Caracterizare pentru Savista din romanul Ion de Liviu Rebreanu
Caracterizarea 1 pentru Savista de Liviu Rebreanu
Savista, o prezență distinctă în romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu, este un personaj feminin, secundar și individual, ale cărui circumstanțe tragice aduc o dimensiune suplimentară complexității povestirii. În ciuda deficiențelor sale fizice și mentale, Savista reușește să-și contureze un rol semnificativ în cadrul traseului narativ al romanului, reușind astfel să transcende limitele etichetei de „oloaga satului”.
Faptul că Savista este introdusă în roman încă din primul capitol al volumului subliniază importanța sa în contextul mai larg al operei. Cu toate acestea, statutul social al personajului este dezolant, marcând-o ca un obiect al batjocurii în comunitatea rurală. Savista, afectată de un handicap fizic și o întârziere în dezvoltare psihică, este percepută exclusiv prin prisma acestor neajunsuri, iar conștiința colectivă a satului nu reușește să-i acorde o înțelegere mai profundă. Autorul accentuează acest contrast dramatic prin menționarea faptului că Savista este rudă cu Florica, descrisă ca „fata cea mai frumoasă din Pripas”.
În romanul lui Rebreanu, aceste fragmente permit o înțelegere mai amplă a personajului Savista:
„Tocmai atunci se târăște pe poartă, printre picioarele oamenilor, Savista, oloaga satului. E vară cu fata cea mai frumoasă din Pripas, cu Florica, și ceva neam cu nevasta lui Trifon Tătaru. Are picioarele încârcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și târî schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi. Trifon Tătaru o ține pe lângă casă, să-i vadă de copii. Când e vremea bună Savista șade în poartă, se ciorovăiește cu toți copiii din sat și primește pomana trecătorilor miloși… Sosește cu gălăgie mare. Gâgâie ceva cu glasul ei aspru, speriat. N-o bagă în seamă nimeni.”
Aceste extrase accentuează aspectul tragic al condiției ei, descriind-o pe Savista ca fiind marcată de deformități fizice încă de la naștere, cu „picioarele încârcite”, „brațele lungi și osoase” și „o gură enormă”. În ciuda acestei realități dure, ea are încredere în mila oamenilor și se angajează în interacțiuni sociale, adesea ignorată sau marginalizată de comunitate. Aceste detalii, împreună cu imaginea sa de „oloagă a satului”, contribuie la construcția unui portret al personajului Savista ce evocă simpatie și compasiune.
Caracterizarea 2 pentru Savista din „Ion”
Savista, un personaj secundar și feminin din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, este o prezență de neuitat în paginile cărții, desfășurându-se în fața cititorilor cu o amprentă puternică, în pofida condiției sale marginale. Statutul social al personajului este foarte scăzut, Savista fiind frecvent obiectul batjocurii și ridiculului comunității satului. Încă de la prima apariție în capitolul inaugural al romanului, personajul se distinge prin diverse probleme fizice și mintale, ceea ce îl plasează într-o poziție de inferioritate față de ceilalți locuitori ai satului.
Handicapul fizic al Savistei și întârzierea în dezvoltare, manifestată prin un comportament infantil, sunt elemente definitorii ale acestui personaj, amplificând imaginea de suferință și marginalizare. Este descrisă drept „oloaga satului”, o etichetă peiorativă care sugerează neajunsurile sale. Savista este privită în mod unidimensional de către consătenii săi, care se concentrează numai pe deficiențele sale evidente, neglijând să o perceapă în toată complexitatea ei.
Un detaliu semnificativ, care adaugă un strat suplimentar de tragedie și ironie situației Savistei, este faptul că este verișoară cu Florica, descriesă drept „fata cea mai frumoasă din Pripas”. Această relație de rudenie accentuează contrastele dintre cele două personaje și subliniază și mai mult situația nefericită a Savistei.
Citind din roman, se desprinde următorul pasaj descriptiv: „Tocmai atunci se târăște pe poartă, printre picioarele oamenilor, Savista, oloaga satului. E vară cu fata cea mai frumoasă din Pripas, cu Florica, și ceva neam cu nevasta lui Trifon Tătaru. Are picioarele încârcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și târî schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi. Trifon Tătaru o ține pe lângă casă, să-i vadă de copii. Când e vremea bună Savista șade în poartă, se ciorovăiește cu toți copiii din sat și primește pomana trecătorilor miloși… Sosește cu gălăgie mare. Gâgâie ceva cu glasul ei aspru, speriat. N-o bagă în seamă nimeni.”
Savista se profilează ca un personaj profund uman, prin toate dificultățile și suferințele sale. În ciuda condiției sale precare și a marginalizării sociale, ea nu se lasă doborâtă. Rămâne în preajma lui Trifon Tătaru, îngrijindu-i copiii, stând în poartă și comunicând cu ceilalți copii din sat, chiar dacă interacțiunea ei este marcată de gâgâiala sa și de vocea aspră și speriată.
Această prezență continuă și stoicismul ei reflectă o rezistență remarcabilă și o forță interioară neașteptată. În pofida marginalizării și a ridiculului, Savista se menține în viața comunității, acceptând cu stoicism mila trecătorilor și interacționând cu copiii din sat, ceea ce sugerează că, în pofida tuturor adversităților, ea își găsește propriul mod de a face față și de a continua.
Concluzie
În concluzie, Savista este un personaj complex și tragic în același timp, o figurație de neuitat în romanul „Ion”. Despre ea, cititorul nu poate decât să empatizeze cu situația sa deplorabilă și să admire rezistența sa. Dintre rândurile romanului, ea se ridică drept un simbol al marginalizării, suferinței, dar și al forței interioare și al rezilienței în fața adversităților.