Mihai Eminescu – Poezii, Versuri și Opere Literare

Între nouri și-ntre mare – Poezie de Mihai Eminescu

Între nouri și-ntre mare – Poezie de Mihai Eminescu

 

Între nouri și-ntre mare
Zboară paseri călătoare ­
Cum nu pot și eu să zbor
Să mă iau pe urma lor!
Și departe de la maluri
Trec corăbii peste valuri,
Trec cu pânze lucitoare
Și se pierd în depărtare.
Cum nu am aripi să zbor,
Să mă iau pe urma lor!
Că m-aș duce, tot m-aș duce,
Dor să nu mă mai apuce,
Peste undele cu spume,
Peste mare, peste lume;
Ș-aș vedea cum trec cu toate,
Rânduri-rânduri arătate,
Înnegrirea malurilor,
Strălucirea valurilor,
Stolul rândurelelor,
Tremurarea stelelor ­
Poate că mi-ar fi mai bine,
Poate te-aș uita pe tine.
Alei puică, alei dragă,
Cumu-i frunza cea pribeagă
E viața mea întreagă,
Căci dragostea ta mă strică
De nu m-aleg cu nimică;
Viața trece, frunza pică,
Trece fără mângâiere,
Ca izvorul de durere,
Trece și se prăpădește,
Arde și se mistuiește,
Fără noimă, fără rost,
Bine-ar fi, să nu fi fost.
Vai de-acela ce iubește
Și nu se învrednicește
Să câștige ce-a dorit,
Să fie-a lui ce-a iubit.
Puica cea dezmierdăcioasă,
Din ochi negri mângâioasă,
Puica ademenitoare,
Din ochi negri visătoare,
Dragostea de puiculiță
Cu gușa de porumbiță,
Cu gurița mitutea,
Cu gropițe lângă ea,
Cu zâmbirea ei cu haz,
Cu gropițe în obraz,
Și cu dragostea în ochi
De mă tem să n-o deochi.
Noaptea când te-nchipuiesc
Îmi vine să-nnebunesc,
Iară ziua aș lua
Lumea-n cap de jelea ta.
Norilor, o, norilor,
Unde-i țara florilor?
Unde ea acum trăiește,
Iară câmpul înverzește
Și codrul văzând-o crește;
Și când trece prin grădină
Toți copacii i se-nchină
Și încep să înflorească,
Pe ea s-o împodobească ­
Căci văzând-o, toată țara
Crede că e primăvara.

De pe ochi ridici – Poezie de Mihai Eminescu

De pe ochi ridici – Poezie de Mihai Eminescu

 

De pe ochi ridici închisă
Languroasa, lungă geană,
Rai de fericiri promise
Și de tainică dojană.

Și-ți pui degetul pe gură,
Sfătuiești și ameninți
Și îmi dai învățătură
Să ne facem mai cuminți.

Atunci brațul meu cuprinde
Mlădiosul tău grumaz:
„Mâni vom fi cum vei pretinde,
Dar cum sunt mă lasă az.”

Astfel lupt cu-a ta mustrare
Ceasuri, zile, săptămâni,
Și mereu a mea-ndreptare
O amân de azi pe mâni.

Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! – Poezie de Mihai Eminescu

Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! – Versuri de Mihai Eminescu

 

Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!
Și eu să-mi știu osânda… să te iubesc în veci,
În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,
De-a genelor mișcare nădejdea să mi-o prind,
Zâmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez ­
Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.

Fii binecuvântată și fericită tu,
Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.
Veninu-amărăciunei și ani-mi pustiiți
În cumpănă ușori-s pe lâng-al tău capriț;
Și-n a mea socotință mă simt atât de mic ­
Tu ești odorul lumii și eu mă simt nimic.

Da, da… numai natura dreptate are-n veci,
Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci,
Căci ea-n înțelepciune-i creează-astfel de chip
Pe lângă care toate sunt pleavă și nisip.
Ironic pare-a zice: nemernici râmători,
Visat-ați vreodată asemenea comori?

Pe tine-apoi te-arată în drepata ei mândrie:
Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,
Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,
Că veselă și dulce vorbești apoi oricărui
Și rișipești privirea-ți ­ când eu pentr-un cuvânt
Din gura ta cea dulce, m-aș duce în mormânt.

Atâta de frumoasă… și tot numai femeie?
Ah, am crezut o clipă că ești poate o zeie,
Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni,
Din ființe muritoare nici uneia nu-i sameni,
Ș-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador ­
O, dulce chip de înger și totuși muritor!

Da, muritor… blestemul al lumei acesteia:
Crezi că te-nchini la soare ș-ai adorat scânteia ­
Eu caut pe-nțeleptul cel mai nebun ­ arate-mi
O singură femeie lipsită ce-i de patemi
Și eu… eu îl voi crede, în stare tot să cred:
Numai a ei făptură de înger dac-o văd ­

niciodată buza n-atinse-o altă buză,
Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,
Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos
Pe-o față bărbătească… că ea nu s-a adaos
În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieți…
Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneți?

Spuneți că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins,
Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
Și mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,
Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns ­
Că setea de iubire pe ea n-o au atins.

Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta-mprotivă
Plăcerea-ademenește, dorința-i guralivă ­
Acelor vorbe calde, șoptite cu durere,
Ce aerul îl umplu și inima de miere?
Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e așa frumoasă, când nu-i decât femeie?

Ca toți să fiu? ca dânșii să fiu viclean fățarnic?
Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;
Viața adoratei și gingașei copile
Să o pătez cu umbra plăcerei unei zile
Și să iubesc ca dânșii… când partea cea mai bună
Din inima-mi și minte i-a ei pe totdeuna?

O, tu! tu dumnezeul și viața vieții mele,
Privește-amărăciunea-mi și spune, nu ți-i jele?
Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură?
Viața-mi se nutrește din acea dulce gură,
De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă ­
Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă?

Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o,
Și totuși când pe dânsa cu țărnă-a coperit-o,
Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă
Și aș fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă…
Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă
Și rătăcit la minte strigam: unde ești, mamă?

Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;
Nu știam ce-i de mine și cum pot să rămân
În lume-atât de singur și-atâta de străin,
Și inima-mi se strânse și viața-mi sta în gât ­
Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.

O, demone! viața-mi și sufletu-mi de vrei,
De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei?
De ce mă-nșală ochiu-ți cu zarea-i, cu seninu-i,
De ce cu ușurință, atât, atât mă chinui?
Ajungă-ți… mă omoară mai bine… și destul.
De vorbe și de zâmbet să nu mai fiu sătul?

A mamei amintire eu unu-n stare-am fost
Să ți-o sacrific ție și sunt atât de prost
Încât tot numai ție viața-ți mulțămesc,
În dar parcă mi-ai da-o… și parcă o primesc
Ca orbul, ca un câne, căci vezi în stare sunt
Pe praful urmei tale cu fruntea la pământ.

Și tu? îmi zâmbești mie, cum altora zâmbești,
Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubești ­
Și eu? eu sunt ca alții? Și tu vezi și în mine
Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câne
Ce-i dai și cu piciorul și după ce-l dezmierzi?
O, râde-mă, o , cască în față-mi… tu mă pierzi!

Cochetă, lunecoasă, lingușitoare, rece ­
Cu viața-mi sfărâmată urâtul tău petrece;
Și să te vezi privită cu patimă, cu jind,
Să vezi că cel mai tare se face om de rând,
Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,
Priveliștea aceasta te bucură-n rărunchi ­

Să-l vezi că la picioare-ți se târâie un vierme
Și recea-ți ironie mai mult încă să-l sferme.
O, cât de bine știi tu natura ce a vrut
Când a făcut zăpadă și diamant din lut,
Știi ce voiește dânsa cu ochi-ți străluciți ­
Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiți.

Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!
Ce demon oare-n cale-ți m-a pus ca să pătrunz ­
Și de sub frunte ochii mai bine i-aș fi rupt
Decât că sorb din ochi-ți veninul ce l-am supt,
Decât să fiu un preot la un astfel de cult,
Mai bine-mi rupeam capul ș-aș fi pierit demult!

Și totuși, totuși, scumpo… de nu te-aș fi văzut,
Au astă bogăție de-amor aș fi avut?
Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine
Și îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;
Urăște-mă, privește la mine cu dispreț,
Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveți.

Spune-mi cum că fața o mască e de ceară
Și mai mult o să crească iubirea mea amară!
Că-n lupanar văzut-o-ați jucând, bătând din palme,
Și o să-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme!
Spuneți de ea tot răul de vreți să-nnebunesc:
Că-i heteră, un monstru, că-i Satan,­ o iubesc!

Într-o lume de neguri – Poezie de Mihai Eminescu

Într-o lume de neguri – Poezie de Mihai Eminescu

 

Într-o lume de neguri
Trăiește luminoasa umbră.
Mai întâi scăldată
În ceți eterne și sure,
Însă, încet-încet,
Razele mari a gândirii
Negurile albe pătrund
Și formează un arc albastru,
Clar senin în jurul lui,
Ce-a lui margini își găsește
Într-a negurilor creți
Și-nainte, înainte
Zboară geniul de lumină.
Îndărătu-i pintre neguri
A rămas un fluviu clar
De albastru senin aer.
În dungi supte, în cordele
De argint, ele suspendă
Fluturări și creți în calea
Râului de-aer albastru,
Ce de cale îi servește
Mândrului geniu și nalt
Al luminei.

De ce să mori tu ? – Poezie de Mihai Eminescu

De ce să mori tu ? – Poezie de Mihai Eminescu

 

Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină.
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

Astfel treci și tu prin lume… ca un basmu de proroc!
Ești săracă dar bogată, ești mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină
Dacă fața ți-e urâtă, pe când anii-ți sunt de foc.

Când ai ști tu cât simțirea-ți și privirea-nduioșată
Cât te face de plăcută și de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit
În cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată.

Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel.
Pe când tu!… ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate.

Șterge-ți ochii, blondă Marta… ochii-ți negri… două stele
Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin.
O, nu știi cât e de dulce, de duios și de divin
De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele.

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea… o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor și chin,
Pe când ochiul ei cel dulce și de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

Ai surâs?!… O! ești frumoasă… înger ești din paradis
Și mă tem privind la tine… căci ți-o jur: nu m-aș mira
Dac-ai prinde aripi albe și la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

Pierdut în suferință – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

Pierdut în suferință – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

 

Pierdut în suferinţa nimicniciei mele,
Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în chaos,
M-am închinat ca magul la soare şi la stele
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos;
Nimic să nu s-audă de umbra vieţii mele,
Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie,
Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie…
Zadarnica mea minte de visuri e o schele.

Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul?
La glsu-i singuratec s-asculte cine vra.
Necunoscut strecoară prin lume cu încetul
Şi nimene nu-ntreabă ce este sau era…
O boabă e de spumă, un creţ de val, un nume,
Ce timid se cutează în veacul cel de fier,
Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume
Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri.

Îngere palid – Poezie de Mihai Eminescu

Îngere palid – Poezie de Mihai Eminescu

 

Îngere palid, îți e mister
Cum că a lumei valuri și șoapte
Este durere și neagră noapte
Pe lângă cer?

Nu știi tu, înger, oare să zbori,
Să lași pământul, trista ruină?
De-ți place cerul, a lui lumină,
De ce nu mori?

O, dar pământul încă te ține
În niște lanțuri țesute-n rai.
Demult zburai tu în lumi senine ­
De nu iubeai.

De ce nu-mi vii ? – Poezie de Mihai Eminescu

De ce nu-mi vii ? – Poezie de Mihai Eminescu

 

Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei…
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii…
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Phylosophia copilei – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

Phylosophia copilei – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

 

Glasul plăcerei dulce iubit
Cheamă gândirea pe a mea frunte,
Ce zboară tainic ca și o luntre
În oceanu-i nemărginit.

Stelele toate angeli îi par,
Angeli cu aripi strălucitoare,
A căror inimi tremurătoare
Candele d-aur nouă mi-apar.

Falnică-i pare legea Creării,
Lumi ce de focuri în lumi înot,
Candeli aprinse lui Zebaot,
Ce ard topirei și renvierei.

Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce
Îi pare legea de a iubi,
Fără ea nu e de a trăi,
Fără ea omul ca stins se duce.

De-aceea nu voi ca eu să fiu
Pală idee-a Dumnezeirei,
Șotă copilă a nesimțirei,
Foc mort ce pare a arde viu.

Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume
O frunte albă să o dezmierd
Și-n ea gândirea mea să o pierd,
Cum pierde-un čco pribeagul nume.

Să-ncunun capul unui iubit
Cu vise d-aur în rai țesute,
Până ce ginii necunoscute
Mi-ar rumpe lanțul d-a fi trăit.

 

 


Filosofia copilei Mihai Eminescu.

Filozofia copilei Mihai Eminescu.

Philosophia copilei Mihai Eminescu.

Înger de pază – Poezie de Mihai Eminescu

Înger de pază – Poezie de Mihai Eminescu

 

Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,
Căci tu – tu eşti el.

De ce n-aflăm în împlinirea – Poezie de Mihai Eminescu

De ce n-aflăm în împlinirea – Poezie de Mihai Eminescu

 

De ce n-aflăm în împlinirea dorințelor din astă lume,
Acea sublimă fericire ce înainte-i am visat,
De ce în cruda voluptate, de ce într-un strălucit nume
N-afli nimic ­ nimic din ceea ce-n astă lume-ai căutat.

Bacanta-ți dă corpul de neauă, ochirea desperată, clară.
Ce pătrunzând nervii din tine, de voluptate tremuri tu;
Sărutul ei poate fi dulce, cu toate-asta, gura-i e-amară,
Nu-i dulce gura ce la mie nainte-ți li se prea dădu!

Și gloria te chinuiește ­ e un supliciu ce apasă,
Mărirea e apăsătoare, insomnia e plata ta;
Și vinu-n loc să lumineze a ta privire-ntunecoasă
Mai mult te face să vezi răul, micimile din lumea ta.

Nu împlinirea cea aievea a celor ce dorești în lume,
Numai dorința după ceva e tot ce-i dulce pe pământ;
Dorința, iubirea de fală, ambiția după un nume,
Îmbletul după mărire: te fac numai mai fericit.

Petri-notae – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

Petri-notae – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

 

Împresurat de creditori, se vede,
Și neputând plăti cu rele rime,
Te-ai strecurat pe la Cordon, sublime,
Să ne-asurzești cu versuri centipede.

Presupuind că nu te știe nime,
Că ești martir ai vrut să faci a crede,
Mai bine masca de paiazzo-ți șede:
Căci ne-am convins demult de-a ta mărime.

Armeano-grec, lingău cu două fețe,
Îți ad-aminte ce aveai în straiți
Când pietre numărai la voi în piețe.

De-aceea taci și încă bine paie-ți
Că nu te regalăm, cum știm, cu bețe:
Făclie nu-i nemțescul tău opaiț.

Înger și demon – Poezie de Mihai Eminescu

Înger și demon – Poezie de Mihai Eminescu

 

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare –
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în perete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,
Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind
Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşează,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.

Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.

Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;
El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat –
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină –
Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă faţă şi cu mâinile de ceară,
Văl – o negură diafană mestecată-n stele; clară
E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ţi lipseşte să fii înger – aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră către ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea – este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea suntă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea – atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste.

Te iubesc! – era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie
Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ea? – O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;
El răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat’ – deşi arare – se-ntâlnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!
Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş –
Se iubesc… Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu – mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise.

Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
Ce puternic e – gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,
Sfârâind în aer bolnav. – Nimeni nu-i ştie de ştire,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire – astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? – Să te simţi neliber, mic,
Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,

C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti –
Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti.

Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viaţă? Cât amor de drept şi bine,
Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!
Şi răsplata? – Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se aşează lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri
Ea-i sărută. De pe dânşii negurile se descopăr…

Este Ea. C-o mulţumire adâncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită. – Mândră-i de înduioşere;
Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;
Ah! şopteşte el pe moarte – cine eşti ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i… e amorul.

 

 

 

De ce mă-ndrept ș-acum – Poezie de Mihai Eminescu

De ce mă-ndrept ș-acum – Poezie de Mihai Eminescu

 

De ce mă-ndrept ș-acum la tine iarăș?
Căci făr- de tine n-am de spus nimică…
Și azi nu-mi pasă lumea ce-o să zică
De-acest poem, în contră-mi, spre ocară-și.

De grija ei un fir de păr nu-mi pică…
Să ieie dar copiii mei în gheară-și;
Părerea ta, iubit și blond tovarăș,
De ea mă bucur și de ea mi-e frică.

Amor și moarte sunt în dușmănie:
Amic acestei des am căutat-o,
Ci-n drumul ei m-am dat, copilo, ție…

Viața mea din nou ai câștigat-o
Și orice road-a ei și armonie
A ta-i cu drept: deci și pe-aceasta – iat-o!

Peste vârfuri – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

Peste vârfuri – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

 

Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vre odată?

Închinare lui Ștefan Vodă – Poezie de Mihai Eminescu

Închinare lui Ștefan Vodă – Poezie de Mihai Eminescu

 

Şi strunele plesnite şi harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atârna
L-a Isterului râpe, acuma este mută,
Şi cântul ei de aur nu pot a-l deştepta.

Ce vânt trăgând s-aude sub crengile plecate
Spre unda cristalină ce fuge şopotind,
Şi umbrele din apă tot rânduri înecate
Se par că lasă-n urmă o voce suspinând?

Durere!… şi-i profundă când România plânge
Cu fruntea-nfăşurată de doliu la mormânt;
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge
În valea şi Carpatul ce-i românesc pământ.

Ca valurile mării ce-n sânu-i se frământă
Şi spre un ţărm sau stâncă se-mping a se opri,
Aşa durerea sparge o ţară şi s-avântă
Colo spre mănăstire la Putna a lovi.

De printre munţi, câmpie, din unghiuri depărtate,
Din târguri, municipii, cătune, un popor
De-acelaşi curat sânge se scoală să ia parte
La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor.

Cu-a naţiunii cruce, de secoli ferecată,
Ca pelerin păşeşte la noua Golgota,
Unde eroul zace şi ţărna-i fu uitată.
Tăcere!… Este ora acum a ne ruga:

„Mărire ţie, Doamne! O, Iehova, mărire!
Ce verşi în noi durerea ca balsamul ceresc
Să curăţi moliciunea, nedemnă moştenire,
La pragul casei tale, palat dumnezeiesc!”.

Virtutea românească, virtutea strălucită
De patrie şi lege, aici în sanctuar
Se ştie-nmormântată. O dalbă zi-i sosită.
Poporul stă-n genunche s-o-nveţe la altar.

Şi imn de rugăciune sub bolţile bătrâne
Vibrează cu putere, şi fumul majestuos
De smirnă, de tămâie din vasele divine
Se urcă către tâmplă în nour luminos.

Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinţe,
Iar jos l-a lui picioare mormântul umilit
Al omului, în care un snop de oseminte
E-o mână de cenuşe, odor nepreţuit.

Din astă catacombă şi mucedă şi rece,
Din ist sicriu de ghiaţă de noapte-nfăşurat
Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece
Şi de-a virtuţii raze tot templu-i decorat.

În nimbul ce-ncunună mormântul se zăreşte:
Lipniţul, Grumăzeştii şi Balta şi Ciceu,
Dumbrava roşă, Baia şi cum îngălbineşte
Făloasa semilună la Racova de greu.

Dar printre fum şi lupte în cercul de lumină
Se văd cereşti casteluri de-a lui Hristos tării.
Şi între ele-i Putna în care-adânc se-nchină
Lui Ştefan Vodă astăzi ai României fii.

Aice e fântâna cea plină de mărire,
De sânta pietate, de-al patriei amor;
Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire
Fu duşmanilor ţării sfărâmând trufia lor.

O, mamelor române! aduceţi-v-aminte
Că dintre voi fu una: Elena, ce ne-a dat
A patriei mărire! Şi când lipiţi fierbinte
La sânul vostru pruncul, îi daţi un sărutat,

Un sărutat da mamă, extaz de bucurie
Ce numai sus în ceruri se poate repeta,
În numele lui Ştefan îl daţi să reînvie,
Şi duceţi pruncul vostru la Putna-l închina.

Iar tu, junime verde, la ist izvor de viaţă
Cu unde de virtute ce-i al mărirei loc:
Învaţă-a iubi ţara, a o iubi învaţă
Şi-n el inimă, suflet căleşte-ţi ca-ntr-un foc.

Aşa, junime scumpă, frumoasă auroră
A patriei române! Al nostru viitor,
Şi al naţiunei soare, din a virtuţii horă
Se naşte, vă surâde, vă cată cu amor.

În leagănul de moarte vederea nu pătrunde
Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus;
Dar spiritul sondează şi-n muşchiul lui, fecunde
Seminţi de lauri zice: că Ştefan v-au depus.

Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunţită
De patru secoli cântă un glas armonios,
Şi-a lui vibrare dulce de-aramă curăţită
Prin flăcări întreite, e imn religios.

E-a clopotului Buga suspin şi lamentare
Ce-a munţilor ecouri de freamăt le-au împlut.
Ah! cântă la mormântul ce astăzi e-n serbare
Că glasu-ţi pentru lume şi cer este făcut.

Te leagănă pe vânturi, şi-a ta melancolie
Misterioasă limbă în inimă lovind,
Fă lacrime să curgă, colo ca-n vecinicie
Eroul să tresalte, al tău glas auzind

Şi strunele plesnite, şi harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atârna,
L-a Isterului râpe, acuma este mută
Şi cântul ei de aur nu pot a-1 deştepta.

O, munţi şi văi profunde, oh! daţi-mi pentru-n nume
Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu.
Dar bardul nu, nu cântă… el plânge şi-apoi spune:
O, Ştefan! tu eşti mare şi la mormântul tău!

De ce în al meu suflet – Poezie de Mihai Eminescu

De ce în al meu suflet – Poezie de Mihai Eminescu

 

De ce în al meu suflet
De ani eu moartea port,
De ce mi-e vorba sacă,
De ce mi-e ochiul mort?

De ce pustiu mi-e capul,
Viata într-un fel?
Şi tu… tu esti aceea
Ce mă întrebi astfel?

Peste codri sta cetatea… – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

Peste codri sta cetatea… – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

 

Peste codri sta cetatea
Stăpânind singurătatea…
Luna plină strălucea,
Din nălțimea cea albastră
Bătea tainic la fereastră.
Și pe negrele zăbrele
Sta domnița după ele,
Uitându-se norilor
Calea zburătorilor.
Părul galben, abia creț,
Peste tâmple sta răzleț
Și trecând pe după tâmple
Ca un val de aur împle
Umerele și spinarea
Și întreagă arătarea.
Și e una la părinți,
Cum e luna printre sfinți,
Și-ntre fete tinerele
Ca și luna printre stele,
Și e una chiar sub soare,
Cine cată-n ochi-i moare,
Ochi izvoare de lumine,
Cu mâni albe, lungi și fine
Și cu degetele trase,
Subțirele, de crăiasă,
Și buzele subțirele
De-mi zâmbea-ntristat cu ele.
Au mai știu povestitorii
Ce sunt, oare, zburătorii?
Vin din rumenirea serii
Și din fundul sfânt al mării,
Vin din ploaia cea cu soare
Și din dor de fată mare.
Iară umbra norilor,
Calea zburătorilor,
Căci îi vede
Cine-i crede,
Le năzare
La oricare
L-a chemat din noaptea mare.
De-ndrăgește vreo fată,
Ca luceafăr i s-arată,
Dar din nouri se repede
La pământ unde o vede
Și-n cărare îi răsare
De la creștet la picioare;
Ochii negri-ntunecoși
I se uită mângâioși,
În păr negru stele poartă,
Dară alba față-i moartă,
Ori se face nor de ploaie
Care cade în șiroaie
Și burează-așa de lin
Prin perdelele de in;
Și-n fereastră, ca-ntr-un prag.
Se arată nalt și drag,
Cu păr lung de aur moale
Și cu ochii plini de jale.
Trestia l-încununează,
Hainele îi scânteiază,
Haine lungi și străvezii,
Pare-un mort cu ochii vii.
Astfel iese zburători
Și din umbră, și din nori,
Și din lanuri, și din luncă,
Și din stea ce se aruncă,
Și din tainicul izvor
Care sună-ncetișor,
Și când luna cea bălaie
Varsă apelor văpaie.
Iese din senin cu ploaie,
Și din ploaie cu senin,
Și din lacul cristalin,
Și din ceruri, și din mare,
Și din dor de fată mare.
A lui suflet e-o scânteie
Din luciri de curcubeie,
Din dragoste de femeie;
A lui glas la miez de noapte
E ca muzica de șoapte,
Când se clatin rămurele
Și suspină păsărele.
Și cum sta domnița dusă
Și pe gânduri multe pusă,
Teiul nalt crescut sub geamuri
I-au întins vro două ramuri
Încărcate,-nfloritoare
Și frumos mirositoare,
Și aude șopotind
Și prin frunze ropotind
Ca un glas de copilaș
Ce-o întreabă drăgălaș:
De ce șezi închisă, fată,
După poarta ferecată,
După zidurile grele,
După negrele zăbrele?
Deschide zăbrelele
Și privește stelele,
Luna plină o privește
Cum pe munți călătorește
Și deschide-mi un oblon
Ca să trec fără de zvon,
Că de noapte îmi e teamă;
Toate umbrele mă cheamă,
Tricolici mă prigonesc,
Iar babele mă vrăjesc
Cu flori roșie de mac,
Cu oscior de liliac,
Ca să nu mă dau de leac.
Nu auzi cum zbor prin ramuri,
Țip în horn și bat în geamuri?
Nu sunt tânăr fără minte,
Prins de dulcele-ți cuvinte,
Nu curtean înfumurat,
Nici oștean împlătoșat,

Ci eu sunt
Zburător
Ca un vânt
De ușor,
Mă anin
De un ram
Și suspin
Lângă geam,
Ca-n sălaș
Tremurând
Să mă lași
Mai curând.

Căci sunt slab de-mi plângi de milă,
Orb ca visul de copilă;
Sunt ca vânt de primăvară,
Ca amurgul cel de vară;
Din picioare pân- la cap
Într-un cuib pot să încap,
Iar în cuib de turturele
Dorm alăturea de ele.
Iarna vin gonit de fulgi,
Ce m-acopăr ca un giulgi,
Și când voi spuneți povești,
Suflu codrul pe ferești,
Iar la claca cea de furcă
Mâna-mi torturile-ncurcă.
O, deschide-mi un canat,
Ca printr-însul să străbat,
Să mă iei la tine-n pat,
Ca să dorm lâng-al tău sin
Ca un biet copil străin;
Adormit la pieptul gol,
Nu mă-ndur să te mai scol;
Sânii albi, două comori,
Tare sunt dezmierdători,
Fiind albe și rătunde,
Inima mi se pătrunde,
Cu gurița mă adapă
Și de focul meu mă scapă;
Adormit pe brațul stâng,
Nu te teme c-am să plâng,
Teamă n-ai că te-oi trezi,
Că eu pier în zori de zi;
Ci-am să suflu-așa de cald,
În miroase să te scald,
Să-mi vezi fața de ninsoare
Și aripele ușoare,
Căci viața mea o țin
Cu miros de flori de crin;
Nu beau apă, ci scântei
Și miros de flori de tei,
O, primește-mă în brațe!
Umbra nopții mă îngheață,
Un strigoi poate în pripă
Să mă prinză de aripă,
Să m-ascunză în mormânt,
Ca să nu știu unde sunt,
Ori de aripi să mă lege
De un clopot fără lege
Și trăgându-l, sunător,
De izbirea lui să mor,
Căci eu nu sunt vrun fecior
Ca să viu amăgitor,

Ci eu sunt
Zburător
Ca un vânt
De ușor,
Mă anin
De un ram
Și suspin
Lângă geam,
Ca-n sălaș
Tremurând
Să mă lași
Mai curând.

Ea-și netează a ei tâmple
Și de lacrimi i se împle
Ochii dulci de mângâiere.
Ea suspină fără vrere,
Neștiind încă ce-i cere
Inima cu-a ei durere,
Iar gândirea ei cea dulce
N-o mai lasă să se culce.
Peste vârfuri trece lună,
Tânguios un corn răsună,
Petrecând cu-atâta drag
Toată rariștea de fag.
Mai începe, mai se pierde,
De-i răspunde codrul verde
Fermecat și îndrăgit
De-acel sunet rătăcit.
Iară inima îi zice:
„Ce stai, draga mea, aice,
Scoală-te, supune-te
Valului de sunete,
Ce te trage, plin de jale,

Colo,-n rariștea din vale.”
Și un glas aude, pare,
Ce-o chema în depărtare:
„Mărgărită, Mărgărită,
Cu coroană aurită,
Ah, din valea cea adâncă,
Ca pe-o stea te zăresc încă,
Ca pe-o stea luminătoare
Și deasupră-mi plutitoare;
Glasul cornului străbate
Dulcea ta singurătate;
O, te pleacă plângerilor,
Tu, crăiasa îngerilor,
Lasă zidurile tale,
Vino-n vale, vino-n vale!

O, auzi sunând
Pe cărare corn,
Căci spre tine blând
Îl întorn.

Mărgărită, Mărgărită,
Cu coroana aurită,
Glasul cornului străbate
Neagra ta singurătate,
Valului de sunete,
Draga mea, supune-te,
Lasă zidurile tale,
Vino-n vale, vino-n vale!”

În zadar în colbul școlii – Poezie de Mihai Eminescu

În zadar în colbul școlii – Poezie de Mihai Eminescu

 

În zădar în colbul şcolii,
Prin autori mâncaţi de molii,
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,
Şi pe foile lor unse
Cauţi taine nepătrunse
Şi cu slovele lor strâmbe
Ai vrea lumea să se schimbe.
Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.

De câte ori, iubito – Poezie de Mihai Eminescu

De câte ori, iubito – Poezie de Mihai Eminescu

 

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

Pentru tălmăcirea aforismelor lui Schopenhauer – Poezie de Mihai Eminescu

Pentru tălmăcirea aforismelor lui Schopenhauer – Versuri de Mihai Eminescu

 

GOETHE

Spun popoară, sclavii, regii
Că din câte-n lume-avem,
Numai personalitatea
Este binele suprem.

*

Nu faci efect; nesimțitori
Rămân cu toții? Fii pe pace:
Când piatra cade-n mlaștină,
Ea nici un cerc nu face.

*

Ca-n ziua care lumii te dete, în tării
Sta soarele în crugu-i spre-a saluta planeții;

Crescuși dup-acea lege, de ea și azi te ții,
Cum o urmași pe-atuncea, pășind în drumul vieții.
Nu scapi de tine însuți, cum ești trebui să fii:
Din vechi ne-o spun aceasta sibile și profeții,
Și nici un timp cu nici o putere laolaltă
Nu frâng tiparul formei, ce vie se dezvoaltă.

LUCREȚIU

Vezi prin oraș frecându-se cela și iar la palatu-i
Vine degrab, deși de urât fugise de dânsul,
Mai îndemână deloc nu se simte aici ori aiurea.
Vezi-l mânând telegarii; la țară aleargă c-o grabă,
Parcă gonește cu zor să stingă vro casă aprinsă,
Dar abia dă de pragul vilei de țară și cască.
Greu se-ntinde pe somn, ori caută alte petreceri,
Ori dorit de oraș, se-ntoarce să-l treiere iarăși.

HORAȚIU

Pietre scumpe, marmură, fildeș, icoane și statui,
Bani, veșminte văpsite-n getulică purpură ­ mulți sunt
Ce nu le au? Iar unii nici grijă nu duc să le aibă.

*

Cerul deasupra-ți schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.

GELLERT

Cele mai bune daruri sunt
Cu-admiratori puțini de tot.
Căci cei mai mulți de pre pământ
Ce-i rău drept bine îl socot.

Aceasta orișicând se vede
Și ca o ciumă pare-a fi.
Dar eu mă îndoiesc a crede
De ea că ne vom mântui.

Un singur mijloc am în minte,
Dar greu și nu cred să se poată:

Nătângii toți să prinză minte,
Dar vai! n-or prinde niciodată.

Ei văd cu ochii, nu cu mintea,
Nu știu al lucrurilor preț:
Admiră vecinic cele proaste,
Nicicând nu știu ce este bun.

În vremi demult trecute – Poezie de Mihai Eminescu

În vremi demult trecute – Poezie de Mihai Eminescu

 

În vremi demult trecute, când stelele din ceriuri
Erau copile albe cu părul blond și des
Și coborând pe rază țara lor de misteruri
În marea cea albastră se cufundau ades;
Când basmele iubite erau înc-adevăruri,
Când gândul era pază de vis și de eres,
Era pe lumea asta o mândră-mpărăție
Ce-avea popoare mândre, mândre cetăți o mie.

Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,
Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea,
Și mâna lui zbârcită, uscată însă tare,
A țărilor lungi frâuri puternic le ținea.
Și țările-nflorite și-ntunecata mare
La glasul lui puternic gigantic se mișca.
Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune,
Ci de a lui adâncă și dreaptă-nțelepciune.

În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,
Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,
Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară,
Cu stele, ca flori roșii pe-albastrul ei plafond,
Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară
Și-ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,
Acolo sta-mpăratul… ­ boierii lui de sfat ­
Pe tronu-i de-aur roșu sta mut și nemișcat.

Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase,
Pletele argintoase pe umerii-cădea
Și barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,
Dar ochii, stele negre, întunecați sclipea;
Sprincenele-i bătrâne se-ntunecau stufoase,
În mână sceptru de-aur, povara lui cea grea,
Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem ­
Părea c-așteaptă-a morții întunecos problem.

Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare,
Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,
Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare,
Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut;
Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare,
Pe umerii lor vremea cu pași mari a trecut.
Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor
Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor.

Deodată împăratul din tronul lui se scoală
Ca regele pustiei din stânca de granit;
În curte oastea sună cântarea triumfală.
Poporul o aude mișcându-se-miit.
Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală
Desfășurate tremur la zgomotul ivit.
Lui glasul îi tremură… dar răspicat și blând
Vorbe mărgăritare le-nșiră tremurând.

Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână.
Din oase și din vine a stors a vieții suc
Și slabă și uscată e-mpărăteasca-mi mână.
Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc,
Curând va-ntinde moartea mantaua ei cea brună
Pe mine… Și suflarea-mi aripile-i o duc.
Cu rece-agheazmă moartea fruntea mea o sfințește
Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește.

Și sufletu-mi pân-n-a-ntins îmflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,
Rog cerul să-nmulțească hotarnicele clipe,
S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port ­
Pe-a fiului meu umeri voi pune pân- trăiesc
Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc.

Dar viața are multe alunecușuri rele,
Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag
Și frâurile lumii să i se pară grele,
Din mâni el să le scape la al domniei prag;
Căci zilele-unui rege primejdii au în ele ­
El poate să aleagă-a plăcerilor șirag
Ș-atunci devine umbră ­ pe mână de mișei
Cad frâiele și dânșii duc lumea cum vor ei.

Nainte de a pune pe brunele lui plete
Coroana mea de aur ­ eu voi ca să-l încerc.
Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete
Ce strâng în lanț de roze a cugetărei cerc;
Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,
Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg ­
Să vadă-n cartea lumii un înțeles deschis,
Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis.

De-aceea înainte de-a morții-mi sântă oră
V-am adunat, pe-al vieții-mi mintos areopag.
De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară
În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce fruntea și-o strecoară
Prin nori până la soare ­ trăiește-un bătrân mag.
Când încă eram tânăr, el tot bătrân era:
Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

În fruntea lui e strânsă un ev de-nțelepciune.
Viața lumii toate în minte-i a-ncăput.
Trecutul… viitorul el poate-a ți le spune;
Bătrânu-i ca și vremea cea fără de-nceput
Și soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.
De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să-nvețe
Cari cărări a vieții-s deșarte, cari mărețe.

Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,
Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi.
Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară,
În lipsa-i să se schimbe… și el, întors din văi,
Silit ca să înceapă din începutu-i iară,
Să nu poată s-oprească gândirea celor răi.
Și cine-enigma vieții voiește s-o descuie,
Acela acel munte pe jos trebui să-l suie.

Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite!
Cu fața lui cea trasă, ce dureros de pal!
Cu ochii mari ce-și primblă privirile-i unite,
C-o frunte-n bucle-și pierde puternicu-i oval ­
Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i țintit el.
Stă rezemat de pragul auritului portal:
A tatălui său vorbă aude și se-nchină ­
Un semn că se supune măsurei ce-o destină.

S-apropie cu pasuri modeste, line, rare
Și ůmil îngenunche pe treapta de la tron:
Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i soare,
Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,
Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare,
M-oi duce pân- la poala a muntelui Pion
Ș-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am să sui,
Ca gândurilor mele aripe să le pui.

Aripe, ca să știe ce e deșertăciunea:
Să treacă ale lumii curs mizer și meschin,
Ca pasul vieții-mi toate să-l ducă-nțelepciunea,
Ca sigur să calc calea vieții cea de spini,
Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune,
Să n-ascult decât glasu-adevărului senin;
Și sarcina vieții-mi să fie cât de grea,
Voi ști s-urmez, părinte, cu râvnă calea ta.

Retras în sală mare de marmură trandafirie,
Încins în strălucitul și negrul lui talar,
Privirea lui o-nalță pe-a cerului câmpie
Și cugetul lui zboară în lumi fără hotar.
Și gând cu gând se-mbină în lungă reverie,
Și buzele-i se mișcă c-un zâmbet blând, amar,
Și sufletul îl împlu dorinți nemărginite,
Ca marea de adânce cu valur’le uimite.

Ce sufletu-i dorește se-ntreabă și nu știe,
Se uită-n stele,-n lună, ce ca un vis de-argint
Cu fața ei cea blondă lungi nourii sfâșie
Și visuri lungi gândirea i-o-mbată și i-o mint.
Aripa unui înger el simte că-l mângâie
Și neteda lui frunte o-atinge tremurând ­
Și gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză,
Cu el să zboare-n țara steloasă și întinsă.

„Spun mite ­ zice singur ­ că orice om în lume
Pe-a cerului nemargini el are-o blândă stea,
Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume,
Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea;
De-aceea-ntreb gândirea-mi ca să-mi răspund-anume
Din marea cea albastră, care e steaua mea?
E-acel trandafir roșu, ce mut-duios-uimit
Lucește-un gând de aur deasupra-mi în zenit?

Un om se naște ­ un înger o stea din cer aprinde
Și pe pământ coboară în corpul lui de lut,
A gândurilor aripi în om el le întinde
Și pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.
O candelă a vieții, de cer steaua depinde
Și îmblă scriind soartea a omului născut.
Când moare a lui suflet,aripele și-a-ntins
Și renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.

Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?
E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a morții lung samum?
Și dacă e o lume puternică, întinsă,
De viața mea-i legată viața unei lumi?
Pe capul meu și-ntoarce destinurile sale,
Când mor ea cade stinsă-ntr-a caosului vale?

De ce de-a mea viață o lume e legată,
De ce un înger palid din cer s-a coborât,
Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată,
De ce-un geniu coboară în corpul cel urât,
De ce orice ființă din cer e condamnată
O viață să petreacă în scutece vârât?
Cine prescrie legea la orice înger blând
Ca-n viața-i să coboare o dată pe pământ?”

Și murii netezi, roșii, de marmură curată
Lumina lunii blânde în sală o răsfrâng,
Și aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată,
Căci razele se-mbină, se turbură, se frâng,
Și-n dulcea atmosferă uimită, purpurată
S-aud glasuri ușoare ca arfe care plâng.
Dar nu-i sunet aievea… ci-a gândurilor sale
Glas tremurat și dulce îi răspundea cu jale:

„Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată
Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea turburată
Pân- ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun;
De-aceea-în om ce naște, din îngeri orișicare
O dată-n vecinicia-i coboară spre cercare.

Când sună-n viața lumii a miezenopții oră,
Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,
De îngeri suflete-albe văzându-l se coloră
Și ochii lor albaștri privirea lui o sorb;
Plecând spre pământ ochii ei timizi se-namoră
În pământești ființe cu fragedul lor corp,
Și prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor
În corpurile de-oameni ce-aștept venirea lor.

Dar pân- ce corpu-n lume un înger îl cuprinde,
Deasupra vămii lumii pe luminoase căi
Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde ­
Acolo el domnește, lăsând a lumii văi.
Dar de viața-i lumească domnia-n cer depinde:
De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi
Și lumile nestinse pe-a cerului cununi
Imperii sunt întinse a îngerilor buni.

Abia părăsesc unii a domei mari pilaștri,
Abia părăsesc cerul și înfloritu-i cort,
Abia au vreme-a pierde puternicii lor aștri.
Coboară-n lume, află amorul lor că-i mort.
Atunci îl iau în brațe și luminând albaștri
În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port ­
Sunt îngeri blânzi și timizi, așa nevinovați
Încât în astă lume nu trebuiesc cercați.

A unui înger palid ursita pământească
Legată e de soarta corpului ce-l aleg.
Atârnă de viață domnia lor cerească:
Ce samănă în lume, în stele ei culeg;
Nefericiți adesea, ce-o soarte-mpărătească
Un om ce-i născut mare în lume își aleg;
Un împărat puternic dar înfocat când moare;
O stea urieșască în caos se coboară.

Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi lucește
Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea.
Când cartea lumii mare Dumnezeu o citește
Se-mpiedică la cifra vieții-ți făr- să vrea.
În planu-eternității viața-ți greșală este,
De zilele-ți nu este legat-o lume-a ta.
Genii beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri:
Deschise-ți-s, nebându-l, a lumilor misteruri.

Greșeli, de astea-n lume se-ntâmplă-adesea multe
Și-ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan.
Găsești în lume oameni cu mințile oculte
Cari cunosc a lumii gândire de titan;
Să știi însă că oamenii în veci nu vor s-asculte
Și-n basme au un nume: li zice năzdrăvan.
La gânduri uriașe a lor minte asudă.
Da oamenii-i înconjor și nu vor să-i audă.

Deși rari și puțini-s, lumea nu va să-i vază.
Viața lor e luptă, când mor se duc neplânși.
Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază
Și-a lor ochi de durere sunt turbure, și stinși;
Dară deși blânzi îngeri nu-și varsă a lor raze
În sufletul lor, totuși ei mari îs și distinși,
Căci Dumnezeu în lume le ține loc de tată
Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.

Dar e un înger palid cu lungi aripi și negre,
În aste firi mărețe în veci e-namorat.
Păcat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntrege,
Întorsu lui omoară p-oricine l-a-ascultat,
Seducător trimite plăcerile alegre
Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărâmat.
A celor trecătoare în mâna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealții și numele-i e: Moarte!

De-aceea să n-asculți tu sublima lui cântare,
Căci morți-s pe vecie acei ce o ascult,
În fiecare secol un alt amant el are
Și cel care-l iubește rămâne-n veci ocult.
Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.
De Domnul eu trimesu-s, căci te iubește mult,
Să scap a ta ființă de caosu-i imens ­
Eu în glasul gândirii-ți am pus acesta sens.

Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume,
De asta ție n-are de ce să-ți pară rău;
A geniului imperiu: gândirea lui ­ anume;
A sufletului spațiu e însuși el. Ca grâu
Vei semăna în ceruri a gândurilor sume
Și-atunci realizate vor fi, vor sta mereu.
Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

În aste mari nemargini unde gândiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag;
Zidite-n dome mândre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac
Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele
Și sun cântări, ce vibră ­ se-ntunecă și tac;
Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine
O lume e în lume și în vecie ține.

Când mintea va cuprinde viața ta lumească,
Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viața-ți sufletească
Și vei dura în spațiu-i stelos nemărginit:
Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,
Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

De-astă viață mândră de vrei să ai o știre,
Gândește num-atuncea la visuri și la somn,
Ca mort e corpul rece în noapte, nesimțire,
Pe creațiuni bogate sufletul este domn;
În ocean de stele, prin sori, nemărginire,
El îmblă, risipește gândirile prin somn;
Deși nu sunt aievea aceste lumi solare,
El tot le vede, simte, le-aude și le are.

Când omul risipitu-i, un lut fără suflare,
Sufletul în afară rămâne surd și orb:
Un cântec fără arpă, o rază fără soare,
Un murmur fără ape, e suflet fără corp,
Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare,
Aievea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb
Toate razele lumii într-un grăunte-uimit,
În el îs toate, dânsul e-n toate ce-a gândit.

Seraful își sfârșise vibrata-cugetare,
Gândirea tace-asemeni în fiul de-mpărat,
Și galbenă ca gheața ruptă din nori răsare
Luna și trece moartă pe cortu-nnourat
Și cerul nori gândește, nori mari de răzbunare.
Ce vor să biciuiască pământul răsculat
Și noaptea-înșiră ceasuri pe firu-i incolor.
Ca râul care-și mână trecutu-n viitor.

 

În munți ce puternici din codri s-ardică,
Giganți cu picioare de stânci de granit,
Cu fruntea trăsnită ei norii despică
Și vulturii-n creieri palate-și ridică
Ș-uimiți stau în soare privindu-l țintit.

Acolo prin ruini, prin stânci grămădite
E peștera neagră zăhastrului mag;
Stejari prăvăliți peste râuri cumplite
Și stancuri bătrâne cu mușchi coperite
Încet se cutremur copacii de fag.

Vuind furtunoasa-i și strașnică arpă
Trec vânturi și clatin pădurea de brad,
Prăval pietre mari din culmea cea stearpă
Aruncă bucăți cu pomi și cu iarbă,
Ce-n urlet în râuri se năruie, cad.

Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă
Și-i mână cu glasul de tunet adânc,
Vuiește a vântului arfă de-aramă
Și vulturu-n doliu copiii și-i cheamă,
Prin nouri cad stele și-n aběs se sting.

Și grindini cu gheața cu ghemuri ca rodii
Se sparg de a stâncelor coaste de fier
Și-n ceruri se-ncurcă auritele zodii
Și dracii la râuri adun licapodii
Și iarna mugește călare pe ger.

Deasupra-ăstui munte cu fruntea stârpită,
Deasupra de lume, deasupra de nori,
Stă magul; privește furtuna pornită:
Deasupra lui, soare cu rază iubită,
Desubt, iarnă, ploaie, zăpadă, fiori.

El cartea-și deschide, la ceruri privește
Și zodii descurcă în lungul lor mers.
E-o carte ce nimeni în veci n-o citește,
Cu semnele strâmbe întoarse-arabește:
Sunt legile-n semne din ăst univers.

Cu barba lui albă de vânt răscolită,
Aruncă pe lume el ochii lui suri
Și chiuie vântul cu-aripa zburlită,
Adună și sparge o turmă cumplită
De nori ce aleargă trăsnind în păduri.

Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică,
Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,
Feciorul de rege trecea fără frică ­
Pe munte lucește o flacără mică
Cu raze ce taie-ntunerecul larg.

În van la picioare-i fug râuri spumate
Și stâncele rupte în cale-i s-ațin,
Nimic nu-i în stare s-oprească vodată;
Cu pasul lui sigur prin râuri înoată,
Se-ndreaptă spre țelul cel mic și senin.

Stejarii cei rupți sunt podețe pe râuri,
Lumine de fulger cărări îi arat,
Deși cerul lasă a vântului frâuri
S-azvârle toți norii de-a muntelui brâuri,
El trece la astrul ce luce curat.

Deodată vede că nori se despică
În două și cale îi fac printre ei.
Ajunsu-i în culme, sub dânsul o clică
De vânturi s-alungă prin nouri și-și strică
Aripa de stânce, se clatin în văi.

Sub el vijelia cea neagră, turbată,
Cu caii de fulger cutreier nebuni
Și bate în vânturi, pe nori răsturnată,
Ea stâncile-ndoaie și grindină fată,
Amestecă lumea, frământă furtuni.

Deasupra-i pe bolta albastră, senină,
Cald soare lucește și îmblă cu drag.
Pe-a muntelui streșnă de stânci în ruină,
Pe-o stea prăvălită cu cartea în mână,
Adânc se gândește puternicul mag.

Părinte ­ el zice ­ și adânc i se-nchină,
Bătrânul meu tată aici m-a trimis.
Venit-ai? ­ bătrânul răspunde ­ suspină,
Pe fața lui trece zâmbire senină,
C-o mână el cartea cea veche a-nchis. ­

Văzut-am din carte-mi că viața bătrână
Curând se sfârșește ­ ș-asupra-ăstui gând
Uitat-am eu lumea ­ durere străină
În suflet pătrunse, cu-aripi de lumină ­
Și pân- mă uitam scăpă din pământ

Furtuna turbată… Din mii de furtune
Ce-asupra pământului îmblă zburând,
Sunt câteva cari de mult îs nebune,
De-aceea legate de pietre bătrâne
Le țin încuiate-ntr-a muntelui fund.

Și pân- m-apucase de tatăl tău jele,
Bag seama că una din ele-a scăpat,
A rupt cu aripa vo câteva stele,
Trântitu-le-a-n nouri și-n vânturi rebele
Și codrii mei vecinici i-a mai măturat.

Așteaptă, copile, să caut o vrajă
În carte… Să chem eu giganticul vânt,
Pe aripi să-i puie o mie de maje,
S-o lege de stânce, să-i steie de strajă
În neagra-nchisoare în fund de pământ…

Șoptește; vânt falnic furtuna o-nhață,
Aripele-i leagă ­ o bagă în stânci,
Acolo cu lanțuri o leagă de brațe:
Cu-ncetul a cerului nori se desfață,
Încet se-ncrețesc peste văile-adânci.

Copile, acuma pericol nu este ­
Urmează-mi în munte, în salele-mi mari,
Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste.
În viața-ne fost-am Pilad și Oreste ­
El moare ­ și-n lume rămân singur iar.

Nainte de moarte trimis-a pe tine,
Ca vieții-ți să dau eu bătrânul meu sfat
Și asta desigur făcut-a el bine:
Primejdii te-așteaptă și, fără de mine,
Se poate de ele că n-ai fi scăpat.

De-ai fi ca alți oameni, atuncea se poate
Ca soartea ta-n bine din rău aș schimba,
Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată.
A sorților stele de mine-s purtate,
Da- tu în tot cerul nu ai nici o stea.

De-aceea eu nu pot nimic pentru tine.
Scrisoarea-ți menită eu nu pot s-o schimb.
Ce e pot preface… Ce-n stele senine
Nu-i scris ­ eu nu pot ști. Sunt scrieri străine
Gândite de Domnu-ntr-a sorilor nimb.

Dar pot să-ți arăt a pierzărilor cale,
Ca-n ea să n-aluneci, ca neademenit
De-un înger c-ochi verzi cu trăsurile pale,
Ce lumii aduce durere și jale
De moarte, de care adânc ești iubit.

El zice ș-alene coboară la vale,
La porți uriașe ce duc în spelunci.
De stânci prăbușite gigantici portale.
Descuie și intră în mândrele hale
De marmură neagră, întinse și lungi.

Pilastri de aur pe muri se coboară
Pe jos sunt covoare țesute-n flori vii
Și stele în candeli dulci raze presară
Și aeru-i dulce ca-n noaptea de vară
Și razele-s calde și trandafirii.

Prin hala cea mare cu pasure line
Ei trec și prin bolte săpate-n granit
Ei intră-ntr-o sală cu miroase plină;
A murilor marmuri lucind ebenine
Ca negre oglinde de tuci lustruit.

Bătrânul în urmă-i el, poarta o-nchide.
Adânc întuneric i-nconjur-atunci ­
Pe masa cea mare încet el aprinde
Potirul albastru viorelei cei blânde,
Ea-aruncă-n negru-aer raze, vinete dungi.

Pe-un tron, împăratul, de roșă mătasă
S-așază, se uită-n marmoreii muri,
Bătrânul alături pe-un scaun se lasă
Și flori răspândesc adormite miroase
Ca mirosul proaspăt a verzii păduri.

Și razele-albastre prin sală aleargă,
Fantastic bătrânul s-ardică și blând
În aer înalță puternica-i vargă.
Pe-oglinda cea neagră, profundă și largă
Încet-încet pare o umbră de-argint.

E vânăt la față ca mărgăritarul,
Pe albii lui umeri aripi se desfac
Și luciu c-argintul îi este talarul;
În mâna lui mică el ține păharul
Somniei… Pe frunte-i flori roșii de mac.

Cad pletele, blonde și lungi spice de-aur,
Închisă-n lungi gene privirea lui stă;
O cupă cu versuri, cu cifre de maur
Ia-n mână bătrânul ­ ca sânge de taur,
Un vin roșu toarnă și regelui dă.

Văzând umbra albă pe negrul părete,
Din tron împăratul genunchie uimit,
În vis umbra râde ­ și lungile-i plete
Ca aurul blonde se las răschiete
Pe netezii umeri, pe albul ei gât.

E somnul ­ bătrânu-n ureche îi spune ­
O vorbă să nu spui căci dacă nu taci,
Ca visul ei piere ­ cu greu se supune
La magica-mi vorbă ­ las stele să sune,
Ca-n tabla cea neagră să-l prind. ­ Tu să faci

Ce-oi spune. O cupă pe margini cu aur
El ia și-n ea varsă cristalicul vin.
Stau în jurul cupei cu cifre de maur
Obscunse vrăji scrise… Ca sânge de taur
E vinul și totuși e clar ca rubin.

Bea ­ zice ­ atunci somnul din muri se coboară
Și ochii-ți sărută cu dulce surâs;
Atunci tu grumazu-i cu brațu-nconjoară,
El aripa lui și-o ridică și zboară,
Te duce cu dânsul în lumea de vis.

Și junele bea și adoarme. Deodată,
Pe ochi buze calde și moi a simțit.
El brațul și-ntinde și-nlățuie-ndată
A umbrei dulci umeri și netezi… Umflată
El simte aripa că-n sus a pornit.

Pe umerii umbrei el fruntea și-o lasă
Și-aude suflarea-i cea caldă bătând
Și dus el se simte în lumi luminoase,
În corure sfinte, prin stele-auroase
Aude cum sună aripa de-argint.

El ochii-și deschide, deasupra lui vede
Doi ochi mari albaștri, adânci visători.
A lui fericire el mai că n-o crede,
El gura și-apasă pe blondele-i plete
Și fața cea pală i-o mângâie-n dor.

E beat de a visului lungă magie,
În brațe-i pe înger mai tare-a cuprins
Și umbra surâde, cu-aripa-l mângâie
Și gura-și apleacă în dulce beție,
I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins.

Vezi tu ­ zice umbra ­ pe-a hăului vale:
Pământul cu munții-i ce fumegă stins,
Cu mări adormite ce murmură-n jale;
Dorm populii, țări și cetățile sale.
Deasupră-ți, oceanul de stele întins.

Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage,
Căci lumi de departe în puncte se schimb,
Dispar a pământului viziune vage,
A stelelor țară curată se trage,
Aleargă, trăiește a aștrilor timp.

O stea, un imperiu întins e și mare,
Cu sute de țări și cu mii de ființi.
Cetățile mari răspândite-s în soare,
Palate de-argint se ridic gânditoare
Și regii sunt îngeri cu aripi de-arginți.

Și sufletul liber privirea-i sânțită
O nalță pe stelnicul, marele plai:
O patrie nouă sublimă, iubită,
De cântece plină din veacuri fugite ­
Aici lumea-antică urmează-a ei trai.

Vezi steaua că munții și-ntoarse și marea
Îmblând neclintită în vecinicu-i mers.
A anilor spaț le destină un soare:
La una-i mai mic și la alta mai mare
Căci sorii scriu timpu-n acest univers.

Curând vom ajunge pe steaua senină,
Pe care în ceriuri numesc-o a mea.
De visuri, de umbre, de cântec e plină.
Curând vom intra în câmpia ei lină
Și-n urmă-ți pământul rămâne ­ o stea

 

Magul rămas în munte, din el ieși afară,
Pe-o piatră detunată el șede peste văi,
Privește. ­ Codrii mângâi cu vânt de primăvară
A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi.

Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară ­
O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,
Pe ea șezând călare, în infinit el zboară,
Stelele sclipeau sfinte și-n cale-i făceau loc.

Și răsfirați în spațiu îngeri duceau în poale
A lumilor adânce și blânde rugăciuni
Și întinzând în vânturi aripele regale
L-a lumii trepte-albastre le duc și le depun.

Pe magul cel puternic ei îl salută-n cale,
El trece dus de steaua ce zboară ca un gând
Și când veni, sânt, mare, pe-a caosului vale
Dă drumul stelei, s-aruncă în hăul fără fund.

Deasupra vedea stele și dedesubtu-i stele,
El zboară fără preget ca tunetul rănit;
În sus, în dreapta,-n stânga lanurile de stele
Dispar. ­ El cade,-un astru în caos azvârlit.

Căci la un punct albastru privirea-i ațintită;
L-a caosului margini un astru blând ușor;
Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită,
Zboară ca gândul care l-aruncă-în viitor.

Din ce în ce s-apropie de lumea depărtată,
O zi mai are încă ș-ajunge-n luna lui.
Acolo el răsuflă de calea-i depărtată ­
De pe-un munte al lunei aruncă ochii lui.

Cu ochii plini de lacrimi la acea stea privește,
Ce lumina albastră mergându-și drumul său:
Ce liniștită-i dânsa, în pace ea pășește,
O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu.

Mai e-n tot universul o stea plină de pace,
Neturburată vecinic de ură, de război;
În toate Creațiunea gura ei vecinic tace,
N-o bântuie griji rele, n-o bântuie nevoi.

E-un om, care pe dânsa nefericit se ține,
Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,
Dar soartea lui schimba-voi, din rău oi face bine ­
Cobor acum în astru-mi să-l mângâi și pe el.

Din vârf de munte-n lună în spațiu iar s-aruncă,
În clipă-ajunge-n norii ai astrului natal,
Cu-amor el îl privește, cu o privire lungă,
În funii lungi el rupe al nourilor voal.

L-întinde, l-împletește, din el își face scară,
O-aruncă-în zarea lungă de flutură în vânt,
Apoi pe ea cu-ncetul bătrânul se coboară
Pe mare, care-și mișcă mii valuri tremurând.

Din norii cei mai deși el luase o bucată,
Își face din ea luntre, ce lunecă pe val,
A mărei unde-albastre alunecă-nspumate
Și-l duc în leagăn dulce, prin cânturi de pe mal.

Din insule bogate cu mari grădini de laur,
Lebede argintoase aripele-ntinzând
Veneau sfâșiind apa la luntrea lui de aur
Și se-nhămau la dânsa și o trăgeau cântând.

Bătrânu-n manta-i albă înfășurat visează
Iar lebede-argintoase luntrea bogată trag,
Al valurilor cântec pe el îl salutează ­
Pe fruntea-i împletită e-o ramură de fag.

Plutind cu repejune sub palida lumină
A lunei, ți se pare al mării Dumnezeu,
Cântat de înmiirea valurilor senină
Și îngânat de lebezi în dulce visul său.

Luntrea, un vis de aur, pânza albastră-a mării
O sfâșie ­ și-aproape ea vine-acum de mal,
Un mal de pietre suie, de stânci frânte rebele,
Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.

Acolo printre stânce bătrâne și schelete,
Un templu în ruină, de apă înecat,
Pe jumătate murii și stâlpii și-i înclină
Și stă-n curând să cadă de vreme sfărâmat.

În scorburi de părete trăiește-un biet călugăr
Tânăr, frumos ­ dar însă ca umbra el e slab.
Din stânce năruite, din pietre și din bulgări
Făcu cărări spre fundul al templului arab.

Acolo prigonit stă de visuri și de gânduri.
Ce vrea nici el nu știe, se chinuie-n zădar,
Doarme pe-un pat de trențe ce-i pus pe două scânduri,
Nu bea apă d-izvoare, ci valul mărei-amar.

Astfel el vrea viața s-o sfarme, s-o scurteze,
De ce? și pentru cine, el singur n-a știut.
Astfel se chinuiește în rugăciuni asceze
În câte-o biată arfă din arcul sfărâmat.

O arfă de aramă cu coarde ruginite,
El zbârnăie pe dânsa un cântec dezolat.
Strune-amorțite tremur de mâna lui trezite…
El cheamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat.

Ș-acum el sta în lună pe-o piatră risipită
Și cântecu-i în noapte zbura mult dureros.
Părea c-așteaptă-n aer pe umbra lui iubită
S-o vadă, astfel ochiu-i țintea întunecos.

Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară,
Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă ­
Pe-o stâncă-apoi se suie ­ pe-ascetul îl măsoară
Cu ochiul. Ca geniul văzduhului el stă.

Călugărul îl vede, arfa scapă din mână,
Pe buze-i trece-un zâmbet ascet, slăbit, amar.
El stânca lui o lasă, la mag încet el vine
Și mâna lui o prinde și-ntreabă cu glas rar:

Ce-ai mai făcut, părinte… iar ai venit la mine,
Crezi tu c-o să mă mângâi pe mine? nu, în veci
Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line
Cum stâncele la glasu-mi surde rămân și reci.

O, vino colo-n scorburi ca să-ți arăt fereasta
Pe care umbra blândă ieri noaptea a venit
Prin stâlpii-n prăbușeală… prin arcuri sparte… Asta…
Pe-aici pe-o scară de-aur ea blândă a intrat.

De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,
Să trăiești în asceze gândind la Dumnezeu,
Bând apa mării amară în negrele spelunce ­
Ca să domini în tine ispita, geniul rău!…

Ispită neagră dânsa? un geniu rău, o, nu e!
Răspunde trist și dulce fantasticul ascet.
De-ar veni ceriul însuși aceasta să mi-o spuie,
De-ar spune-o dânsa însăși ­ eu totuși nu o cred.

Aș crede mult mai iute că vrea să mă înșele,
Că vrea să-mi cerce-amorul adânc însă fatal,
De-aș spune numai chipul cum privirilor mele
S-arată ­ n-ai mai crede că-i geniu infernal.

Când ca un vis argenteu, plutește blonda lună
Prin marea-albastră-n ceruri, prin somnoroșii nori,
Când noaptea-i o regină lunatecă și brună,
Când valuri lovesc țărmii cu spumele răcori,

Eu de pe stâlpul negru iau arfa de aramă,
Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat,
Arfa care din pietre durerile le cheamă,
Din stâncile stârpite, din valu-nfuriat…

Și cânt… Din valuri iese câte o rază frântă
Și pietrele din țărmuri îmi par a suspina.
Din nori străbate-o rază molatecă și blândă,
O rază diamantă cu-albeața ei de nea.

Și raza mă iubește, mângâie a mea frunte
Cu-a ei lumină blândă ­ o muzică de vis
Din aer și din mare cântului meu răspunde,
Cântec născut din ceruri și-al mării crunt abis.

La mijlocul de aer, în sfera de lumină,
Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,
Ea prinde chip și formă, o formă diafanină,
Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.

Și se coboară palid pe drumul razei sale
Și se coboară-alene, cu cântecu-mi l-invoc
Și haine argintie coprind membrele sale,
Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.

Eu stau uimit și palid… mâna-mi involuntară
Se mișcă tremurândă pe coardele de fier,
Ce caută-al meu suflet în acea sfântă oară
De la turburii creieri în van eu samă cer.

Cine-ar fi oare umbra aceea argintie
Ce vine la cântarea-mi când cu o rugă-o-nvoc,
Când provocați de arfă-mi răspund valuri o mie,
În nopți când pricep scrisul al stelelor de foc?

Cântând pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă,
Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură și mai sfântă
Ce într-o noapte albă, pe-o rază tremurândă
Părăsi lemnul putred, zburând la Dumnezeu.

Când noaptea însă-i caldă, molatecă și brună,
Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună
Pe-acea parte iubită a sufletului meu.
Și ea venind prin noapte ca o rază de soare
Coboară pe-a mea frunte nebună visătoare,
Pân- se preface-n chipul ce l-am visat mereu.

Nu e vreo fantasmă nebună și deșartă,
E o făptur-aievea, cu gând din gândul meu,
Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu
Și inima-mi o cheamă, gândirea-mi o dezmiardă
Și sufletul din mine e și sufletul său.

Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce,
Tot ce a fost în cântu-mi mai pur și mai copil
S-a-mpreunat în marea aerului steril
Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce
Și a format un înger frumos și juvenil.

Nebun ori ești lunatec ­ bătrânul murmurează…
E visul tinereții, e sete de amor.
Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor…
La cântecul tău eco răspunde plângător
Și tu-mpopulezi marea cu suflete de raze
Și stelele de cântec le împli visător.

Ia una câte una icoanele pălite,
Ia una câte una o und-, o stea de foc
Și toate sunt nimica… când toate la un loc
Pot în tine visarea și cântul să-l escite,
Mintea să-ți strice poate al razelor blând joc,

Ce se-mpreună-n aer, care se sparg în nori,
Care răsfrâng în valuri spumânzi și gemători.

Și dac-ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunie
Se poate că trezită a-nfipt ochii cumpliți
În fruntea-mi veștezită, în creieri rătăciți
Și-n jurul ochilor mei gravă ca la stafie
Afunde și teribili, lungi cearcăne de plumb ­
Fie așa ­ eu nu zic… Și totuși, nebunia
Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins
Îmi place ­ cum îmi place visul de raze nins,
Îmi place cum îmi place o umbră argintie
Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde,
Lovește chipul dulce creat de fantazie
Și acest chip devine palid ca o stafie
Și-ndată ce-l privești tu el stă să se confunde
Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.
Dar eu … eu nu sunt astfel… Mie-mi place visarea.
Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos,
Înger c-ochi mari albaștri, cu chipul luminos…
Și iert că el se stinge, cum aprind lumânarea.
Căci n-o aprind… din contră… Ca cel ce-i place-un vis
Și chiar trezit de friguri el ține ochiu-nchis,
Ca mai departe visul frumos să îl viseze,
Asemenea uit lumea și eu… sunt bucuros
De pot prelungi încă visul meu radios.
De n-ar fugi-nfidelul… O, de ar sta mereu
Să oglindez într-însul adânc sufletul meu,
Cu cântecu-mi ferice simțirea să-i dezmierd
Și-n ochii mari și bolnavi ființa să mi-o pierd…
De n-ar fugi!… dar fuge… fuge cum luna plină
Încearcă după codri greu capul de-l înclină
Și fuge și se duce pe-o rază iar în sus,
Se pierde în ruina castelului zdrobit…
E sufletul meu palid, e sufletul meu dus
Ce părăsește lumea de cer ademenit.

…………………………………………………

O, de-aș muri odată… Cu corpul meu de plumb
Să simt cum morții aspre molatec eu sucumb,
Iar sufletul… O parte ce-n mine-a mai rămas
Să zboare-unde-l așteaptă amorul în estas,
Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală
Plutește printre stele… iar stelele-i esală
Un corp de raze blonde… Căci am pluti-mpreună
Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună.
Și ne-am dori cum raza dorește-o altă rază,
Una în brațul altei lumină fac frumoasă.
Dar nu se poate încă… căci corpul meu de lut
Un sclav greoi și rece ­ e sclav ­ dar e astut.
Mă ține-n pieptul bolnav… și-n brațul încă tare,
Când sufletul meu liber vrea să s-arunce-n mare
Să scapă d-el odată…
În astfel de momente mă speriu eu de mine.
O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor,
Eu aș cuprinde-o-n brațe și aș strânge-o cu dor.

Magul adânc gândește și-n minte-și desfășoară
Soartea omului care l-avea-naintea sa.
Sărac, uimit fusese în lume-odinioară,
Dar gândul lui puternic viața-i apăsa.

Acest cap trist și palid coroana vrea să poarte
Și azi pe el se vede un negru comanac.
Acești umeri voit-au să duc-a lumei soarte
Și azi acopăr trențe și rasa de șiac
Și capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte
Azi doarme-n pat de trențe, drept perină un sac,
Picioarelor rănite-n sandale li-era dor
De salele de marmuri, de-a tronului covor.
Desculț îmbla pe uliți, de visuri mintea plină
Și-n lungele-i mizerii, ca-n mare cufundat,
Visa că-ntreaga lume la dânsul o să vină,
Că el de lumea-ntreagă va fi încoronat.
Coroane el împarte la regi. ­ Și la regine,
Iubindu-le,-ngenunche. Palate-a ridicat

Femeilor ce viața și-o-nchină la plăceri,
Ce trupul de zăpadă și-l scaldă-n negru păr.

Dar foaia se întoarse… Cu greață și scârbire
Îi păru-atunci că lumea e toată joc de cărți.
Atunci el se retrase în muri de mănăstire
Și capul și-l cufundă-ntr-a lumei sfinte cărți.
Pe murii în risipă o candelă subțire
Chilia înnegrită lumină. Și prin părți
Necunoscute-a lumii gândirea lui pribeagă
Străbate cu-aripi mândre nemărginirea-ntreagă.
În van pune pe suflet greoile cătușe
De gânduri uriașe, de-nalte rugăciuni.
În van în a lui urmă a-nchis a lumei ușă
La visele ei turburi, cu mari deșertăciuni;
Pe focul cugetărei a presurat cenușă,
Ci sub cenuș-ard încă consumători cărbuni.
Atunci visul mărirei s-a șterge-n a lui gând
Când peste spuza sură se va turna pământ.

Atunci claustrul îl fuge ­ și-n țărmuri sterpi de mare
Se trage să găsească liniștea-i ce s-a dus,
Dar vai! ș-acolo-l urmă visările-i amare,
Căci lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus.
Aici însă visarea-i e-adânc-omorâtoare,
Căci în chip de femeie s-arată-n aer sus.
Lumești gânduri într-alt chip împleau sufletul său,
El cugeta la toate, ci nu ­ la Dumnezeu.

Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă,
Căzu ploaie de raze cu cer senin și dalb
Și sufletu-i se împle iar cu icoane-aprinse,
O auroră-l împle cu aeru-i rozalb.
Din cer cade alene o dulce stea desprinsă
Și se preface-n înger, plâns de iubire, alb,
Și-n inimă-i aude un dulce glas de-argint
Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.

Magul își răzgândește-a călugărului soarte!
„E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume… E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.
Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici. ­ Aicea de viață n-are parte;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe.”

Dați-mi arpă de armată – Poezie de Mihai Eminescu

Dați-mi arpă de armată – Poezie de Mihai Eminescu

 

Dați-mi arpă de aramă
Dar cu strunele de fier
Căci să cânt acuma cer
Ca un vânt ce se sfaramă
Printre stânci de-ngheț și ger.

Dați-mi arpă de aramă
Pe-a mea frunte crengi de brad
Voi să cânt ca largul vad
Sau c-a lumei sântă dramă
Sau ca răcnetul din iad.

Dați-mi cupa cea de piatră
Dar umpleți cu sânge roși
Din dușmanii fioroși

……………………………

Voi să cânt în poezie
De-acei timpi urâți păgâni
Când strămoșii cei bătrâni
Se luptau cu bărbăție
Și-i dau nume „La români!”
La români! Popor de fală
Cap de geniu, piept de foc
Cu județiul de proroc
Dar cu inimă regală
Și cu flamuri de noroc.

Câți maghiari cu cap de câne,
Câți tatari cu ochii mici,
Câte limburi de peltici
S-au zdrobit de stânci bătrâne
Ce veghează înc-aici.
Câte ginți cu limba slavă
Au venit și-au revenit
Dar cu toți s-au nimicit,
O câmpie de otavă
Sub al coastei fier negrit.

Dați-mi arpa în rugină
mai cânt zguduitor
De-al românilor popor
Și-de-al țărei cei române,

Și de-al secolilor dor!
Ce să cânt, fii de-armonie,
Ce să cânt ca să vă-ntrec
Și-n durere să mă-nec
Căci cântarea mi-e stafie
Pieptu-i rece, capul sec!

Să cânt nației ce vie
Poartă jugul cel de lemn
Sub al barbarilor semn,
Multe semne de sclavie
Și de viață nici un semn.

Să cânt țărei…
Legei făr’ de Dumnezeu!
Să cânt frunții de ateu
Ce reneagă tată, mamă
Și-i ca dușmanul mai rău?

Pentru păzirea auzului – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

Pentru păzirea auzului – Poezie / Versuri de Mihai Eminescu

 

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche,
O taie chiar cu sila de la a ta ureche ­
Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării
Și-ți leagănă simțirea pe undele uitării;
Se varsă înlăuntru-ți a aerului miere
Slăbănogindu-ți mintea și mândra ei putere
Și acea socoteală măreață-mbărbătată
A sufletului mândru o-ntunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
Și inima-ți bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare
Nu încetează-n forme a plămădi, ușoare,
Acele chipuri mândre în cântec înțelese:
Cu chipuri pătimașe se umple ea adese.
Când cântăreții nu-i vezi ș-a fi muieri se-ntâmplă,
Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă
Și-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe ­ femei cu firea dragă.
Nu fluierați de-aceea urechea-n versul iambic:
Picioru-ușor se mișcă în saltul ditirambic,
Fără de rânduială, și dulce și molatec,
Ca ceara ea îți face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,
Astup-a ta ureche tu singur chiar ­ cu ceară.
Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbareț
De eroul Odisseu cel mult meșteșugareț:
Și-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ș-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
Pe lângă a lor ostrov aducător de moarte,
Dorě pază și șie, urechei, înțeleptul,
Cu gândul să-și ferească și inima și pieptul.
Căci făr- de rânduială e al femeiei vers,
Ca de pe-o tablă gândul din minte ți l-a șters:
Te farmecă, urechei neavând învălitoare,
Sirena dezmierdării de moarte purtătoare.

Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă nicicând cu dulce vin
Ci cu cântări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc băieții ca glasul să-l subție,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor ființe sunt cu muierea gemeni,
Cântau cu glasul dulce și rugător asemeni.
La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,
Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Și numai în odihnă și-n desfătări de rând,
Culcați pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire și nu erau destoinici
S-asculte glasul aspru al trâmbiței războinici:
Hrănindu-și nălucirea cu gânduri moi, băieții,
Să pară cântărețe ­ că li sunt cântăreții.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicături s-asamăn și glasul cel de pasări.

Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea și necuvântătoare.
Onorie-mpăratul mai mult iubea acușa
Decât cetatea Roma ­ pe Roma cățelușa.
Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite
Iubesc flori, iubesc pasări cu penele-mpistrite.
Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac.
Și Xerxes se-ndrăgește mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobește el ca pre o mireasă
Și spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;
De ramuri el atârnă cercei și cu inele
Și rădăcina vezi-o înfrumsețând brățele.
Și vârfu-ncununează surguci împărătești
Să semene cu-o mândră crăiasă din povești;
Ș-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă
Cu o mult prețioasă, mirositoare apă.
Spre a-și păzi mireasa de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, epitrop pune paznic.
Iar despre-un alt se spune că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mâna-i la cioplit:
Sărută,-mbrățișază el propria făptură
Și l-ale ei genunche-și dă sufletul pe gură.
El singur se jertfește.