Închinare lui Ștefan Vodă – Poezie de Mihai Eminescu
Şi strunele plesnite şi harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atârna
L-a Isterului râpe, acuma este mută,
Şi cântul ei de aur nu pot a-l deştepta.
Ce vânt trăgând s-aude sub crengile plecate
Spre unda cristalină ce fuge şopotind,
Şi umbrele din apă tot rânduri înecate
Se par că lasă-n urmă o voce suspinând?
Durere!… şi-i profundă când România plânge
Cu fruntea-nfăşurată de doliu la mormânt;
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge
În valea şi Carpatul ce-i românesc pământ.
Ca valurile mării ce-n sânu-i se frământă
Şi spre un ţărm sau stâncă se-mping a se opri,
Aşa durerea sparge o ţară şi s-avântă
Colo spre mănăstire la Putna a lovi.
De printre munţi, câmpie, din unghiuri depărtate,
Din târguri, municipii, cătune, un popor
De-acelaşi curat sânge se scoală să ia parte
La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor.
Cu-a naţiunii cruce, de secoli ferecată,
Ca pelerin păşeşte la noua Golgota,
Unde eroul zace şi ţărna-i fu uitată.
Tăcere!… Este ora acum a ne ruga:
„Mărire ţie, Doamne! O, Iehova, mărire!
Ce verşi în noi durerea ca balsamul ceresc
Să curăţi moliciunea, nedemnă moştenire,
La pragul casei tale, palat dumnezeiesc!”.
Virtutea românească, virtutea strălucită
De patrie şi lege, aici în sanctuar
Se ştie-nmormântată. O dalbă zi-i sosită.
Poporul stă-n genunche s-o-nveţe la altar.
Şi imn de rugăciune sub bolţile bătrâne
Vibrează cu putere, şi fumul majestuos
De smirnă, de tămâie din vasele divine
Se urcă către tâmplă în nour luminos.
Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinţe,
Iar jos l-a lui picioare mormântul umilit
Al omului, în care un snop de oseminte
E-o mână de cenuşe, odor nepreţuit.
Din astă catacombă şi mucedă şi rece,
Din ist sicriu de ghiaţă de noapte-nfăşurat
Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece
Şi de-a virtuţii raze tot templu-i decorat.
În nimbul ce-ncunună mormântul se zăreşte:
Lipniţul, Grumăzeştii şi Balta şi Ciceu,
Dumbrava roşă, Baia şi cum îngălbineşte
Făloasa semilună la Racova de greu.
Dar printre fum şi lupte în cercul de lumină
Se văd cereşti casteluri de-a lui Hristos tării.
Şi între ele-i Putna în care-adânc se-nchină
Lui Ştefan Vodă astăzi ai României fii.
Aice e fântâna cea plină de mărire,
De sânta pietate, de-al patriei amor;
Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire
Fu duşmanilor ţării sfărâmând trufia lor.
O, mamelor române! aduceţi-v-aminte
Că dintre voi fu una: Elena, ce ne-a dat
A patriei mărire! Şi când lipiţi fierbinte
La sânul vostru pruncul, îi daţi un sărutat,
Un sărutat da mamă, extaz de bucurie
Ce numai sus în ceruri se poate repeta,
În numele lui Ştefan îl daţi să reînvie,
Şi duceţi pruncul vostru la Putna-l închina.
Iar tu, junime verde, la ist izvor de viaţă
Cu unde de virtute ce-i al mărirei loc:
Învaţă-a iubi ţara, a o iubi învaţă
Şi-n el inimă, suflet căleşte-ţi ca-ntr-un foc.
Aşa, junime scumpă, frumoasă auroră
A patriei române! Al nostru viitor,
Şi al naţiunei soare, din a virtuţii horă
Se naşte, vă surâde, vă cată cu amor.
În leagănul de moarte vederea nu pătrunde
Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus;
Dar spiritul sondează şi-n muşchiul lui, fecunde
Seminţi de lauri zice: că Ştefan v-au depus.
Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunţită
De patru secoli cântă un glas armonios,
Şi-a lui vibrare dulce de-aramă curăţită
Prin flăcări întreite, e imn religios.
E-a clopotului Buga suspin şi lamentare
Ce-a munţilor ecouri de freamăt le-au împlut.
Ah! cântă la mormântul ce astăzi e-n serbare
Că glasu-ţi pentru lume şi cer este făcut.
Te leagănă pe vânturi, şi-a ta melancolie
Misterioasă limbă în inimă lovind,
Fă lacrime să curgă, colo ca-n vecinicie
Eroul să tresalte, al tău glas auzind
Şi strunele plesnite, şi harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atârna,
L-a Isterului râpe, acuma este mută
Şi cântul ei de aur nu pot a-1 deştepta.
O, munţi şi văi profunde, oh! daţi-mi pentru-n nume
Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu.
Dar bardul nu, nu cântă… el plânge şi-apoi spune:
O, Ştefan! tu eşti mare şi la mormântul tău!