Romanul Ion, de Liviu Rebreanu

Romanul Ion, Volumul I – Glasul Pământului

Capitolul III – Iubirea

ION, REZUMAT PE CAPITOLE

Belciug rămăsese văduv din I an al preoției. Își iubise mult nevasta și pierderea ei i-a înăcrit sufletul. Era bolnăvicios și atât de jigărit că, văzându-l, te întrebai: cum de-și mai poate ținea viața? Când apoi a zăcut câteva luni la spitalul din Cluj, unde medicii i-au scos un rinichi, toată lumea i-a pus cruce. Și totuși, slab, galben, prăpădit cum era, hrănindu-se mai mult cu lapte și ouă, trăia și se înverșuna parcă și-ar fi pus în gând să îngroape el tot satul. Văduvia și strășnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la dânsul oameni și din al V-lea județ, să le citească sau să-i spovedească. Țăranii îl respectau mai ales pentru că, de când i-a murit preoteasa, nimeni nu l-a simțit umblând după femei. Alți popi, chiar mai bătrâni ca dânsul, își luau țiitoare tinere, care să le îndulcească văduvia. Belciug, pentru a-i găti de mâncare și a-i deretica prin casă, avea pe baba Rodovica, atât de vestită ca evlavioasă încât ea frământa întotdeauna prescurile; încolo două slugi la vite și în ogradă…

Dar preotul mai era și o fire încăpățânată. Orice contrazicere îl întărâta și chiar îl chinuia. Zile și uneori săptămâni întregi îl rodea un cuvânt sau o privire neplăcută. Dacă doreai să-ți facă vreun bine, trebuia să-i ceri să-ți facă rău.

Acuma Herdelenii și Ion nu-l lăsau să se odihnească. Se înfuria în sine când pe învățătoare, când pe feciorul Glanetașului. Dacă familia Herdelea n-ar fi luat partea lui Ion, s-ar fi potolit singur. Bătăile între flăcăi fac doar parte din programul multor duminici și sărbători. Așa însă întâmplarea lua în ochii lui o înfățișare provocatoare. Se simțea obligat să se apere. Îi părea rău că dascălul nu se arăta supărat după ciocnirea de deunăzi. Aceasta îl silea să-și ascundă și el mânia. Rămânea totuși hotărât să pedepsească pe Ion, mângâindu-se că o parte se va răsfrânge, măcar indirect, asupra învățătorului…

Miercuri seara, când, ca de obicei, flăcăii s-au strâns în fața cârciumii să mai stea de vorbă, s-a făcut pace între Ion și George, încât și-au dat mâna. Pentru un fleac de bătaie nu se poate să fie supărați niște oameni de treabă. A doua zi Toma, îndemnat de George, s-a dus iar la Belciug să-l roage frumos să ierte pe al Glanetașului.

Aceasta a pus vârf la toate. Până acum mai șovăise, căci încă nu probozise nominal pe nimeni în biserică. Totdeauna vorbea, povățuia, amenința sau dojenea de pe amvon numai în general. Intervenția împăciuitoare a lui Toma însă l-a hotărât definitiv.

Și astfel duminica următoare, rezemat cu cotul de un sfeșnic împărătesc, cum avea dânsul obiceiul să predice, după ce povățui pe oameni să mai dăruiască din când în când câte ceva pentru biserica cea nouă ale cărei lucrări vor începe în curând, vorbi de cei ce stârnesc vrajba între săteni, ispitiți și mânați de Necuratul. Apoi, oprindu-se puțin, dădu ca pildă de învrăjbire pe feciorul Glanetașului. Toată lumea întoarse capul, ca la comandă, spre Ion care se făcu galben, puse ochii în pământ, tremurând de rușine, simțind privirile celorlalți cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se miște pe loc. Popa urmă din ce în ce mai aspru, numindu-l capul tuturor relelor din sat, pomeni despre bătaia de la Avrum și de altele mai de demult și, cu ochii ridicați spre tavanul bisericii de lemn, îl amenință cu mânia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte.

Dojana preotului îl șfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloșii sunt astfel loviți în fața lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul oamenilor? Îi ardeau obrajii și tot sufletul de rușine și de necaz… Așteptă un prilej, când isprăvi popa predica, ieși afară, se duse glonț acasă, se luă la harță cu tatăl său, pentru cine știe ce, și pe urmă porni, fierbând, spre Jidovița, unde intră de-a dreptul în cârciuma Zimălei. Bău toată ziua. Cel puțin dacă popa l-a făcut netrebnic în biserică, să fie cu adevărat netrebnic. Se plânse de necinstea ce-a îndurat-o tuturor țăranilor de prin împrejurimi care se adunau duminica în Jidovița, singurul sat ovreiesc din toată țara, așezat la o încrucișare de drumuri, având o fabrică de spirt și în fiecare casă câte o crâșmă. Mai spre seară, când rachiul îi amorți de tot simțirea, se lăudă că n-are să se lase până nu va lua pe Ana de nevastă, numai ca să-i arate el popii că, dacă-i la adicătelea, nu-i pasă lui de nimeni în lume. În cele din urmă se luă la harță cu un flăcău din Parva, care, fiind treaz, îl bătu măr.

A doua zi, dezmeticindu-se din beție și din aiureala probozeniei, îi păru rău că și-a cheltuit bănișorii prin Jidovița și că s-a jeluit străinilor de ce i s-a întâmplat. Își zise că bine i-a făcut popa, pentru că într-adevăr e vinovat. Adică ce vrea dânsul? Să se însoare cu o fată care nu i-e dragă, oricât caută să se prefacă, numai pentru că are avere?… Își aminti de Florica. Ce bunătate de fată. Și frumoasă… Și cât a iubit-o până ce nu i-a trăsnit prin minte gândul să ia pe Ana!… Pe Florica i-ar da-o vădana lui Maxim Oprea cu amândouă mâinile, ar fi mulțumit, ar avea copii, s-ar trudi împreună și poate c-ar agonici mai mult decât luând-o pe cealaltă…

Se puse pe muncă mai vârtos, ca și când s-ar fi hotărât să se însoare cu fata Todosiei. Seara era frânt de oboseală și totuși se simțea mai zdravăn ca până acuma, mai pornit să înfrunte viața. Gândurile însă îl frământau mereu. Își zicea din ce în ce mai des că, robotind oricât, nu va ajunge niciodată să aibă și el ceva. Vasăzică va trebui să fie veșnic slugă pe la alții, să muncească spre a îmbogăți pe alții? Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ, mult, mult… Mâine-poimâine îl vor copleși poate copiii. Cu ce-i va hrăni și mai cu seamă ce le va lăsa după moarte? Nici barem cât va avea el, căci el tot rămânea cu trei locșoare, bune, rele, cum sunt… Și-l vor blestema copiii precum blestemă și el, în clipele de deznădejde, pe tatăl său, pentru că a irosit pământul ce l-a avut, și pe mamă-sa, pentru că nu i s-a împotrivit.

Umbla pe uliță cu ochii în jos și parcă nu mai îndrăznea să se uite în fața oamenilor. Își închipuia că ar întâmpina numai priviri compătimitoare, care l-ar necăji, sau batjocoritoare, care l-ar înfuria. Zenobia, trăgând cu urechea pe ici și pe dincolo, ca toate femeile, auzea și-i spunea că lumea vorbește c-ar fi mai bine să se astâmpere cu Ana, care nu-i de nasul lui. Vorbele acestea îl mâniau și-l încăpățânau întâi, apoi îl moleșeau. Uneori se gândea că numai de la George pornesc zvonurile rele. Într-o seară a alergat ca un nebun să-l bată. Dacă-l întâlnea poate că-l omora. I-a rămas însă în inimă un fel de sfială față de feciorul lui Toma Bulbuc. Îl ocolea ca să nu dea ochii cu dânsul. I se părea că George are o bucurie ascunsă în privire, pentru că din pricina lui a fost umilit. Cu cât vorbele lui erau mai bune și mai blânde, cu atât îl ațâțau mai tare.

Nu se mai ducea seara pe la Ana, cum obișnuia înainte de poznă. Când a aflat însă că în schimb George a început să dea târcoale fetei, l-a cuprins o mânie mare, a trântit și a suduit toată ziua, s-a certat cumplit cu Glanetașu și era cât pe-aci să-l snopească pentru că l-a făcut fără noroc, iar pe urmă a băut singur, tăcut și posomorât, o cupă de rachiu, la Avrum, pe prispă. Îi venea să turbeze gândindu-se că pământurile lui Vasile Baciu vor înmulți averea lui George, iar el va rămâne tot calic, mai rău chiar decât o slugă…

Se întâlnea cu Ana uneori, dar nu-i vorbea. Îi dădea binețe ca oricine. Fata avea un surâs dureros pe buze… Poate că nici ea nu-l mai vrea! Poate că dragostea ei a fost numai o închipuire a lui? Mai ales că acum, de la o vreme încoace, Vasile Baciu prea îl îmbulzea cu prietenia, ceea ce putea însemna că nu-i mai pasă de dânsul…

Apoi, într-o sâmbătă seara, a stat primprejurul cârciumii, cu flăcăii, până pe la miezul nopții. Era foarte vesel; singur nu-și dădea seama de ce. Cânta din frunză, iar ceilalți chiuiau și tropăiau. Dintre zecile de glasuri, Ion parcă auzea numai pe al lui George, aspru și răgușit, ca de cocoș bătrân. În întunericul cenușiu îl vedea ca ziua, burduhos, țopăind greoi, printre ceilalți… I se păru atât de caraghios, încât îl umfla râsul… Când s-au despărțit, l-a pândit unde se duce? George a trecut prin fața casei lui Baciu, s-a uitat puțin, a fluierat scurt ca și când ar fi întrebat ceva, apoi, neprimind răspuns, și-a urmat calea în mers legănat și leneș… Inima lui Ion zvâcni sălbatic de bucurie. Suspină ușurat și se hotărî să intre la Ana, să-i mulțumească și să-i ceară iertare. Totuși trecu pe dinaintea casei fără să se oprească. O luă pe Ulița din dos, grăbit, înfierbântat de bucurie, și intră încetișor în ograda văduvei lui Maxim. Doi câini ciobănești, cât niște viței, hămăiră de două ori, îl recunoscură și se gudurară la picioarele lui. Se apropie tiptil de fereastră, plecându-se ca să nu-l vadă cineva dinăuntru, și bătu cu degetul în geam de trei ori, ușor, ca o arătare. Pe urmă se așeză pe prispă și așteptă. Un câine veni lângă dânsul, îi linse mâinile noduroase, își culcă pe genunchii lui capul. Gândurile flăcăului erau atât de încâlcite că nici nu mai încerca să le limpezească. Numai bucuria îi tremura în inimă, mereu vie și stăpânitoare… Apoi, ușa tinzii se deschise fără zgomot. Florica ieși, în cămașă, liniștită, ca o nălucă blândă.

— Tu ești, Ionică? șopti ea foarte domol, fără mirare în glas.
— Eu, eu, mormăi Ion. Fata se ghemui pe prispă. Răcoarea nopții îi cutremura carnea. Se lipi de flăcău, murmurând cald:

— Presimțeam că ai să vii… Te-am așteptat… Lui Ion vorbele acestea i se păreau prefăcute. Cum a știut ea că are să vie, când nici el însuși n-a știut? Totuși se pomeni cuprinzându-i mijlocul și sărutându-i obrajii. Căldura trupului ei îl îmbăta. Simțea că începe să-i clocotească sângele, o strânse năvalnic în brațe și-i zise deodată, cu glas răgușit, ca și când o mână dușmană i s-ar fi încleștat în beregată:

— Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă măcar de-ar fi orice!…

Fata tresări de mulțumire. Lucirea ochilor ei străbătea întunericul nopții și se înfigea în sufletul lui.

Îmbrățișând-o, Ion îi simțea sânii cum se striveau pe pieptul lui. Îi găsi buzele și i le crâmpoți în sărutări…

Probozirea lui Ion în biserică a dezlănțuit un potop de mânie în casa Herdelea împotriva preotului. Chiar învățătorul, cât era el de împăciuitor, nu s-a sfiit să declare în mai multe rânduri, în familie:

— Popă-i ăsta?… Ăsta-i porc, nu popă! Și încă porc de câine!…
— Pămătuful! a strigat dăscălița văzând pe fereastră cum trecea Belciug pe uliță, posac, cu niște fire de paie în barba încâlcită, plin de praf, murdar, asudat și dezmățat ca un vizitiu nesimțitor.

Fetele au găsit porecla aceasta atât de minunată că, de-atunci încolo, de câte ori vorbeau de dânsul, numai ,,pămătuful” îi ziceau, prăpădindu-se firește de râs.

Totuși Herdelea se ferea să nu ajungă indignarea lor până la urechile preotului. Râvna lui era să fie bine cu toată lumea, să nu jignească pe nimeni și astfel să se strecoare mai lesne prin viața aceasta plină de dureri. Soarta îi hărăzise atâtea necazuri că avea nevoie de bunăvoința tuturor…

Se afla acum de vreo cincisprezece ani în Pripas, la școala statului. A ajuns aici printr-o favoare deosebită a inspectorului Cernatony, care îl iubea ca un frate. În Feldioara, unde fusese mai înainte învățător comunal, avusese o stupărie vestită în tot județul. Inspectorul, și mai ales nevasta și copiii lui erau mari iubitori de miere curată. Herdelea, simțind slăbiciunea aceasta a lui Cernatony, de câte ori se ducea prin Bistrița, niciodată nu uita să se înființeze la doamna inspectoare cu o lădiță de faguri ca zăpada. Drept mulțumire, Cernatony, când s-a ivit locul din Pripas, l-a întrebat prietenește: ,,Vrei să fii învățător de stat?” Herdelea nu mai avusese parte de o cinste atât de mare. Inspectorul, în fața căruia tremura toată dăscălimea, îi oferea o înaintare!… Cu toate acestea nu se putea hotărî să-i dea îndată un răspuns lămurit. Chestiunea era prea serioasă. La școala statului se cerea limba ungurească pe care el o rupea greu de tot. Nu-i vorbă, s-a mai îndreptat dânsul, făcând ,,suplici” și ,,lăcrămații” țăranilor din Feldioara — pricina unor buclucuri de tristă amintire cu notarul —, dar își dădea seama că ungureasca lui nu ajungea. Apoi a trece la stat însemna într-un fel o dezertare la vrăjmaș. Românul care trebuie să învețe pe copiii români să vorbească numai ungurește, nu mai e român, ci renegat sadea… În cumpăna cealaltă însă apăsau socoteli tot așa de însemnate. La comună leafa lui era pe sfert din cât îi oferea statul. Adevărat că el mai câștiga binișor din jalbele oamenilor, fiindcă lucra mai ieftin, mai repede și chiar mai bine ca notarul, dar veniturile acestea atârnau de un fir de păr; o intervenție energică din partea notarului putea să i le taie scurt și pentru totdeauna. Pe urmă, la comună, n-avea nici drepturi la pensie și nici înaintări în leafă, cum ar avea la stat, unde inspectorul îi mai făgăduia să-i socotească și anii ce-i servise până atunci, adică vreo șaptesprezece… S-a frământat și s-a gândit mult Herdelea, s-a sfătuit și s-a certat cu dăscălița, care-l zorea să se grăbească, să nu scape prilejul de a se mai scutura puțin de sărăcie. Când șovăirea îl rodea mai aprig, s-a pomenit cu o scrisoare de la inspectorul Cernatony. O păstrează și azi, ca un document de neprețuită valoare. Scrisoarea aceasta l-a decis. Iată ce-i scria inspectorul: ,,Iubite Herdelea, doresc să am răspunsul precis, în trei zile. Țin mult să te numesc pe dumneata la Pripas. Salutări cordiale. — Cernatony”.

În Pripas, la început, a dus-o parcă mai greu ca în Feldioara. Când s-a înființat aici școala statului, comuna s-a însărcinat să dea un local potrivit și o grădină pentru pomicultură. Cu vremea statul promitea să clădească o școală nouă, în care să aibă un apartament cumsecade învățătorul. Deocamdată însă Herdelea a fost nevoit să cheltuiască din buzunarul lui spre a se repara o casă țărănească în care să se poată adăposti mai omenește. După un an, țăranul, șiret, văzându-și bordeiul schimbat într-o căsuță arătoasă, a desfăcut contractul de închiriere și s-a mutat el într-însa. Învățătorul a trebuit să risipească alți bani, cu altă casă, unde a pățit la fel… Atunci, fiindcă statul nici nu se mai gândea la școala cea nouă, Herdelea a luat o hotărâre mare. Pentru grădina de pomicultură comuna oferise un loc de-al bi sericii, în marginea satului. Cu învoirea lui Belciug, învățătorul s-a apucat de și-a zidit o casă proprie pe locul bisericii. Pe atunci erau prieteni foarte buni. Preotul l-a asigurat că grădina va rămâne proprietatea lui Herdelea ca o donație din partea comunei și a bisericii pentru râvna lui întru luminarea copiilor din Pripas. Nici prin gând nu i-a trecut învățătorului să-i ceară vreun înscris. Vorba unui prieten e mai sfântă ca orice hârțoagă. Mai târziu i-a cerut, dar preotul a început să se codească.

— Este vreme, frate Zaharie, îi zicea cu un zâmbet ciudat, în care Herdelea citea o amenințare ascunsă.

Cu cât se răceau legăturile între dânșii, cu atât învățătorul simțea mai mult amenințarea. Și, parcă înadins, împotriva sforțărilor lui de-a ocoli o primejdie, neînțelegerile lor sporeau zi cu zi. Își mai vorbeau, căci Herdelea îi înghițea toate toanele, dar sufletele lor se depărtau mereu.

Învățătorul se gândea cu groază, mai ales din pricina casei, la clipa când ruptura va veni totuși odată. Era sigur că atunci Belciug va face tot ce-i va sta în putință să-l scoată din casa lui, clădită din munca lui, singura avere agonisită în atâția ani de zbuciumări. Și aceasta tocmai acum când fetele au ajuns ca azi-mâine să le ajute Dumnezeu să se mărite și când toată zestrea și nădejdea lor era căsuța aceasta. Căci, fără nimica, oricât ar fi ele sărăcuțele de frumoase și de istețe, anevoie se va găsi cineva să le ia ,,în vremurile acestea materialiste” -cum zicea Laura cu multă dreptate.

Primejdia o simțea bine toată familia și tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creștea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, ațâțată parcă de mâna soartei. Cu cât îi revoltau mai mult isprăvile lui Belciug, cu atât își aduceau mai des aminte de atârnarea lor de dânsul și cu atât aceasta îi înfuria mai avan pe toți. Atunci apoi dăscălița cu fetele tăbărau asupra învățătorului cu imputări și cu jelanii amare. Îndeosebi doamna Herdelea era mare meșteră în a zugrăvi nenorocirile ce s-ar abate asupra familiei dacă ,,pămătuful” i-ar pofti afară din casa ridicată cu bănișorii rupți de la gura copiilor, sau dacă într-o bună zi Herdelea ar închide ochii și i-ar lăsa pe drumuri, mai ales că toate nopțile tușește ca un buhai și a început să slăbească de s-a făcut ca un ogar… Și, cum prevestirile ei negre găseau răsunet în inimile fetelor, se înecau veșnic în lacrimi multe care pe învățător îl înduioșau, iar pe Titu îl enervau, fiindcă el mai totdeauna atunci avea inspirații poetice și se văita că nu poate ,,lucra” de atâta gălăgie fără rost…

Tocmai în vremea aceasta, când frământările se înăspreau, a picat un pețitor în casa Herdelea. Era așteptat și totuși a stârnit o ceartă care mai-mai să se încheie cu scandal.

Vara trecută, prin iulie, la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal săptămânal, unde se dusese întovărășită de Titu, Laura a cunoscut un student în teologie, pe George Pintea. Tânărul mai avea un an până să iasă preot și a îndrăgit pe Laura foarte mult. Prin șaptezeci și nouă de scrisori și cărți poștale ce i le-a trimis pe urmă, și-a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumusețea, blândețea, cultura aleasă și celelalte calități, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire, dar așa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile și atâta hârtie până să le înșire pe toate. După întâile scrisori, Laura a stat la îndoială: să-i răspundă ori să nu-i răspundă? Inima ei se întâmpla să fie tocmai liberă. Un elev de la liceul din Armadia, care-i făcuse curte vreo doi ani și începuse s-o intereseze, a plecat îndată ce și-a luat bacalaureatul, fără să-i mai scrie un rând, silind-o să-l smulgă din suflet, deși cu durere. Îndoielile i le-a risipit Titu cu o povață înțeleaptă: poate să-i scrie, dar cu multă băgare de seamă. Astfel a trimis Laura teologului George Pintea douăzeci de scrisori și douăzeci și trei de cărți poștale ilustrate, în care s-a dedat la puțin sentimentalism cochet, fără însă a-i făgădui, nici măcar prin o aluzie, iubirea ei. Căci Laura, deși abia de nouăsprezece ani, avea despre amor idei prea serioase și nu putea admite că, după o cunoștință de câteva ceasuri, ea să iubească aievea pe cineva, oricine ar fi. ,,Iubirea e un lucru gingaș — zicea ea melancolic — și se sfarmă dacă o atingi cu îndemnuri grăbite.” De Pintea își aducea aminte mai ales că e cu vreo două degete mai scund ca dânsa, care avea oroare de bărbații mici. Apoi, în vreme ce teologul o bombarda cu scrisori, a făcut cunoștința unui tânăr înalt, sfios, delicat și frumos, student în medicină, Aurel Ungureanu. S-au văzut întâia oară la balul studenților, în Armadia; în vacanța Crăciunului a venit în Pripas de patru ori, în vacanța Paștilor de zece ori, iar acuma, în vacanța mare, aproape în fiecare zi. Din întâlnirile dese apoi s-a înfiripat o iubire cu atât mai prețioasă pentru Laura, cu cât Aurel se mulțumise numai să-i strângă mâna ceva mai puternic și să-i apese pe degetul mijlociu ceea ce, în limbajul îndrăgostiților, voia să zică ,,te iubesc din fundul inimii”.

Îndată ce iubirea pentru Aurel Ungureanu s-a limpezit în sufletul Laurei, scrisorile stăruitoare ale lui Pintea au început s-o plictisească. I se părea că îi pătează dragostea pe care dorea s-o păstreze neprihănită numai medicinistului. Spre a-i da o dovadă deosebită de sinceritate, i-a mărturisit la Paști că Pintea îi bate capul cu răvașele de iubire. Aurel cunoștea bine pe Pintea de prin liceu, s-a zăpăcit și a zis tulburat:

— Pintea, mă rog, e un băiat tare cumsecade… tare… tare… Laura a înțeles cât trebuie să-l doară descoperirea aceasta și nici nu i-a mai pomenit de dânsul, iar când Aurel o întreba, răspundea cu o indiferență zdrobitoare, din care să poată citi că inima ei este numai a lui în vecii vecilor…

Bătrânii însă nu cinsteau deloc sentimentele Laurei. Văzând scrisorile din ce în ce mai aprinse ale teologului, întâi se gândiră și apoi spuseră pe față că omul care scrie cum scrie Pintea trebuie să fie foarte bun. Li-era drag, fără să-l fi văzut vreodată, și simpatia lor pentru el creștea cu cât se înflăcăra pasiunea lui în scrisorile către Laura.

— Bine ar fi de-ar fi ceva serios, ofta din ce în ce mai des dăscălița.

— Ei, Doamne, unde-i norocul s-o ia un fecior așa de seamă! adăuga învățătorul cu un plescăit de limbă, semn de mare mulțumire.

Pe Laura o revoltau gândurile bătrânilor, mai ales că veneau totdeauna după tânguiri îndelungate despre sărăcie, despre nesiguranța cu casa, despre greutățile vieții, fără număr, despre vremile materialiste… Când ajungeau la ,,vremile materialiste”, fata se supăra mai rău, simțindu-se lovită cu propriile ei arme. Plângea, blestema, se închidea în salon și, mângâindu-se că suferă pentru Aurel, îl îndrăgea și mai mult. Ghighi, care adora pe soră-sa, rămânea să țină piept părinților, sleia toate argumentele împotriva teologului, până ce sfârșea și ea în lacrimi. Atunci Laura o chema să mai bocească puțin împreună, să-și bată joc de scrisorile lui Pintea și apoi să se răcorească vorbind despre Aurel…

Scrisoarea a optzecea a lui Pintea însă, sosită la câteva zile după ce Belciug dojenise pe Ion în biserică, era adresată bătrânilor și cerea pentru totdeauna mâna drăgălașei lor Laura, cu adaosul că, în cazul unui răspuns favorabil, își va lua voie să vină în persoană spre a auzi cuvântul fericirii din gura ei și a lor. Senzația cea mare se afla totuși în post-scriptum, unde spunea: ,,Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine și indiferente. Prea Sfinția sa episcopul mi-a și desemnat o parohie bună în Sătmar, așa încât vom fi la adăpost de grijile vieții de toate zilele.” Aceasta însemna, nici mai mult, nici mai puțin, că Pintea dorește să ia pe Laura fără zestre.

— În sfârșit, te-a bătut norocul! strigă Herdelea fericit. Vestea asta merită o băutură. Ce zici, nevestică?

— Să dea Dumnezeu să fie într-un ceas bun! lăcrimă dăscălița, mestecând mișcată în tocana ce se perpelea pe foc.

Învățătorul scormoni îndată o sticlă, o clăti cu apă și plecă mândru la Avrum după rachiu, dar și pentru a-i împărtăși bucuria cea mare.

Pe Laura scrisoarea a uimit-o atât de cumplit că, până ce a ieșit Herdelea, n-a putut scoate nici o vorbă. Când însă s-a dezmeticit, i s-a părut că vede deodată pe Aurel privind-o trist și cu imputare. Ochii i s-au umplut de lacrimi și a strigat îndurerată:

— Nu mă mărit! Nici să nu vă gândiți că am să-mi leg viața de un…

Ghighi, care aștepta doar să deschidă Laura focul, a sărit numaidecât să lămurească dăscăliței că măritișul acesta ar fi o nenorocire nemaipomenită, pentru că Laura urăște pe Pintea, pentru că Pintea e mai mic decât Laura…

Doamna Herdelea se uită la ele mirată. Dar când a înțeles, a izbucnit ca o leoaică:

— Apoi credeți voi că are să vă lase cineva să dați cu piciorul norocului?… Că vouă vă arde de nebunii și de blestemății, în loc să vă mai gândiți și la greutățile cu care ne zbatem… Mâine-poimâine e și nebuna cealaltă de măritat… D-apoi zestre de unde credeți să luați?

— Ei, parcă toată lumea-i ca Pintea, să se uite numai la zestre! zise repede Ghighi.

— Mă mir că nu vi-i rușine să mințiți cu atâta sfruntare… Apoi da, carul vostru e într-o roată, puteți umbla după cai verzi pe pereți… Vă închipuiți că oamenii de treabă se uită la sindrofiile și la luxurile voastre… Alta ar fi sărit cu amândouă mâinile, ticăloaso, și ar mulțumi lui Dumnezeu că i-a trimis acasă norocul! Tu umbli după mofturi și drăcii… Obraznico și nerușinato!…

— Poți să mă ocărăști cât vrei, dar nu mă mărit! repetă Laura cu o liniște tristă de martiră, care pe maică-sa o înfuria și mai rău.

În odaia de alături Titu, smulgându-și mereu părul pentru a stoarce din creieri o rimă, răcni deodată desperat:

— Aveți să mă-nnebuniți cu atâtea țipete! Am ajuns să nu mai pot lucra nici ziua, nici noaptea… îmi zdrobiți viitorul cu gălăgia!

Când se întoarse Herdelea de la Avrum, care-l felicitase și se însărcinase să vestească tuturor că domnișoara Laura se mărită, auzi din uliță cearta.

— Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu! Uite și bucură-te și mănânc-o friptă! îl întâmpină dăscălița. Dumneaei nu vrea să se mărite cu un biet popă, auzi? Domnișoarei îi trebuie doftori, baroni, poate chiar un împărat!…

Laura nu spusese că nu-i trebuie popă, dar doamna Herdelea îi ghicise gândul. În sufletul ei fata își zisese de multe ori că între un doctor și un popă e o deosebire ca între cer și pământ, cerul fiind doctorul, iar popa fiind pământul. Părerea aceasta a avut-o înainte de a cunoaște pe Aurel, iar acuma devenise convingere.

Cearta se înăspri așa de rău, că Titu fu nevoit să renunțe la munca poetică și să asculte discuția din ce în ce mai aprinsă. Bătrânii dovedeau fetelor că Aurel Ungureanu e o pușlama care-și pierde vremea făcând curte Laurei, fără să-i treacă măcar prin minte s-o ia de nevastă; și chiar de ar fi om de treabă și ar avea gânduri serioase, tot nu le-ar putea înfăptui decât peste vreo cinci ani, când va termina studiile, dacă le va termina, și încă și atunci va pretinde ceva zestre, iar de nu-i vor putea da nimic, îi va întoarce spatele repede-repede. Pintea însă e om chibzuit, cu cariera deschisă, fără pretenții, sincer și cinstit, dispus s-o ia chiar fără cămașă, fiindcă o iubește aievea. Dacă Laura se va codi și va scăpa ocazia norocoasă, va îmbătrâni fată mare ca și domnișoarele Bocu din Armadia, care au împlinit cincizeci de ani și tot mai așteaptă vreun nebun să le pețească, deși ele au la spate miișoare multe. De altfel Laura are vârsta cea mai frumoasă. Fata, după ce trece de douăzeci de ani, începe a se veșteji și a se urâți. Învățătura și frumusețea nu-ți folosesc nimic, dacă n-ai minte să prinzi norocul când îți pică… Laura, sprijinită viguros de Ghighi, descria în culorile cele mai negre pe Pintea, blestema minutul în care l-a cunoscut, plângea și iar declara c-ar trebui să fie smintită să-și îngroape tinerețile alături de o stârpitură de om pe care-l urăște tocmai fiindcă a avut obrăznicia s-o ceară în căsătorie. Se închina și se jura că mai bine moartea decât Pintea. De măritat mai are destulă vreme, căci azi fetele nu se mai mărită ca altădată, înainte de a fi deschis bine ochii în lume. Ea însă nu vrea să se mărite niciodată, are oroare de bărbați și nici pentru Aurel nu simte, la urma urmelor, decât o simpatie nevinovată și nici prin gând nu-i trece să fie vreodată soția lui…

Titu, deși rugat în mai multe rânduri să-și spună părerea, tăcea ca un filozof. Pe la miezul nopții însă, văzând că dezbaterea nu s-ar mai isprăvi niciodată, interveni cu o amânare:

— Destul acuma!… Haidem la culcare! V-ați certat destul, mai lăsați și pe mâine!

Totuși sfada, ca o lumină ce moare, mai pâlpâi, când mai moale, când mai puternică, până când Herdelea, înfuriat deodată peste măsură, ridică pumnul la Ghighi, răcnind:

— Marș, nerușinatelor!… Marș, netrebnicelor… Titu opri căderea pumnului, luă blând pe fete de spate și le petrecu în salon, unde era patul lor, mângâindu-le că dreptatea este de partea lor și că bătrânii nu pricep năzuințele idealiste. Pe urmă se întoarse și spuse grav părinților:

— Aveți dreptate, ce mai calea-valea, și v-ați gândit foarte bine… Ei, dar ce vreți? Sunt tinere și fără minte… Parcă știu ele ce vorbesc?… Parcă știu ele ce-s greutățile vieții?…

Vremea se posomorâse. Toamna bătea la ușă, stăruitor. Hotarul se pleșuvea mereu. Ici-colo, se mai înălțau clăițe de fân sau stoguri de paie, pe care însă țăranii se grăbeau să le care acasă. Plugurile spintecau, din ce în ce mai dese, ogoarele istovite. Petele arate, negre și lucioase, păreau niște răni deschise pe un trup îmbătrânit.

Cu cât trecea vremea, cu atât neliniștea sporea în sufletul lui Ion. Muncea ca și când și-ar fi pus în gând să se îmbogățească într-o clipă, să scape de orice grijă și mai ales de orice râvnă. Se înfuria însă că rodul muncii lui de-abia se vedea. După o roboteală de o vară întreagă pe la alții, rămânând chiar în urmă cu pământurile lui, s-a ales cu vreo sută de zloți. Urmând așa nu va face nici un pas înainte.

Zvârcolirile acestea îi aduceau totdeauna aminte pe Ana și pe Vasile Baciu, și-l întărâtau. Se simțea înfrânt și neputincios, iar simțământul acesta îi aprindea sângele și-i umplea creierii

de planuri și hotărâri care de care mai năzdrăvane. Totuși nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vasile Baciu și nici să schimbe vreo vorbă cu Ana. În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii ei albaștri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când își amintea de făgăduința lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestrea ei e un purcel jigărit și câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viață… Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Și îndată ce zicea așa, se pomenea cu gândurile după Ana…

În curând Zenobia află că Florica, împreună cu maică-sa, au umplut satul că Ion a cerut-o de nevastă. Dacă ar fi lovit-o cineva cu parul în cap, tot parcă nu s-ar fi supărat atât de rău. Veni acasă galbenă și se răsti la Ion din poartă:

— Tot la sărăcie tragi, dragul mamii, tot? Altă mireasă, afară de Florica vădanei lui Maxim, n-ai găsit câtu-i satul de mare?… Da ce mă mai mir, dragul mamii, ce mă mai mir?!

Flăcăul înțelese îndată și se înfurie, dar nu de cele ce răspândea Florica, ci de mânia Zenobiei:

— Nu-s eu destul de cătrănit, mă mai amărăști și dumneata? Zenobia însă nu-l slăbi până ce peste câteva clipe Ion, scos din fire, se repezi la ea s-o lovească. Glanetașu sări în ajutorul femeii, ostoindu-l:

— Ionică, taci mulcom, las-o! Ion se opri, dar apoi, în vreme ce Zenobia ieși în uliță să se vaite și să afurisească, începu să se sfădească cu tatăl său:

— De ce mi-ai mâncat și mi-ai băut pământurile, hodorogule? Glanetașu, cu niște ochi foarte triști, răspunse jalnic:
— Acu ce să-ți mai fac, omule, și ce să-ți dau, dacă n-am? Sufletul din oase să ți-l dau?… Iacă, ți-l dau!…

Auzindu-l, Ion răcni și mai proclet:
— Mai bine să nu mă fi făcut, decât să fiu batjocura oamenilor!…

În ziua aceea, spre seară, flăcăul întâlni pe Ana, pe drumul cel vechi dinspre Jidovița. Primprejur nici țipenie de om. El a oprit-o și a luat-o de mână, iar ea a început îndată să plângă cu hohote și să-i impute că a părăsit-o. Ion vru s-o liniștească, dar nu-i putu spune decât:

— Lasă, Anuță, fii liniștită, că noi tot împreună… împreună… împreună…

Mai stătură un minut, tăcuți, și se despărțiră. Pe când însă fata se depărta cu aceeași deznădejde în suflet, Ion simțea o înviorare mare. Lacrimile Anei i-au încolțit în inimă o încredere nouă. Își urmă calea mai sprinten și atât de mulțumit că-i venea mereu să râdă și-și zicea:

— De-acuma nu-mi pasă de nimic! Încă nu știa ce va face, dar încrederea îi creștea întruna, schimbându-i parcă toată ființa.

Din clipa aceea se simți alt om, mai puternic, mai îndrăzneț, gata să înfrunte toată lumea. Era vesel, glumea tam-nisam, râdea, încât Zenobia, speriată că l-a fermecat cineva, era cât pe-aici să-i descânte de întors.

De-a doua seară se pregăti să meargă la Ana. Auzi însă că după atâtea săptămâni de când dânsul nici nu se mai uită la fată, George a început să se apropie iar de Vasile Baciu. Ion se hotărî să mai aștepte. Încrederea în sine îi dădea puterea să pândească liniștit. În câteva seri văzu într-adevăr pe George intrând în casă. Dar lampa rămânea aprinsă, ceea ce însemna că mai mult cu Baciu sta de vorbă decât cu fata… Aceasta îi sporea nădejdea. Nu mai era grăbit deloc… Cât va aștepta el, va aștepta și Ana…

Trecea deseori, parcă înadins, pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate și se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simțea stăpânul lor și-și făcea planurile cum va ara fâneața cutare, iar cutare porumbiște cum va semăna-o cu trifoi…

Într-o dimineață mohorâtă ieși cu plugul să-și ogorească și el o porumbiște pe care la primăvară socotea s-o semene cu grâu. Vremea de ogorât era cam târzie. Dar el, având o singură vacă, trebuia totdeauna să aștepte până isprăvesc alții, ca să mai poată împrumuta o vită să-și muncească pământul.

Porumbiștea era îngustă, tot o rămășiță dintr-o tablă mai mărișoară, din care Glanetașu vânduse odinioară jumătate lui Dumitru Moarcăș, de unde apoi a încăput în seama lui Simion Lungu. De altfel și acuma cele două delnițe erau despărțite numai printr-o brazdă mai adâncă și mai lată.

Ion opri vitele cu plugul, pregătindu-se de muncă. Ochii lui însă rătăceau mereu pe partea lui Simion Lungu, care odinioară a fost a lor. De jur împrejur câmpul era pustiu.

— Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu! se gândi deodată flăcăul, cu obrajii aprinși de o poftă nestăpânită.

Apoi repede înfipse plugul dincolo de hat, în peticul vecinului, și porni să curme o nouă despărțitură. Lutul gălbui scârțâia, se răsturna lucios, în bulgări aspri. Ion strângea dârz coarnele plugului, apăsa fierul adânc în trupul pământului și, cu pălăria pe ceafă și cu fruntea umedă de sudoare și de înfrigurare, îndemna blând și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea.

După ce croi un hat nou și sfârși de arat câteva brazde din delnița lui Simion, astupând hotarul cel vechi, flăcăul respiră adânc și ușurat. De acuma nu mai trebuia să se teamă. Inima îi tremura de bucurie că și-a mărit averea. Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se bagă de seamă.

Pe la prânzișor dădu drumul vitelor să mai pască ce-or găsi pe ogoarele dimprejur, iar el se așeză să îmbuce din merindea ce și-o adusese, în tihnă, mulțumit și cu gândul numai la brazdele noi… Când să isprăvească mâncarea, văzu pe Simion Lungu venind și dânsul ca să-și ogorească locul. Ion tresări.

— Are să bage de seamă, își zise cu un zâmbet neliniștit. Într-adevăr, Simion văzu că delnița i s-a îngustat și îndată începu să înjure, deocamdată însă fără a se uita încoace, ca și când n-ar fi luat în seamă pe Ion. Flăcăul de asemenea se făcu că nu-l aude și strângea cu mare grijă firimiturile de pâine în pânzătură, scuturându-le și privindu-le îndelung parcă cine știe ce adâncit ar fi în gânduri. Numai când simți că Simion vine spre dânsul cu biciul în mână, răcnind și suduindu-l de-a drep tul, numai atunci înfășură repede rămășițele de mâncare, le vârî în traistă și se sculă în picioare.

Harța se încinse iute. Ion se jura pe toți sfinții că a brăzdat hatul numai pentru că nu se mai cunoaște bine, dar că l-a tras în același loc. Simion, ocărându-l, îl duse între delnițe, îi arătă că a intrat înadins cu plugul în pământul lui, îl sili să măsoare cu pasul, împreună, lățimea locurilor și, din două în două vorbe, îi striga:

— Jumătate delnița mi-ai furat-o, tâlharule! Ion, văzând că nu-l răzbește cu vorba, începu să înjure și apoi, ca să rămână deasupra, se năpusti la Simion cu pumnii.

Se bătură ca orbeții vreo jumătate de ceas, sfâșiindu-și cămășile și zgâriindu-și obrajii. Fiindcă nu era nimeni să-i despartă, numai osteneala îi mulcomi. Pe urmă se apucară amândoi de lucru, înjurându-se întruna, toată ziua. Simion Lungu se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa până ce nu-l va vedea în temniță, chiar de-ar ști că-și cheltuiește și opincile, ca să-l învețe să mai intre altă dată în locurile oamenilor de treabă. Ion însă scuipă cu dispreț, strigând că lui nici de Dumnezeu din cer nu-i pasă…

În fiecare seară familia Herdelea dezbătea acuma în toate amănuntele scrisoarea a optzecea. Învățătorul voia să răspundă lui Pintea numaidecât, fata însă stăruia s-o lase în pace măcar până luni, căci duminică îi vin prietenele din Armadia și nu vrea să fie supărată. Dar până luni mai sunt atâtea zile — nu se poate întârzia răspunsul într-o chestie așa de mare. Ș-apoi ce au a face prietenele ei cu răspunsul lui Pintea? Dimpotrivă, ar trebui să fie mândră că are un pețitor de seamă și în curând se va mărita… Aceasta exaspera pe Laura atât de rău, încât amenința că, dacă vor sufla o singură vorbă fetelor despre obrăznicia lui Pintea, ea imediat se va arunca într-o fântână… Amenințarea ei însă revolta peste fire pe doamna Herdelea, care o ocăra pe urmă două ceasuri, fără întrerupere, doamna Herdelea fiind neîntrecută în născocirea și înlănțuirea celor mai variate dojeniri materne…

Totuși Laura rămase biruitoare. După atâtea lupte frământate în lacrimi, duminica mult așteptată sosi, duminica de care își atârnase soarta…

Fetele făcuseră pregătiri uriașe. Toată sâmbăta au muncit: trei feluri de prăjituri, apoi cozonaci, apoi au fiert laptele ca să fie mai gros până mâine și să aibă spumă mai multă, apoi au scuturat casa și au schimbat aranjamentul mobilei în salonuldormitor… Seara Laura a călcat rochia ei și pe a Ghighiței, vărsând în același timp lacrimi îmbelșugate, căci bătrânii nici măcar acuma n-au lăsat-o în pace cu Pintea.

Duminică dimineața însă au avut o bucurie. Ploaia, care le speriase toată săptămâna, încetase peste noapte. Un vânt aspru zbicise frumos șoseaua, iar spre amiazi soarele tomnatic scoase capul dintre nouri împrăștiind căldură și voioșie.

Până după-prânz Laura și Ghighi fierbeau de emoție. Mereu așezau câte ceva, ba în salon, ba în celelalte două odăi, și Laura întreba din când în când, îngrijorată, pe Ghighi:

— Ce crezi tu, micuțo dragă, o să vie?
— Am o presimțire sigură că vine, răspundea Ghighi foarte serioasă.

Laura o săruta cu mulțumire, căci era vorba de Aurel. Sindrofiile se țineau în fiecare duminică, pe rând, la câte una din fetele ,,inteligenței” satelor dimprejur, bune prietene, care alcătuiau un cerc deosebit și pentru care întâlnirile acestea, împreună cu balul din octombrie și serata dansantă din februarie, organizate de profesorii și elevii liceului din Armadia, erau distracțiile cele mai înalte. De obicei nu erau poftiți cavaleri. Totuși gazda avea îngăduința tacită de a chema pe tânărul care-i făcea curte mai stăruitor, pricinuind astfel o surpriză plăcută tuturor. Laura spuse lui Aurel încă de duminica trecută că sindrofia viitoare va fi la ea și că-l așteaptă, iar el îi făgăduise că va veni negreșit; deoarece însă de atunci nu l-a mai văzut din pri cina ploilor, era îngrijorată c-o fi uitat și nu va veni, ceea ce ar putea stârni printre fete vorbe felurite și neplăcute…

Pe la trei după prânz, Laura și Ghighi se așezară în cerdac în așteptarea musafirilor. Mai ales Laura tremura de grijă din pricina lui Aurel. Ar fi dorit din suflet să sosească el înaintea fetelor ca să poată vorbi mai în tihnă câteva clipe. Simțea nevoia să-i comunice obrăznicia lui Pintea și să-i ceară o povață. Răspunsul lui îi va pecetlui soarta. Un cuvânt al lui îi va da puterea să reziste tuturor ispitelor…

Peste vreun ceas fetele din Armadia se iviră la cotitura de lângă Râpile Dracului. Veneau pe jos, ca întotdeauna, râzând și tândălind. Laura și Ghighi le ieșiră înainte, se îmbrățișară furtunos, parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile, se luară de braț și sosiră ciripind în curte. Herdelea, care citea între pomi o gazetă veche, se coborî galant și le primi cu glume bătrânești, încât toate izbucniră în râsete zgomotoase. În pridvor dăscălița boscorodea rugăciuni dintr-o carte ruptă și soioasă, rămasă din vremurile ei de glorie. Toate fetele îi sărutară mâna, iar ea le sărută pe obraz, dar fără să se scoale, fără să zâmbească și fără să răspundă întrebărilor obișnuite. Doamna Herdelea nu vedea cu ochi buni sindrofiile, întâi pentru că în tinerețea ei n-a pomenit asemenea lucruri neserioase, și apoi pentru că se cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare.

În salon fetele defilară în fața oglinzii dintre ferestre, potrivindu-și care o buclă răzvrătită, care o sprânceană pe care anina un fir de pudră, care o panglicuță la rochie. Erau cam obosite de drum, dar gura nu le stătea o clipă. Vorbeau toate în același timp, fredonau, râdeau… Când se mai potoliră, Ghighi dispăru să vadă de cafeaua cu lapte și de prăjituri, după cum se înțelesese mai dinainte cu Laura.

Pe sofaua din colț, locul de onoare în casă, ședea Elvira, fiica doctorului Filipoiu din Armadia, care era privită între toate drept cea mai de frunte și cu care Laura era cea mai intimă.

— Dar poetul nostru? întrebă Elvira cu o ușoară tremurare în voce, căci iubea în taină pe Titu și suferea fiindcă Titu n-o lua în seamă și făcea curte Lucreției Dragu.

— Nu-i acasă, Elvirică dragă, răspunse Laura cu o părere de rău din care se vedea că ea îi cunoaște și-i împărtășește suferința. Știi, el lucrează foarte neregulat, iar când îi vine inspirația are nevoie de liniște absolută, altfel e nenorocit. Așa a plecat și acuma pe drumul cel vechi, spunându-ne că a prins o idee minunată pe care trebuie neapărat s-o scrie… Dacă veneați pe-acolo, poate că-l întâlneați…

— Ce rău îmi pare că n-am venit pe drumul cel vechi! oftă Elvira melancolică… Am fi văzut pe poetul nostru lucrând!

— Ei, vedeți? Nu v-am spus eu că-i mai frumos pe-acolo? îi impută Margareta Bobescu, fata unui funcționar de la Banca Aurora, o brună înaltă, mlădioasă, drăguță, cu sprâncenele înnegrite, foarte pudrată și cu buzele vopsite roșu-foc. Pentru că se sulimenea și umbla cu rochii de mătase, toată Armadia zicea că-i lipsește o doagă.

Fetele profesorului de limba română Spătaru erau mai urâțele, dar foarte bune și simpatice. Elena, mai în vârstă, dar micuță ca un copil, foarte blondă și cu părul buclat, se tânguia și se rușina veșnic că e o stârpitură. Sora sa mai tânără, Alexandrina, era însă înăltuță, cu buzele cărnoase și nasul gros, cu mișcări băiețești și vestită de mâncăcioasă.

Când intră Ghighi cu tava încărcată, Alexandrina se repezi ca un tigru și înghiți o prăjitură, mormăind apoi cu gura plină:

— Sunt lată de foame!
— Drina, nu ți-e rușine? o dojeni Elena căreia îi plăcea să treacă drept cea mai serioasă dintre toate prietenele.

— Las-o, Lenica, te rog din suflet! interveni Laura. Mai ia, Alexandrina, dacă vrei să-mi faci plăcere!… Că doar pentru voi le-am făcut!

În curând toate se pomeniră cu ceștile în mână, sorbind cu poftă din cafeaua cu lapte și îmbucând din prăjiturile gustoase. Ciripirile însă nu încetau o clipă, fiecare căutând îndeosebi să povestească ceva spiritual ca să facă pe celelalte să râdă. Numai Silvia Varga tăcea parcă i-ar fi fost scumpă vorba. Dar ea așa era totdeauna, cam mândră, fiindcă toată lumea știa că are zestre mare…

Cu o repeziciune uimitoare convorbirea aluneca de la un subiect la altul. În câteva minute trecură în revistă tot ce s-a întâmplat mai de seamă în Armadia de la ultima lor întâlnire până azi. Bârfiră pe fetele și tinerii care nu erau din cercul lor, stăruind mai mult asupra Lucreției Dragu, căreia îi imputau că e prea cochetă și că a început să îmbătrânească și să se ofilească; numai în privința vârstei ei s-au încins controverse mai îndelungate, Elvira susținând că trebuie să aibă vreo treizeci de ani, iar Silvia Varga, care era în legături mai puțin încordate cu ea, declarând că n-are mai mult de douăzeci și doi. Laura întindea înadins discuția despre Lucreția, spre a face pe placul Elvirei…

Toată vremea însă Laura ardea de nerăbdare. Aurel nu mai venea. Ce-o fi pățit? S-o fi supărat poate? Fel de fel de întrebări o chinuiau. Își găsea sieși vini închipuite cu care l-o fi mâhnit, apoi iar îl mustra în gând pe el pentru că nu se ține de cuvânt… Trimise pe Ghighi de câteva ori în curte, să vadă dacă nu se apropie, dar într-ascuns, să nu bage de seamă invitatele. Se cutremura când soră-sa, întorcându-se îi făcea un mic ,,nu” din cap. În cele din urmă fetele i-au simțit neliniștea și Elvira, în temeiul intimității lor, a întrebat-o chiar, în taină:

— N-ai invitat pe Aurel?
— Ba da… Îl așteptam, dar nu mai știu… Oh! șopti Laura cu ochii înlăcrimați, și Elvira îi răspunse cu o privire plină de mângâiere și compătimire.

Mai târziu Laura începu să iasă ea însăși în cerdac, să se uite cu inima strânsă spre Jidovița, de unde trebuia să sosească Aurel. Dăscălița, din ce în ce mai ursuză, mereu o cicălea că ,,nu mai pleacă nebunele astea?”

În sfârșit fetele se porniră să vorbească despre literatură, ceea ce însemna că au sleit toate subiectele mai de seamă. Ghighi, care știa pe dinafară toate poeziile lui Eminescu și pe ale lui Coșbuc, se oferi să declame fiecăreia câte o strofă care i se potrivește mai bine. În vreme ce Ghighi stârnea veselia tuturor, Laura ieși iar în pridvor. Simțea cum o năpădesc lacrimile și trebui să facă o sforțare grea să se stăpânească. Își rezemă brațul de un stâlp al cerdacului și-și culcă pe braț capul tulburat de gânduri dureroase. Stând așa pierdută, auzi deodată un glas timid, puțin cântat, care-i străpunse inima. Își aruncă ochii în ogradă. Se înfioră de emoție. Pe o bancă, sub pomi, alături de Herdelea, ședea Aurel. Într-o clipire fata fu lângă ei.

— Erai aici și nici nu ne-ai dat de știre, domnule Ungureanu! îi zise întinzându-i mâna cu o imputare cochetă. Toate fetele te așteptau… Nu ești deloc drăguț și sunt supărată pe dumneata…

Aurel se sculă zăpăcit de sfială, roșindu-se și bâlbâind:
— Am stat puțin de vorbă cu domnul învățător. Laura avu o tresărire. Ce-ar fi, dacă tatăl ei i-ar fi spus ceva de Pintea? Se uită cercetătoare la Herdelea care zâmbea șiret, la Aurel care se muta de pe un picior pe altul, mereu mai încurcat, cu un surâs silit și caraghios… ,,I-a spus!” își zise ea încruntându-se o clipă la Herdelea. Dar apoi își adăugă: ,,Nu-mi mai pasă! Bine c-a venit! Am să-i explic eu!” Și înfășură pe Aurel într-o privire caldă, drăgăstoasă, chemându-l:

— Acuma vino, nu mai întârzia! Ești așteptat!… Aurel Ungureanu era un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, băiatul unui țăran înstărit din Teaca, cu fața osoasă, cu părul negru foarte aspru, cu niște mâini mari și palme veșnic umede, cu mișcări stângace parcă s-ar teme să nu facă vreo gafă, căutând să se arate bine crescut, îmbrăcat bine, dar hainele stând pe el parcă ar fi de căpătat. Își petrecea toate vacanțele prin Armadia, unde mamele ambițioase încercau să-l arvunească pe seama fetelor lor pentru când va ieși doctor…

Toată sindrofia îl primi cu însuflețire, iar Ghighi îi aduse îndată cafeaua cu lapte ce i-o păstrase, având grijă să-i pună smântână de două degete, deoarece Laura observase că-i place mult.

De altfel studentul venea cu o veste mare: data ,,balului din octombrie” a fost amânată pentru mijlocul lui noiembrie, din pricină că lăutarii erau angajați până atuncea în alte părți.

— Chiar azi am trimis invitațiile cu poșta… Toată ziua am scris adrese, de aceea am și întârziat… Mă gândisem să aduc chiar eu invitația dumneavoastră — adăuga către Laura —, dar pe urmă mi-am zis că-i mai potrivit să vie prin poștă… mai oficial…

— Mai bine făceai dacă o aduceai… Cel puțin am fi văzut programul!…

Aurel, ca ,,aranjor”, le destăinui toate amănuntele programului pe care fetele le găsiră minunate. Ca să fie drăguț, medicinistul profită de ocazie și le ceru să-i rezerve fiecare câte o tură de vals, cel mai puțin. Propunerea produse mare emoție. Elvira hotărî:

— Eu zic așa: întâia tură să ți-o dea Laura… Tu vrei, Laura dragă?
— Dacă credeți voi? se roși Laura bucuroasă.
— De asemenea și cadrilul al doilea… Când auzi de cadrilul al doilea, adică al îndrăgostiților, Laura se îmbătă de fericire și răspunse doar cu o înclinare din cap plecăciunii studentului… Elvira împărți tuturor cu dreptate câte o tură, iar fetele, în semn de mulțumire, îi opriră ei cadrilul întâi, cu condiția să aibă vizavi pe Laura…

— Acum e vremea să plecăm, căci se înserează! curmă Elena planurile ce se înșirau nesfârșite asupra toaletelor, dansurilor, cavalerilor…

Se urniră deodată cu toții. Laura le mai zise să nu se grăbească, dar numai cu jumătate gura. Nădejdea ei era drumul cel vechi, unde va putea rămâne în patru ochi cu Aurel.

— Să nu mergeți departe că acuși se întunecă! strigă Herdelea după Laura și Ghighi care porniseră să-și întovărășească prietenele.

O luară pe drumul cel vechi, care e mai cu cotituri binevenite pentru perechile îndrăgostite, dornice de singurătate. Laura rămase mai în urmă cu Aurel, iar celelalte, ghicindu-i dorința, căutau să se depărteze cât mai mult.

Mergeau alături, cu pași leneși, vorbind de lucruri indiferente, în care doar câte o vorbă fricoasă amesteca ceva din simțirile lor. Studentul își imputa că, după o curte sârguincioasă de aproape un an, n-a fost în stare măcar s-o sărute o dată.

Sfiala aceasta îl scădea în ochii săi proprii, zicându-și că numai nerozii pot să fie atât de lipsiți de mândrie bărbătească. Laura, mai ales de când cu scrisoarea ultimă a lui Pintea, avea nevoie de o dovadă a iubirii lui, care să-i umple inima și să-i limpezească așteptările… Cu toate acestea n-aveau curajul să-și deschidă sufletele. Aurel îi explica deosebirea dintre grâul de toamnă și cel de primăvară și ea îl asculta strălucitoare de mulțumire.

Celelalte fete le-o luaseră înainte cu vreo sută de pași, gălăgioase, vesele de răsunau câmpurile. Apoi veni o cotitură bruscă și mai lungă, care le acoperi. ,,Acu-i acu!” se îmbărbăta Aurel frecându-și mâinile.

— Iată-ne singuri… singuri! murmură Laura oprindu-se parcă fără să vrea. Uite ce splendid e apusul soarelui! Cum vopsește nourii, ca într-o baie de sânge…

— Da… minunat… e… e… bâlbâi tânărul apropiindu-se de ea. Se uitară un răstimp la soarele roșu din care nu se mai vedea decât o geană furioasă. Priveau cu atâta încredere ca și când de lumina aceasta ar atârna toată fericirea. Laura, copleșită de emoție, își lăsă capul pe umărul lui, cu buzele umede întredeschise într-o așteptare dureroasă, cu pieptul frământat. Și Aurel, tulburat deodată, atinse cu buzele obrazul ei îmbujorat, repede, aproape speriat. Se despărțiră însă îndată, parcă apropierea i-ar fi îngrozit pe amândoi. Se opriră o clipă rușinați și apoi porniră iar înainte, tăcuți, mai nemângâiați și mai nedumeriți.

La cotitura drumului dădură peste Titu, înconjurat de toate fetele, necăjit, strigând întruna:

— Lăsați-mă în pace, vă rog!… Vă rog!… Am de lucru… N-am vreme de prostii!…

Ceata își urmă calea, lăsând pe Titu în marginea șanțului, așezat pe o lespede de piatră, cu ochii când spre cer, când spre Pădurea Domnească din față. Fetele întorceau mereu capul să vadă cum face Titu poeziile.

Acuma Aurel întindea pașii ca și când i-ar fi fost rușine să mai rămână în urmă. Aceeași sfială se încuibase și în sufletul Laurei, care însă se îngrozea la gândul că vor ajunge la Jidovița, se vor despărți și ea va fi nevoită să se întoarcă acasă tot atât de îndoită… Sărutarea, în loc să le împrumute îndrăzneală, coborâse un zid de neînțelegere între dânșii.

În apropiere de Jidovița, ca din senin, Laura îi zise:
— Știi că Pintea mi-a cerut mâna?
— Mi-a spus domnul Herdelea, răspunse studentul încet.
— Oh! Ai știut și totuși ai tăcut toată vremea, făcu Laura spăimântată de ceva ce-i zguduia inima din temelii.

Dar Aurel urmă, mai încet și mai șovăitor:
— Pintea e un băiat foarte bun, foarte… foarte… Voia să mai adauge cine știe ce, întâlnind însă ochii fetei se încurcă și murmură de câteva ori ,,foarte… foarte…” Laura auzise prea bine, înțelesese aprobarea lui: și totuși nu putea crede. Se uita la el căutând măcar în ochii lui, în înfățișarea lui, ceea ce așteptase ea. Împrejurul ei simțea cum se îngroașă înșelăciunea din ce în ce mai limpede. Și apoi deodată tot sufletul i se cutremură parcă i s-ar fi rupt rădăcinile… Mergea tăcută, împovărată de gânduri amarnice, fără să mai simtă pământul sub picioare. Apoi se opri și, cu glas tremurat, îi zise pentru ultima oară:

— Vasăzică crezi că…? Tânărul plecă ochii în pământ, rușinat, și răspunse ca un vinovat:

— Cred că…

Titu plecase de-acasă, numai pentru a nu se întâlni cu ,,gâștele” care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puțin și-i cereau poezii. Mințise că i-a venit o idee. Se hotărâse numai să se ducă în Armadia, să mai vadă puțin pe Lucreția și să ofteze alături de ea. Își zicea deseori că iubirea aceasta îl înalță și-i dă noi avânturi. Gândindu-se însă la Lucreția, s-a pomenit într-adevăr cu o inspirație și s-a oprit s-o toarne într-o formă poetică și apoi s-o ducă plocon neprețuit alesei inimii lui. S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvârcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hârtie. De zece ori i s-a părut c-a prins-o și mereu se împrăștia când se cobora în vârful creionului… Sosirea gâștelor apoi i-a spulberat din creieri tot ce începuse să se cristalizeze, așa că trebui să-și înceteze curând sforțările. Porni spre Jidovița agale, mohorât, cu gândul să-și aducă surorile acasă, dacă s-ar întâmpla să nu le însoțească Aurel, cum obișnuia.

Deodată, între niște tufe de alun, aproape de drum, zări o siluetă albă. Necazul i se stinse ca prin farmec. Trebuie să fie doamna Lang, își zise dânsul, căci numai ei îi place să iasă din sat, în după amiezile frumoase, ca să citească ceasuri întregi romane senzaționale ungurești, trântită pe un pardesiu vechi de-al soțului ei.

— O, dac-ar fi ea, în amurgul acesta blând, în singurătatea aceasta amețitoare! declamă dânsul patetic, aprinzându-și închipuirea și grăbindu-și mersul.

Ceea ce îl împiedicase totdeauna să-i facă o declarație categorică a fost o lipsă de ocazii, îngrozitoare. De șapte luni, de când o cunoștea, nu i-a putut vorbi între patru ochi decât tocmai de două ori, și încă și atunci numai la repezeală, fără să aibă vreme să-și deschidă inima. Niciodată n-a nimerit-o acasă singură, niciodată n-a avut norocul s-o însoțească singură măcar până în Armadia, niciodată n-a găsit-o singură, deși ea îi spunea că are obiceiul să hoinărească pe câmp, cu câte o carte în mână — ceea ce era chiar adevărat, căci surorile lui o întâlniseră de mai multe ori. Ghinionul acesta îl înfuria cu deosebire de când notarul Stoessel îi destăinuise că doamna Lang spune tuturor că ,,Titu e un tânăr foarte simpatic și bine crescut”.

Apropiindu-se și văzând că era într-adevăr ea, Titu se repezi cu fața strălucitoare de bucurie.

— Te căutam, îi zise domol, strângându-i lung mâna.
— Te așteptam, răspunse ea privindu-l galeș. Roza Lang era o femeie nostimă, cu obrajii de păpușă, cu născiorul obraznic, cu niște ochi visători și leneși, cu forme mlădioase și plinuțe, asemenea unei fete de douăzeci de ani. Se credea ființa cea mai nefericită din lume alături de Lang pe care-l disprețuia, fiindcă era ovreu și bețiv.

Resemnată, ca o eroină din romanele ce le citea cu pasiune, trăia fără nici o țintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că și-a greșit de la început viața, când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să se răzbune de toate decepțiile; și deoarece nu-i ieșise în cale nici una mare, se mulțumea chiar cu iubiri mai mărunte și mai variate. Acuma se gândea deseori la Titu. Stângăciile lui i se păreau poetice și o transportau în vremea dinainte de a cunoaște pe Lang. Îi era drag văzându-l cum o soarbe din ochi, simțind cum îi tremură buzele când îi sărută mâna…

Se priviră un răstimp, ea stând întinsă pe o rână, rezemată într-un cot, cu cartea deschisă dinainte, el în picioare, cu pălăria în mână, tulburat, cu patima pânditoare în ochi. Cele din urmă raze ale zilei mângâiau obrajii femeii, îmbujorând-o.

— Nu-ți place să stai lângă mine, colea? îi zise Roza, arătându-i un colț din haina pe care se tolănea.

Titu se așeză repede, zăpăcit de emoție, murmurând:
— Nici nu-ți închipuiești cât mă faci de fericit!…
— O, o, nu cumva ți-ai pus în gând să mă ucizi cu o mărturisire? zâmbi ea de-abia mișcându-și buzele pline, foarte roșii, dintre care albeau dinții mici și lucioși.

Tânărul rămase cu privirea aninată de buzele ei ademenitoare și șopti pierdut:

— Mi-ești dragă… Te iubesc… Apoi cu o mișcare bruscă, biruitoare, îi luă capul în mâini și-i sărută buzele prelung, sălbatic, ca și când ar vrea să-i soarbă dintr-o dată tot sufletul. Iar femeia îi dădu gura cu ochii închiși, întinzând puțin gâtul alb, decoltat. Stătură câteva clipe astfel, pe urmă Titu își trecu brațul pe după mijlocul ei și o strânse vijelios la piept. Roza însă se dezmetici degrabă, se desprinse ușor din înlănțuirea lui pătimașă și, potrivindu-și părul ce i se prăvălise pe umeri, îi zise cu o imputare dulce:

— Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? Nu te credeam așa de îndrăzneț…

Titu simți un val de sfială cuprinzându-i inima, dar pasiunea îi descleștă limba:

— Te iubesc nebunește! De când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară neprețuită. Și niciodată n-am avut prilejul să ți-o spun. Și niciodată n-ai vrut să vezi cât de mult te iubesc…

Femeia îl ascultă un minut încântată. Mărturisirea lui stângace și teatrală în același timp îi dădea niște fiori feciorelnici. L-ar fi ascultat astfel o zi întreagă, dar îi era teamă că nu-l va mai putea stăpâni. Se sculă deci în picioare, vorbindu-i cu aceeași căldură patetică:

— Am văzut și te-am înțeles de mult. Totuși, trebuie să fii cuminte… cuminte, cuminte! Auzi? Altminteri nu te iubesc deloc…

Îl amenință drăguț cu degetul, iar el îi apucă amândouă mâinile și le acoperi de sărutări.

— Acum trebuie să mă duc acasă, căci vezi ce târziu e, urmă Roza ferindu-se mereu de stăruințele lui.

Se însera. Întunericul cobora atât de grăbit, parcă de te-ai fi uitat mai bine, l-ai fi văzut cum se îngroașă… Titu ridică pardesiul, îl scutură și întovărăși pe doamna Lang până la marginea satului.

— Ce-ai zice dacă te-ai pomeni, într-o bună noapte, pe neașteptate, cu mine în casă? întrebă dânsul la despărțire, liniștit, strângându-i brațul.

— Mi-ar face plăcere și… ți-aș da un ceai cu rom mult, răspunse femeia râzând. Numai dacă bărbatul meu nu s-ar împotrivi…

— Dar dacă Lang n-ar fi acasă? stărui Titu înfigându-și privirea lacomă în ochii ei.

— O, atunci… atunci ar trebui să fii foarte cuminte, altfel m-ai supăra! murmură Roza cu un zâmbet ispititor și supus.

Titu se întoarse acasă pe drumul cel nou, foarte mulțumit de ziua de azi, întinzând pașii ca să ajungă din urmă pe surorile sale și mai ales fiind înfometat de moarte. Pe la Cișmeaua Mortului însă întâlni pe Ion, care venea din Jidovița, singur, gânditor, în mers șovăitor.

— Da ce-i, Ioane, de tândălești așa? îi strigă Titu voios. Ai băut ceva, ori nu ți-s toți boii acasă?

— Apoi, domnișorule, îmi chibzuiesc și eu necazurile cum pot, răspunse Ion scoțând pălăria și încercând să zâmbească, fără a izbuti.

Cerul era senin-sticlă. Câteva stele mari clipeau aprig luptând cu întunericul care năvălea zadarnic să le stingă, căci mereu se aprindeau mai multe, ca niște scântei împrăștiate de un vânt năprasnic. Din urmă Pădurea Domnească vâjâia înăbușit, parcă și-ar fi stăpânit mânia, iar în față șoseaua cenușie fugea printre șanțurile negre, pierzându-se repede pe după cotiturile de dealuri…

— Așa, se vede c-ai auzit și tu? zise Titu deodată. Apoi tocmai voiam să-ți spun, că eu am aflat de ieri, de la un prieten care-i scriitor la judecătorie în Armadia… E adevărat, Ioane! Simion Lungu te-a pârât că l-ai bătut și că i-ai sfeterisit nu știu câți stânjeni din porumbiștea…

— Da dă-l dracului cu tot neamul lui! întrerupse flăcăul nepăsător, scuipând ascuțit, în semn de dispreț.

— Ce să-l drăcuiești, Ioane, că nu-i de glumă! reluă Titu întărâtat puțin de nepăsarea lui. E lucru foarte serios și poate să te bage și-n temniță!… Că Simion ca Simion… cu el te-ai fi învoit tu omenește. Dar s-a pus și popa pe capul tău, auzi? E foc pe tine, nu alta! Zice că nu te iartă până nu te vede la răcoare… El i-a făcut pâra lui Simion și s-a pus martor… Nu știu ce are cu tine…

Ion scuipă iar, își trase pălăria pe ochi și tăcu. Auzise și el ceva din toate acestea. I-au intrat pe-o ureche și i-au ieșit pe cealaltă. I se păreau fleacuri față de cele ce se dospeau acuma în sufletul lui. Bătaia cu Simion nu stârnise în sat mare vâlvă, căci Simion era o fire arțăgoasă, gata veșnic să ia de piept pe oricine. Pe urmă încăierările din pricina pământurilor erau mai dese chiar decât certurile flăcăilor la horă. Doar amestecul preotului dăduse puțin de vorbă pe la cârciumă… Ion însă era atât de pătruns de încrederea mereu nelămurită ce i-o deșteptaseră lacrimile Anei, încât parcă veșnic umbla prin nouri. Simțea totuși nevoia unui imbold care să-i limpezească gândurile și să-i îndrumeze faptele. Avea răbdarea să-l aștepte nepripit, convins că trebuie să vie de undeva. Și fiindcă de câte ori își sfărâma mintea singur să-și găsească drumul, se izbea parcă numai de porți zăvorâte — căuta să nici nu se mai gândească la ceea ce va trebui să se întâmple. Acuma tocmai începuse să-l împresoare bănuielile și să-l înfurie.

— Lasă-i, domnișorule, că de data asta nici capul nu mă doare, făcu dânsul, ca și când vorbele lui Titu i-ar fi crestat limba.

Titu, crezând că flăcăul se sfiește să zică ceva rău despre Belciug, urmă mai aprins:

— De ce să-i lași, Ionică? Ori ți-e frică de popa?
— Ba nu mi-e frică nici de Dumnezeu, dacă mi-i sufletul curat, domnișorule!

— Nici să nu-ți fie, că om mai urâcios ca Belciug nu se află sub soare!… Câinos la suflet și viclean ca dracul… A început să mă scârbească de când am văzut că-și pune mintea cu flăcăii și-și vâră nasul în sfezile voastre…

Într-adevăr, până deunăzi, Titu, singur din toată familia, părtinise pe preotul Belciug. Chiar când părinții lui se mai ciorovăiau cu dânsul, prietenia lor rămânea neatinsă. Popa îl lua cu trăsura ori de câte ori se ducea în Armadia sau la Bistrița și trăgeau câte un pui de chef, ocărând împreună pe unguri, căci Belciug era mare naționalist, deși nu se prea arăta a fi, de frică să nu-și piardă ajutorul de la stat, fără de care n-ar mai fi putut trăi în rândul oamenilor… Înverșunarea lui împotriva lui Ion însă zdruncinase dragostea lui Titu. Mai întâi i se părea nedreaptă și nedreptatea totdeauna îl revolta, afară dacă nu pornea de la dânsul. Pe urmă Ion îi era tot atât de drag pe cât îi fusese Belciug. Mândria flăcăului, istețimea și stăruința lui de a împlini ceea ce își punea în gând, voința lui încăpățânată îi plăcea tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau, măcar că ar fi dorit mult să le aibă. Se hotărâse chiar să spună preotului că e nedrept cu Ion, dar niciodată nu găsise momentul potrivit și mai ales curajul trebuincios. Acuma, față cu flăcăul, își vărsa toată nemulțumirea pe care ar fi vrut s-o trântească lui Belciug. Îl mira însă și-l încurca înfățișarea lui Ion care-l asculta parcă ar fi fost vorba de altcineva. În cele din urmă Titu își curmă indignarea și întrebă iscoditor:

— Mi se pare mie că alte necazuri te mănâncă pe tine, mai mari?

Ion se opri, își încrucișă brațele pe piept și-l privi lung. Titu vedea cum îi scapără ochii în întuneric, ca la pisici.

— Altele, domnișorule, bine zici, răspunse scurt și apăsat.
— Și nu-mi spui mie? se supără Titu. Să știi, Ioane, că m-ai supărat! Zău m-ai supărat…

Flăcăul își îndreptă sumanul pe umeri ca și când nu s-ar fi putut hotărî să vorbească. Titu însă, muncit de gândul că are să descopere cine știe ce taină mare, îi dădu ghes nerăbdător:

— Hai, spune ce te doare! Iute!… Hai!… Stăteau în mijlocul șoselei, sub Râpile Dracului. Dinspre Pripas se apropia o caleașcă în trap grăbit. Se dădură amândoi la o parte, iar Ion își ridică pălăria, zicând ,,bună seara” necunoscuților din trăsură. Apoi, când uruitul roților se potoli, spuse foarte rar:

— Trebuie să iau pe fata lui Vasile Baciu, domnișorule! Titu râse cu o voioșie decepționată:
— Asta ți-i supărarea?… Fugi d-aici, Ioane, că râd și curcile de tine!

— Asta-i, domnișorule, și-i mare! Că badea Vasile nu mi-o dă și, dacă nu mi-o dă de bunăvoie, e rău de tot!…

— Nu înțeleg de ce te agăți tu de fata asta? E slăbuță și urâțică… Eu unul n-aș lua-o nici să mi-o cântărească în aur!

— Așa-i, așa-i, dar fără dânsa nu mai scap de sărăcie până-i Prut și Siret!

— Aaa! făcu Titu după o pauză ce voia să tălmăcească gravitatea situației. Așa da, adevărat! E greu!

— Așa-i? zise Ion mulțumit că și domnișorul îi înțelege acum necazul. Învață-mă dumneata ce să fac și cum să fac, că ești om învățat!…

Titu, în realitate, nu prea înțelegea nici încăpățânarea lui Ion de-a lua pe Ana, și nici pe a lui Vasile Baciu de a nu i-o da. El vedea în amândoi niște țărani deopotrivă de treabă, între care nu e nici o deosebire. Dacă Ion n-are avere, în schimb e mai dezghețat și mai harnic, ceea ce face uneori cât o moșie. Deoarece însă rolurile de povățuitor îl măguleau, se sili să găsească un sfat bun care să-l ridice în ochii flăcăului.

— Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie, trebuie să-l silești! zise Titu după un răstimp de gândire, nehotărât puțin, ca și când ar fi vrut să vadă cum îi va primi Ion vorbele.

Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriașă de pe inimă. Ridică privirea cercetător, ca un hoț prins cu ocaua. Mulțumirea îl strângea de gât încât nu putu rosti nici un cuvânt.

— Poți să-l silești? Ai cum să-l silești? întrebă Titu, neînțelegând tăcerea lui.

— Pot, domnișorule! izbucni Ion aspru, cu amenințare în glas.

Porniră apoi iar la drum, dar nu mai schimbară nici o vorbă până la poarta învățătorului. Flăcăul nu mai simțea nici o nevoie de palavre zadarnice, când acuma știa limpede ce trebuie să facă. Acuma îl rodea numai nerăbdarea să isprăvească mai curând, să-și împlinească scopul. Titu tăcea fiindcă nu era sigur dacă povața lui a fost folositoare, mai ales după răspunsul dârz care-i răsuna mereu în ureche.

— Mulțumesc, domnișorule, că mi-ai deschis capul, zise Ion despărțindu-se.

În casa Herdelea ardea lampa. Lumina unei ferestre se revărsa toată asupra flăcăului, care avea pe față o hotărâre strălucitoare. Văzându-l, Titu simți un fior de spaimă.

— Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea-n gard! murmură dânsul zâmbind zăpăcit.

— De-acu lasă pe mine, domnișorule, că-mi știu eu datoria! răspunse Ion cu o bucurie atât de largă că se pierdea într-un rânjet prostesc.

Titu intră în casă cam uluit de izbucnirea lui Ion. Deși nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată, bănuia totuși că a dezlănțuit o pornire atât de sălbatică încât îl cutremura. Cum dădu însă de lumină și cum mirosi mâncarea, uită pe Ion și-i reveni în gând Roza Lang. Astfel se însenină iar și, frecându-și mâinile, zise cu o mândrie prin care voia să dea a înțelege tuturor că a pus la cale un lucru mare:

— Foarte drăguță nevasta lui Lang! E o plăcere să stai de vorbă cu ea!…

Herdelea aprobă în tăcere, căci și lui îi plăcea Rozica, cu toate că dragostea i-o arăta numai prin glume piperate, spuse într-o ungurească foarte stricată, care pe femeie o înveseleau totdeauna. Dăscălița însă bufni morocănoasă:

— Repede vă mai speriați și voi de toate zdrențele… Dacă și aia-i drăguță, apoi ce să mai zici de mama pădurii?… Cum poate să fie drăguță o femeie care-i atât de proastă că nici măcar nu știe românește?

Doamna Herdelea avea un dispreț adânc pentru femeile care nu fac copii. Pe Roza Lang însă era și mai furioasă, pentru că, de câte ori se întâlneau, voia s-o silească să vorbească ungurește, mirându-se mereu cum se poate să nu știe ungurește soția unui învățător de stat. Dăscălița n-ar fi mărturisit în ruptul capului că nu știe, ci spunea cu mândrie că nu vorbește fiindcă îi sunt urâți ca dracul ungurii și limba lor.

Laura și Ghighi se întorseseră acasă singure. Ungureanu nu se mai oferise, ca altă dată, să le însoțească. Din Jidovița până în Pripas, Laura a plâns desperată, fără să scoată o vorbă. Ghighi însă, bănuind pricina lacrimilor surorii sale, a ocărât toată vremea pe Aurel, găsindu-i mai multe cusururi chiar decât înșiși bătrânii când erau mai porniți. Ocările ei și oboseala drumului au potolit puțin durerea Laurei. Îndată ce a ajuns acasă, s-a retras în salon ca să nu bage de seamă părinții că a plâns. Oricât se silea să se stăpânească, nu-și putea opri lacrimile. Simțea întruna ca și când o casă întreagă s-ar fi prăbușit peste ea și nu e în stare să se ridice dintre dărâmături. Când Ghighi veni s-o cheme la masă, minți c-o doare capul. Ar fi murit de rușine să fi fost acuma nevoită să se uite în ochii oamenilor care i-ar fi ghicit îndată supărarea.

După cină Herdelea, aducându-și iar aminte de scrisoarea lui Pintea, deschise ușa odăii unde Laura își frământa nenorocirea, și-i zise din prag:

— Da cu omul cela ce facem, domnișoară? Tu, care știi atâtea etichete, nu crezi că-i vremea să-i răspundem?

Întrebarea se înfipse în inima fetei ca într-o rană proaspătă. Lacrimile o podidiră mai furtunos, în vreme ce buzele ei murmurau cu resemnare:

— Scrie-i, scrie-i, fire-ar al dracului!… Cine te oprește să-i scrii?… De-acuma mi-e totuna…

Ghighi se repezi numaidecât, adăugând:
— A spus ea vreodată să nu-i răspunzi? Da ce, crezi că ea-i proastă să lase pasărea din mână pe cea din gard? Ori ați fi vrut să nu mai vorbească cu nimeni pentru că a cerut-o domnul Pintea? Așa sunteți dumneavoastră, căutați cearta cu lumânarea și pe urmă mai ziceți că alții se ceartă.

— Bravo, bravo! strigă Titu, triumfător. Asta-mi place! În sfârșit, bine c-ați venit tot la vorba mea… Dacă m-ați fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă…

Laura plângea cu hohote. Ghighi alergă la ea s-o mângâie, după ce mai întâi închise iar ușa. Bociră amândouă un răstimp, apoi Ghighi se reculese și vorbi, alintând-o:

— Lasă-l încolo, Laura dragă, nu-ți mai face sânge rău pentru un netrebnic! Merită un stricat ca el să-l plângă o ființă gingașă și distinsă ca tine?… Vezi, eu am avut o presimțire sigură că-i un ticălos… Știi, ți-am spus și astă-vară, la sindrofia de la Elvira!… De altfel și Alexandrina mi-a povestit chiar azi, că fata popii din Vărarea, știi, toanta ceea de Vica, i-a făcut farmece și că acuma prostănacul de Ungureanu se duce mereu mereu pe la ea, ba că popa, bețivul, l-a și pus să jure în biserică și cu mâna pe Evanghelie, că îndată ce va ieși doctor va lua pe Vica!… Acuma vezi și tu cât e de murdar și de nevrednic de iubirea ta, Laura dragă!…

Bătrânii erau mulțumiți c-a dat Dumnezeu și i-au venit Laurei gândurile cele bune. Dăscălița, mișcată, se apucă să spele vasele, bolborosind o rugăciune ce o știa dânsa, încă din tinerețe, anume pentru asemenea ocazii fericite. Herdelea însă scoase din buzunar scrisoarea a optzecea a lui Pintea și o citi din nou, cine știe a câta oară, cu multă băgare de seamă. Clătină apoi din cap, îngândurat, vrând să învedereze nevestei și lui Titu că nu-i ușor să ticluiești un răspuns cum se cuvine, cinstit și drept și frumos, unei asemenea scrisori. Se așeză la masa de scris, lucrată de el însuși acum vreo douăzeci de ani, aprinse o lumânare, puse scrisoarea lui Pintea lângă călimară, își atârnă după urechi niște ochelari pe care nu-i întrebuința decât în momentele cele mai solemne, căci vedea mai bine fără ei, stătu cu fruntea încrețită ca să-și adune gândurile și apoi începu să aștearnă pe hârtie, bătrânește: ,,Mult stimate și iubite fiule George! Află că rândurile tale multă bucurie ne-au pricinuit, văzând într-însele gândurile tale bune și prea vrednice. Și mai află că Laura este doritoare de-a te vedea în casa noastră cât mai grabnic…”