit porni mângâindu-se cu gândul că nu se poate să fi fost nici o încăierare de seamă, altfel n-ar fi toți împreună.
Trecând pe lângă masa lui Ion, zâmbi prietenește. Flăcăul se sculă în picioare și-i zise respectuos, întinzându-i un pahar de rachiu:
— Fă bine, domnișorule, și închină cu noi un păhăruț! Titu se codi puțin, mai mult de ochii lumii, căci prilejul i se păru bun să afle câte ceva. Așteptă deci să stăruiască și ceilalți, și atunci luă paharul și-l ridică în sus în semn că vrea să închine. Ion strigă deodată poruncitor să se facă tăcere, și toate glasurile se stinseră într-o clipire. Domnișorul însă acuma se zăpăci, nefiind meșter în hiritisirile lungi și ceremonioase care plac țăranilor.
— Să trăiești, Ioane!… Să trăiți cu toții și… noroc! zise dânsul, după o pauză, cu vocea răgușită ușor de emoție.
Bău și dădu înapoi paharul, abia stăpânindu-și un fior de greață. Ion îi răspunse cu o închinare foarte iscusită, dar acoperită de gălăgia care reîncepuse. Titu îi întinse mâna:
— Noapte bună, Ionică, și mulțumesc!
— Mulțumim noi de cinste, domnișorule! făcu flăcăul petrecându-l până afară.
În fața cârciumii, pe prispă și în uliță, pâlcuri-pâlcuri de oameni închinau, povesteau sau se sfădeau. Fete mai curioase și copii mai neostoiți căscau gura pe la ferestrele dinspre grădină, lipindu-și nasul de geamuri. Macedon Cercetașu, mort de beat, comanda militărește, tolănit în marginea șanțului, de vuia satul.
— Ai văzut ce mi-a făcut badea Vasile, domnișorule? zise Ion încetinel, să nu-l audă și alții.
— Da, și-ți spun drept, m-am mirat cum ai putut sta așa, cu mâinile în sân, răspunse Titu clătinând din cap.
— Ce puteam face, domnișorule? șopti Ion scrâșnind dinții. Dacă-i plesneam, poate-l omoram și înfundam temnițele… Ș-apoi, vezi dumneata, nu-i de vină cine face, ci de vină-i cine-l pune să facă!…
Titu se apropie să nu piardă cumva vreo șoaptă. Iar fiindcă Ion tăcu, îl scormoni:
— Zău, mă? Adică tu crezi că l-a pus cineva?
— L-a pus, pot să jur pe sfânta cruce… Dumneata nu știi că vrea să dea pe Ana după George a lui Toma Bulbuc.
— Aa? După George?
— Vezi bine c-așa. Doar mereu o spune în gura mare, s-audă toți câinii… Apoi amu vezi și dumneata cine-i de vină…
Titu, ca să-l întărâte, îl mulcomi:
— Bine, dar poate că George nu l-o fi îndemnat să… Ion, cătrănit, îl întrerupse:
— Vai de mine, domnișorule, cum poți grăi așa? Că doar eu știu bine că George nu mă suferă ca sarea-n ochi… Nu știi dumneata cum umblă dânsul după Ana, și încă de când? Anuța nu-l vrea, că nu-i place, și-apoi el cată să se răzbune pe mine…
Titu tăcu un răstimp, se gândi și pe urmă vorbi rar:
— Rău, foarte rău că George umblă cu d-astea…
— Crezi dumneata că mă las eu astă-seară până nu-l muștruluiesc? Poate numai de m-ar trăsni Dumnezeu din senin… Altminteri în cearșaf o să-l ducă de-aici…
Glasul flăcăului se sugrumase de furie. Titu se spăimântă și-i zise foarte încet și sincer:
— Astâmpără-te, Ioane, să nu dai de vreo poznă!
— Să știu că zece ani nu scap din temniță și tot nu mă las până nu-i văd sângele! murmură Ion, aprins ca un balaur, încleștând pumnii și cutremurându-se…
Titu știa acum sigur că va fi scandal mare și nici nu se mai duse acasă. Trebuia să vadă bătaia, să aibă ce povesti mâine familiei și poate chiar prietenilor din Armadia. Merse deci încet, plimbându-se, până la gura Uliței din dos, se întoarse iar înapoi, trecu prin fața cârciumii până spre casa lui Simion Butunoi, nevrând să se depărteze prea mult ca să poată sosi grabnic la fața locului când va începe încăierarea.
Făcu plimbarea aceasta de zece ori, de douăzeci de ori, și tot degeaba… Ion, oricât era de hotărât, nu îndrăznea să se agațe tam-nisam de oameni. Îi trebuia o pricină cât de mică, și n-o găsea, căci George petrecea între tovarășii săi și nici nu se uita spre masa lui, parc-ar fi bănuit că-i caută gâlceavă.
Buba se sparse de-abia pe-aproape de miezul nopții. Lăutarii, vrând să plece, căci erau tocmai din Lușca și aveau de mers vreo două ceasuri, se sculară cerând plata de la George, care parcă tocmai așteptase clipa aceasta ca să se răzbune. Se răsti la Briceag cu pumnii:
— Ce, mă, cioară, mie-mi ceri bani? Mie mi-ai zis?
— Nu m-ai tocmit tu? se zborși țiganul presimțind că va rămâne neplătit.
— Plătească-ți cui i-ai zis și are bani, că eu nu plătesc!
— Apoi n-ai strâns tu banii de la feciori?
— N-am strâns, încheie George mândru și batjocoritor, punând sticla la gură și trăgând o dușcă zdravănă.
În răstimp Ion se sculase și se apropiase de masa lui George.
— Plătește! sâsâi dânsul încurcat.
— Eu, mă! Eu? strigă celalt sărind în picioare, încurajat de liniștea lui Ion pe care o lua drept slăbiciune.
— Tu!
— Da crezi tu că io-s cârpa voastră, mă? răcni George tot mai dârz și amenințător. Și încă mai sare la mine! Și încă cine?…
Nu mai putu urma, căci Ion îl izbi cu amândoi pumnii, peste masă, drept în obraji. În cealaltă clipă se repezi și George, dar Ion îl lovi a doua oară mai țeapăn… Pe urmă se încăierară. George mugea ca un taur și-l apucă de cheotoarea cămășii, sucind-o așa încât vinele lui Ion se umflau, iar fața i se roșea din ce în ce mai tare. Cu toate acestea Ion îl lovea aprig când în cap, când în burtă, încât pumnii i se umplură de sângele ce curgea șiroi din nasul lui George, stropindu-le hainele.
În cârciumă toată lumea se adunase ciopor în jurul lor, strigând:
— Nu-i lăsați! Săriți!… Dar nu sărea nimeni, ca și când toți ar fi vrut să vadă întâi care-i mai tare? Numai Avrum, înfricoșat să nu-i prăpădească sticele și paharele sau să-i spargă geamurile, se năpusti la dânșii cu un curaj nebănuit, nu ca să-i despartă, ci silindu-se din răsputeri să-i împingă spre ușa de la uliță. Lampa începu să fumege mai greu, gata să se stingă în vălmășeală. Jertfind câteva smocuri din barba-i roșcovană și primind bucuros o droaie de pumni, Avrum izbuti, în cele din urmă, să-i scoată afară. După bătăuși năpădiră toți oamenii în uliță, încât în câteva clipe odaia se goli. Ovreiul, fericit c-a scăpat fără pagube, închise repede ușa și trase drugul de fier, să nu se întâmple cumva să se mai reîntoarcă mușteriii.
Rostogolindu-se în uliță, cei doi se descleștară. Ion se repezi la gardul cârciumarului, smulse un par și, mai înainte să-l poată opri cineva, croi pe George peste spinare, încât acesta căzu grămadă, gemând prelung:
— Valeu! M-a omorât tâlharul! Gura, mustățile, barba, cămașa lui George erau vopsite de sânge, dar numai lovitura de par îl biruise. Mai bolborosi câteva sudălmi, încercând să se ridice din șanțul în care se prăvălise, durerea însă îl copleși curând, parcă i s-ar fi rupt șira spinării. Rămase încârcit în buruienile murdare, înconjurat de unii flăcăi ce săriseră să-l ajute. Niște femei porniră să țipe, bărbații înjurau, iar copilașul lui Simion Lungu, speriat de gălăgia care se întețea mereu, scăpând sfârcul țâței din gură, începu să zbiere. Ilie Onu se căznea să rupă un lătunoi dintr-un gard de peste drum ca să crape capul lui Ion, urlând furios:
— Aesta-i ucigaș, oameni buni, aesta-i hoț!… Ion era mulțumit acuma și răcorit, și nu se mai sinchisea de nimic. Stătea sprijinit în par, ciobănește, privind triumfător și amenințător, dacă cumva ar mai îndrăzni cineva să-l supere.
Smucind la lătunoi, Ilie își astâmpără mânia și apoi împreună cu alți flăcăi luară pe brațe pe George și-l duseră acasă, suduind care de care mai năprasnic. În urma lor mergeau o mulțime de femei spăimântate și câțiva copii întâziați pe uliță…
Pe cer se ivise o jumătate de lună luminoasă și rece, argintând șoseaua și vârfurile pomilor…
Ceilalți flăcăi se strânseră în jurul lui Ion, privindu-l cu respect și aruncându-i câte o vorbă glumeață prin care voiau să-i arate prietenia și admirația. Ar mai fi avut poftă de petrecere, dar țiganii o șterseseră în vremea bătăii, iar în ușa lui Avrum zadarnic bătură, căci nu se deschise. Mai povestiră un răstimp în fața crâșmei, pe urmă se împrăștiară, unii pe-acasă, alții pe la drăguțe… Ion zvârli parul în grădina ovreiului și porni spre casă, agale, mulțumit, ca după o ispravă bine făcută. Trecea pe dinaintea casei lui Vasile Baciu, a treia de la cârciumă. Se opri gândindu-se să intre la Ana. Se simțea doar acum răzbunat și mai vrednic. Dar își zise că fata poate nu știe ce vitejie a săvârșit dânsul adineaori, iar să-i spună el, nu i se părea potrivit. Mai bine să afle ea de la alții și să-l dorească mai mult. Se uită însă lung la casa nouă, ascunsă în umbra celor trei meri bătrâni din grădiniță, la ferestrele negre ca niște ochi somnoroși, la ograda largă, la grajdurile adormite, la poarta de scânduri cu stâlpi înalți, și îl cuprinse o bucurie ca și cum acuma toate acestea ar fi ale lui.
În dosul portiței Ana pândea cu inima cât un purice. Auzise larma de la Avrum și se strecurase afară, bănuind că Ion, de supărare, trebuie să fi stârnit vreo poznă. Îi tremura sufletul să nu i se întâmple ceva. Ar fi ieșit în uliță, dar îi era frică să nu scârțâie portița și să se trezească tatăl său, care sforăia pe prispă de când îl aduseseră acasă oamenii de la horă. Văzu apoi cum îl duceau pe George și-și făcu cruce, mulțumită că cel zdrobit nu era Ion. Acum îl aștepta pe el, mișcată de mândrie și parcă simțind cum îi crește în inimă iubirea stăpânitoare, iubirea care pecetluiește soarta oamenilor. Simțirea aceasta o înfiora și în aceeași vreme îi aprindea toate tainițele sufletului… Pe urmă îl auzi apropiindu-se. Pe urmă îl văzu oprindu-se. Vru să-l cheme ca să se arunce în brațele lui vânjoase și ocrotitoare, și totuși nu se putu clinti. Pe urmă când el nu se urni, se înfricoșă, își frânse mâinile și șopti drăgăstoasă, rugătoare, cu buzele uscate și atât de încet că singură nu-și auzi glasul:
— Ionică!… Ionică!… Ionică!… Ion însă își reluă calea, fluierând și pășind mai apăsat. Cizmele lui bocăneau pe ulița colbuită, iar uneori potcoavele zăngăneau izbind vreo piatră…
Când ajunse aproape de casă, Ion se pomeni din urmă cu niște pași foarte grăbiți. Era Titu care alerga gâfâind. Nu avusese norocul să vadă bătaia și era nemângâiat. Se plictisise plimbându-se de colo până colo, mereu prin fața cârciumii și, în cele din urmă, ca să-i treacă mai ușor vremea, se duse până la răscrucea din celalt capăt al satului. Acolo a auzit zgomotul încăierării. Și-a iuțit pașii cât a putut, dar până să sosească la Avrum se mulcomise tot și n-a mai găsit țipenie de om.
— Ei, ce-a fost, Ioane? întrebă dânsul frecându-și mâinile.
— Nimic, murmură flăcăul liniștit. M-am răcorit oleacă… Mai mult nu putu smulge dintr-însul Titu, oricât îl descusu. Se despărțiră zicându-și în același timp:
— Noapte bună! Cocoșii porneau să vestească miezul nopții…
Între nouri și-ntre mare – Poezie de Mihai Eminescu
Între nouri și-ntre mare
Zboară paseri călătoare
Cum nu pot și eu să zbor
Să mă iau pe urma lor!
Și departe de la maluri
Trec corăbii peste valuri,
Trec cu pânze lucitoare
Și se pierd în depărtare.
Cum nu am aripi să zbor,
Să mă iau pe urma lor!
Că m-aș duce, tot m-aș duce,
Dor să nu mă mai apuce,
Peste undele cu spume,
Peste mare, peste lume;
Ș-aș vedea cum trec cu toate,
Rânduri-rânduri arătate,
Înnegrirea malurilor,
Strălucirea valurilor,
Stolul rândurelelor,
Tremurarea stelelor
Poate că mi-ar fi mai bine,
Poate te-aș uita pe tine.
Alei puică, alei dragă,
Cumu-i frunza cea pribeagă
E viața mea întreagă,
Căci dragostea ta mă strică
De nu m-aleg cu nimică;
Viața trece, frunza pică,
Trece fără mângâiere,
Ca izvorul de durere,
Trece și se prăpădește,
Arde și se mistuiește,
Fără noimă, fără rost,
Bine-ar fi, să nu fi fost.
Vai de-acela ce iubește
Și nu se învrednicește
Să câștige ce-a dorit,
Să fie-a lui ce-a iubit.
Puica cea dezmierdăcioasă,
Din ochi negri mângâioasă,
Puica ademenitoare,
Din ochi negri visătoare,
Dragostea de puiculiță
Cu gușa de porumbiță,
Cu gurița mitutea,
Cu gropițe lângă ea,
Cu zâmbirea ei cu haz,
Cu gropițe în obraz,
Și cu dragostea în ochi
De mă tem să n-o deochi.
Noaptea când te-nchipuiesc
Îmi vine să-nnebunesc,
Iară ziua aș lua
Lumea-n cap de jelea ta.
Norilor, o, norilor,
Unde-i țara florilor?
Unde ea acum trăiește,
Iară câmpul înverzește
Și codrul văzând-o crește;
Și când trece prin grădină
Toți copacii i se-nchină
Și încep să înflorească,
Pe ea s-o împodobească
Căci văzând-o, toată țara
Crede că e primăvara.
Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! – Versuri de Mihai Eminescu
Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!
Și eu să-mi știu osânda… să te iubesc în veci,
În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,
De-a genelor mișcare nădejdea să mi-o prind,
Zâmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez
Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.
Fii binecuvântată și fericită tu,
Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.
Veninu-amărăciunei și ani-mi pustiiți
În cumpănă ușori-s pe lâng-al tău capriț;
Și-n a mea socotință mă simt atât de mic
Tu ești odorul lumii și eu mă simt nimic.
Da, da… numai natura dreptate are-n veci,
Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci,
Căci ea-n înțelepciune-i creează-astfel de chip
Pe lângă care toate sunt pleavă și nisip.
Ironic pare-a zice: nemernici râmători,
Visat-ați vreodată asemenea comori?
Pe tine-apoi te-arată în drepata ei mândrie:
Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,
Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,
Că veselă și dulce vorbești apoi oricărui
Și rișipești privirea-ți când eu pentr-un cuvânt
Din gura ta cea dulce, m-aș duce în mormânt.
Atâta de frumoasă… și tot numai femeie?
Ah, am crezut o clipă că ești poate o zeie,
Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni,
Din ființe muritoare nici uneia nu-i sameni,
Ș-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador
O, dulce chip de înger și totuși muritor!
Da, muritor… blestemul al lumei acesteia:
Crezi că te-nchini la soare ș-ai adorat scânteia
Eu caut pe-nțeleptul cel mai nebun arate-mi
O singură femeie lipsită ce-i de patemi
Și eu… eu îl voi crede, în stare tot să cred:
Numai a ei făptură de înger dac-o văd
Că niciodată buza n-atinse-o altă buză,
Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,
Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos
Pe-o față bărbătească… că ea nu s-a adaos
În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieți…
Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneți?
Spuneți că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins,
Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
Și mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,
Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns
Că setea de iubire pe ea n-o au atins.
Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta-mprotivă
Plăcerea-ademenește, dorința-i guralivă
Acelor vorbe calde, șoptite cu durere,
Ce aerul îl umplu și inima de miere?
Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e așa frumoasă, când nu-i decât femeie?
Ca toți să fiu? ca dânșii să fiu viclean fățarnic?
Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;
Viața adoratei și gingașei copile
Să o pătez cu umbra plăcerei unei zile
Și să iubesc ca dânșii… când partea cea mai bună
Din inima-mi și minte i-a ei pe totdeuna?
O, tu! tu dumnezeul și viața vieții mele,
Privește-amărăciunea-mi și spune, nu ți-i jele?
Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură?
Viața-mi se nutrește din acea dulce gură,
De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă
Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă?
Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o,
Și totuși când pe dânsa cu țărnă-a coperit-o,
Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă
Și aș fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă…
Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă
Și rătăcit la minte strigam: unde ești, mamă?
Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;
Nu știam ce-i de mine și cum pot să rămân
În lume-atât de singur și-atâta de străin,
Și inima-mi se strânse și viața-mi sta în gât
Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.
O, demone! viața-mi și sufletu-mi de vrei,
De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei?
De ce mă-nșală ochiu-ți cu zarea-i, cu seninu-i,
De ce cu ușurință, atât, atât mă chinui?
Ajungă-ți… mă omoară mai bine… și destul.
De vorbe și de zâmbet să nu mai fiu sătul?
A mamei amintire eu unu-n stare-am fost
Să ți-o sacrific ție și sunt atât de prost
Încât tot numai ție viața-ți mulțămesc,
În dar parcă mi-ai da-o… și parcă o primesc
Ca orbul, ca un câne, căci vezi în stare sunt
Pe praful urmei tale cu fruntea la pământ.
Și tu? îmi zâmbești mie, cum altora zâmbești,
Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubești
Și eu? eu sunt ca alții? Și tu vezi și în mine
Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câne
Ce-i dai și cu piciorul și după ce-l dezmierzi?
O, râde-mă, o , cască în față-mi… tu mă pierzi!
Cochetă, lunecoasă, lingușitoare, rece
Cu viața-mi sfărâmată urâtul tău petrece;
Și să te vezi privită cu patimă, cu jind,
Să vezi că cel mai tare se face om de rând,
Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,
Priveliștea aceasta te bucură-n rărunchi
Să-l vezi că la picioare-ți se târâie un vierme
Și recea-ți ironie mai mult încă să-l sferme.
O, cât de bine știi tu natura ce a vrut
Când a făcut zăpadă și diamant din lut,
Știi ce voiește dânsa cu ochi-ți străluciți
Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiți.
Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!
Ce demon oare-n cale-ți m-a pus ca să pătrunz
Și de sub frunte ochii mai bine i-aș fi rupt
Decât că sorb din ochi-ți veninul ce l-am supt,
Decât să fiu un preot la un astfel de cult,
Mai bine-mi rupeam capul ș-aș fi pierit demult!
Și totuși, totuși, scumpo… de nu te-aș fi văzut,
Au astă bogăție de-amor aș fi avut?
Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine
Și îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;
Urăște-mă, privește la mine cu dispreț,
Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveți.
Spune-mi cum că fața o mască e de ceară
Și mai mult o să crească iubirea mea amară!
Că-n lupanar văzut-o-ați jucând, bătând din palme,
Și o să-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme!
Spuneți de ea tot răul de vreți să-nnebunesc:
Că-i heteră, un monstru, că-i Satan, o iubesc!
Într-o lume de neguri
Trăiește luminoasa umbră. Mai întâi scăldată
În ceți eterne și sure,
Însă, încet-încet,
Razele mari a gândirii
Negurile albe pătrund
Și formează un arc albastru,
Clar senin în jurul lui, Ce-a lui margini își găsește
Într-a negurilor creți
Și-nainte, înainte
Zboară geniul de lumină.
Îndărătu-i pintre neguri
A rămas un fluviu clar
De albastru senin aer.
În dungi supte, în cordele
De argint, ele suspendă
Fluturări și creți în calea
Râului de-aer albastru,
Ce de cale îi servește
Mândrului geniu și nalt
Al luminei.
Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină.
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.
Astfel treci și tu prin lume… ca un basmu de proroc!
Ești săracă dar bogată, ești mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină
Dacă fața ți-e urâtă, pe când anii-ți sunt de foc.
Când ai ști tu cât simțirea-ți și privirea-nduioșată
Cât te face de plăcută și de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit
În cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată.
Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel.
Pe când tu!… ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate.
Șterge-ți ochii, blondă Marta… ochii-ți negri… două stele
Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin.
O, nu știi cât e de dulce, de duios și de divin
De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele.
O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea… o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor și chin,
Pe când ochiul ei cel dulce și de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.
Ai surâs?!… O! ești frumoasă… înger ești din paradis
Și mă tem privind la tine… căci ți-o jur: nu m-aș mira
Dac-ai prinde aripi albe și la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.
Pierdut în suferință – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu
Pierdut în suferinţa nimicniciei mele,
Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în chaos, M-am închinat ca magul la soare şi la stele
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos;
Nimic să nu s-audă de umbra vieţii mele,
Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie,
Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie…
Zadarnica mea minte de visuri e o schele.
Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul?
La glsu-i singuratec s-asculte cine vra.
Necunoscut strecoară prin lume cu încetul
Şi nimene nu-ntreabă ce este sau era…
O boabă e de spumă, un creţ de val, un nume,
Ce timid se cutează în veacul cel de fier, Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume
Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri.
Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.
Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,
Căci tu – tu eşti el.
De ce n-aflăm în împlinirea – Poezie de Mihai Eminescu
De ce n-aflăm în împlinirea dorințelor din astă lume,
Acea sublimă fericire ce înainte-i am visat,
De ce în cruda voluptate, de ce într-un strălucit nume
N-afli nimic nimic din ceea ce-n astă lume-ai căutat.
Bacanta-ți dă corpul de neauă, ochirea desperată, clară.
Ce pătrunzând nervii din tine, de voluptate tremuri tu;
Sărutul ei poate fi dulce, cu toate-asta, gura-i e-amară,
Nu-i dulce gura ce la mie nainte-ți li se prea dădu!
Și gloria te chinuiește e un supliciu ce apasă,
Mărirea e apăsătoare, insomnia e plata ta;
Și vinu-n loc să lumineze a ta privire-ntunecoasă Mai mult te face să vezi răul, micimile din lumea ta.
Nu împlinirea cea aievea a celor ce dorești în lume,
Numai dorința după ceva e tot ce-i dulce pe pământ;
Dorința, iubirea de fală, ambiția după un nume,
Îmbletul după mărire: te fac numai mai fericit.