Romanul Ion, de Liviu Rebreanu

Romanul Ion, Volumul I – Glasul Pământului

Capitolul VI – Nunta

Notarul din Gargalău, Jidov ca mai toți notarii comunali din Ardeal, primi pe Titu foarte călduros, deoarece auzise că e poet și nu voia să se creadă că el nu știe să aprecieze poezia, mai cu seamă fiind dintre notarii cei de modă veche care nu prea știau multă carte. Îi potrivi o odaie de culcare la primărie, în cabinetul unde se oficiau căsătoriile civile, ca să nu-l supere nimeni și să poată lucra în tihnă, când i-ar veni inspirația, firește afară de orele de birou.

— Poeții au nevoie de singurătate și de iubire, îi zise notarul trăgând cu ochiul. Aici însă va trebui să te mulțumești cu muze mai rustice! Hehehe!…

Masa o lua împreună cu familia Friedman: notăreasa, o evreică habotnică, grasă, veșnic murdară și cu obrajii înțesați de pistrui, apoi o fetiță de vreo cincisprezece ani, care se îndrăgosti de Titu de la prima vedere, nădăjduind că-i va face și ei poezii, și în sfârșit un băietan de vreo douăzeci de ani, student în drept, care învăța acasă și numai la examene se ducea la Cluj…

Totuși Titu se simțea rău aici și, în sinea lui, blestema clipa când s-a învoit să plece de-acasă și să se despartă de Roza. Despărțirea aceasta îi rănise inima și-i zdrobise chiar dragostea de viață. Încerca să se mângâie că în fiecare joi se va duce cu Friedman în Armadia, iar de acolo, sub pretext că vrea să-și vadă părinții, se va repezi în Jidovița să strângă în brațe pe doamna Lang. Dar o săptămână fără Roza i se părea o veșnicie… Apoi mai ascundea în suflet și durerea că nici n-a putut măcar să-și ia rămas bun de la ea la plecare. Au fost nevoiți să se despartă ca doi străini, fără o sărutare fierbinte, fără o lacrimă alinătoare, căci Lang s-a nimerit să trândăvească toată vremea pe acasă, tocmai în ziua aceea. Doar o strângere de mână tremurătoare și o privire înmuiată în regrete a putut aduce cu sine în satul străin care i se părea mai mohorât ca o temniță… Și vina tuturor suferințelor lui cădea numai în sarcina notarului. Dacă nu ar fi ieșit dânsul în calea lui Herdelea, nici Titu n-ar fi trebuit să părăsească pe Roza… De aceea tânărul privea pe Friedman și toată familia lui ca pe niște dușmani de moarte și-i ura cât se putea în împrejurările în care se găsea.

De când a început să iubească pe Rozica, l-a cuprins o dragoste deosebită pentru toți ungurii și ovreii, fiindcă ea era unguroaică măritată cu un ovrei. Dragostea se manifesta prin plăcerea de a vorbi ungurește. Venind acuma într-un sat unguresc, și-a închipuit că, auzind și vorbind mereu ungurește, va avea impresia că e tot în apropierea Rozei și astfel își va mai răcori dorul. Țăranii care aveau treburi pe la primărie vorbeau însă mai mult românește, întâi pentru că tuturor le era mai la îndemână și apoi fiindcă notarul însuși nu cunoștea limba statului decât tocmai cât îi cerea slujba, iar acasă sporovăia numai evreiește sau românește, căci notăreasa, cu toate silințele, nu fusese în stare să învețe nici o boabă ungurește. Singur feciorul notarului, studentul, se prefăcea că nu pricepe românește; deoarece însă își dădea aere de gravitate savantă, lui Titu îi era scârbă de el și-l ocolea.

Amărât și mâhnit, Titu totuși se apucă serios de munca ce i-o împărțea cu dărnicie Friedman care, nefiind sigur câtă vreme va sta la dânsul poetul, căuta să profite de hărnicia lui spre a-și pune la zi lucrările rămase și îngrămădite de luni de zile. Pe Titu îl plictisea monotonia acelorași formule și tipare, dar nu-l împiedica de a munci cu râvnă în așteptarea zilei de joi, când va revedea pe Roza. Se simțea chiar mândru că se jertfește scriind ,,bilete de vite”, ,,liste de impozite” și alte lucruri prozaice, în loc să plutească în sfere senine, să făurească versuri înaripate…

Joia sosi împreună cu o decepție crâncenă. Notarul îi spuse cu părere de rău că nu-l poate lua cu el în Armadia, că trebuie să umble negreșit prin comună, să zorească strângerea birurilor și să pună sechestre celor rămași prea mult în urmă, deoarece percepția îl amenință cu amendă dacă nu va vărsa în trei zile măcar sumele de pe semestrul trecut.

Parcă nici o zi, în viața lui Titu, n-a fost mai posomorâtă ca joia aceasta. Fierbea, înjura și-și blestema soarta văzând cum pleacă Friedman, iar el trebuia să stea pe loc. Era cât pe-aci să se bată cu băiatul notarului, care veni să-i ție de urât și să discute politică. Pe urmă își zise că Friedman nu putea să-i facă asemenea măgărie decât îndemnat de Herdelea și ca să-l înstrăineze de Roza. Spre a se răzbuna nu ieși toată ziua din cancelarie, aruncă într-un colț registrele de sechestre și, în schimb, compuse pentru Roza o scrisoare lungă de nu se mai isprăvea, înflăcărată de patimă și udată de lacrimi, pe care voia să i-o trimită cu un om tocmit înadins, chiar dacă l-ar costa leafa întreagă pe o lună.

A doua zi, recitindu-și scrisoarea, i se păru cam umflată și o rupse. Se mai potolise puțin cu speranța joii viitoare. Cum a răbdat o săptămână, va mai răbda câteva zile. Revederea va fi cu atât mai plăcută… Notarul îi povesti că s-a întâlnit în Armadia cu Herdelea și cu Ghighi, care îi trimit multe sărutări, și găsi că a făcut foarte bine cruțând pe oameni cu sechestrele, deoarece percepția tocmai i-a mai acordat o amânare cu birurile.

Joia următoare Titu păți la fel și totuși se mâhni parcă mai puțin ca întâia oară. Între timp cunoscuse pe preotul calvin, om mărunt, slab și cu o mustață foarte căruntă, și pe preoteasa, grasă, voinică, înaltă ca un jandarm, care erau certați și nici nu vorbeau cu notarul. Cu aceștia împreună Titu ocăra în fiecare seară pe Friedman și astfel se mai răcorea și-și uita aleanul.

În cele din urmă totuși trebui să plece prin sat, cu străjile, după biruri. Atunci de-abia văzu dânsul mai bine comuna și oamenii. Și văzând, i se strângea inima de remușcări și imputări, și-și zicea din ce în ce mai întristat:

— Uite ce orb am fost!… Unde mi-a fost sufletul până acuma?

Gargalăul era un sat cam de vreo două ori cât Pripasul, așezat pe țărmul stâng al Someșului, pe un șes drept ca masa. În mijloc se înălța trufașă, cu un cocoș alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere școala statului, cu coperișul roșu de țiglă, cu două etaje, severă și poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Primprejur se înșirau numai case bune, cele mai multe de piatră, cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca niște cerșetori flămânzi, se răzlețeau bordeie murdare, umile, învelite cu paie afumate și, într-un colț, rușinoasă, se ascundea parcă bisericuța românească de lemn, dărăpănată, cu turnulețul țuguiat de șindrilă mucegăită.

Fiindcă datoriile mai numeroase erau la mărginași, Titu, îndemnat de Friedman, își începu activitatea printre cocioabele pleoștite, întâmpinat pretutindeni de dulăi lățoși care-l lătrau c-o înverșunare atât de dușmănoasă ca și când ar fi mirosit că vine cu gânduri rele. Umblând din casă în casă și răscolind mizeria până în fund, se simți cuprins încetul cu încetul de o nedumerire mare și atât de stăruitoare că-i zgudui toată firea, mai ales amintindu-i întruna clădirile mândre din mijlocul satului.

,,Aci suntem noi, cei oropsiți și săraci, pe când dincolo ei se lăfăiesc în belșug”, se gândi dânsul în sfârșit, intrând tocmai într-o căsuță foarte hodorogită, cu streșinile așa de joase că trebui să se plece ca să poată pătrunde în tindă.

O babă uscată, încovoiată rău de spinare, cu o broboadă cenușie în cap, îl pofti speriată în casă, repezindu-se să șteargă cu șorțul lavița, ca nu cumva să se murdărească domnișorul dacă ar pofti să șadă. Spaima însă îi licărea în ochii cu care fura când pe Titu, când pe cele două străji rămase în ușa tinzii.

— Apoi să ne iertați, domnișorule, că la noi e urât, murmură baba cu glas jalnic. Ne mănâncă sărăcia și necazurile, domnișorule, păcatele noastre!

Titu o privi lung și se cutremură de o rușine ciudată amestecată cu dezgust. Bătrâna i se păru o nălucire din visurile lui, întruchipând mizeria și întunericul. Vru s-o liniștească cu o vorbă blândă, dar nu îndrăzni să deschidă gura și-și vârî nasul în registrul de sechestre unde o găsi însemnată cu o datorie de peste două sute de coroane. Când auzi baba de două sute, holbă ochii uluită, rămase câteva clipe cu gura căscată, apoi înțelegând, izbucni brusc într-un hohot de plâns, bolborosind desperată:

— Vai de mine, domnișorule! Două sute!… Vai de mine și de mine!

Lacrimile ei gâlgâiau atâta durere încât Titu avu o încleștare în beregată. Se uită zăpăcit la străjile din tindă care se scărpinau în cap sub revărsarea de soare primăvăratic. Lumina vie îl făcu să tresară, ademenindu-l, simțind-o cum i se prelinge în suflet, cum îi pătrunde în toate tainițele, schimbându-se într-o milă din ce în ce mai lămurită și mai stăpânitoare. ,,Ce-s eu aici? Ce caut eu aici?” se gândi atunci dânsul, în vreme ce bocetele bătrânei îi murmurau în urechi ca ecoul unei chemări îndepărtate.

— Apoi, uite, babă, trebuie să plătești, că altfel îți iau zăloage și-ți vând tot, tot! vorbi în același timp gura lui cu glas aspru care i se părea atât de străin încât de-abia îl mai cunoștea și mirându-se cum poate rosti asemenea cuvinte.

— N-am nimic, domnișorule, afară de sufletul din oase!… N-am!… Dar ia-mi-l, ia-mi-l!… Că feciorul mi-i în cătane de doi ani de zile și cât amarul de pământ ne-a lăsat Dumnezeu, acolo zace în paragină de mă doare inima… Numai sufletul mi-a mai rămas… Amu încaltea ia-mi și sufletul, domnișorule!…

În inima lui Titu izbucni o flacără nouă, ca dintr-un foc mocnit prea îndelung. În minte îi răsări întrebarea chinuitoare: ,,De ce să-i iau eu sufletul? De ce eu? De ce tocmai eu?”

Stătu mult nemișcat, fără să rostească o vorbă și fără să mai îndrăznească să ridice ochii la baba care plângea mereu, își sufla nasul zgomotos, se închina și se jura. Lui îi era rușine de străji că se înduioșează și totuși n-avea puterea să-și învingă slăbiciunea. Pe urmă deodată se zgudui, se uită iar în registru, clătină din cap și mormăi supărat:

— Atunci poate că sunt greșite socotelile? Ori ce Dumnezeu?… Ori nu se poate?… Adică ce greșeli, ce…?

Se agăță îndată de cuvântul ,,greșeli” ca un înecat. Ieși furios din casă, urmat de străjile care pășeau nepăsător, clătinând din cap ca niște animale trudite. Se duse drept la primărie și spuse indignat notarului că registrul de impozite trebuie să fie greșit. Friedman zâmbi cu superioritate și-i răspunse că garantează exactitatea socotelilor, deoarece au fost lucrate chiar de dânsul și copiate de fiul său, un matematician de mâna întâi. Dar, dacă ține să se convingă, slobod e să revadă toate capitolele, deși, după umila-i părere, ar fi mai bine să continue sechestrele și să nu mai piardă vremea degeaba.

Titu își dădu seama că în registru nu poate fi nici o greșeală și că-i trebuiește doar un pretext spre a nu fi nevoit să mai colinde casele de pe la margini. Se simțea mic și ros de o amărăciune care parcă-i sărbezea sângele și-i infiltra în suflet o scârbă mare de sine însuși. Zvârcolindu-se să-și împrăștie simțământul acesta, se așeză la un birou încărcat de hârțoage și, mașinal, începu să adune, să scadă și să combine fel de fel de cifre, să răsfoiască pentru fiece nume în câte cinci-șase foliante. În ochii lui însă rămăsese întipărită atât de adânc baba cu fața zbârcită de cute și strâmbată de plâns, încât pe toate paginile tremura chipul ei mustrător, în vreme ce în urechi îi vuia mereu ca o imputare din ce în ce mai aspră: ,,Ia-mi și sufletul, domnișorule!…”

După un răstimp de bâjbâiri, răbdarea îl părăsi. Sări de la masă aproape desperat și porni să se plimbe de ici-colo prin cancelaria colboasă, necăjindu-se să-și gonească vedenia babei din minte. Încercă să fugă cu gândurile la Rozica, la îmbrățișările ei calde, la șoaptele ei dulci. În zadar, căci se pomenea cu închipuirea iarăși în cocioaba dărăpănată, în fața bătrânei schimonosite de durere, silit să-i audă bocetele dojenitoare. Pe urmă se rușină că, în asemenea clipe, mai poate să se gândească la Roza Lang și-l cuprinse chiar un fel de silă de femeia care l-a orbit atâta vreme cu iubirea ei zvăpăiată, abătându-l din calea lui.

Titu era acuma singur în toată primăria; străjile sforăiau la întrecere pe băncile din tindă. În ferestrele deschise larg primăvara zâmbea în odaie ca o fecioară îndrăgostită. Pașii tânărului, apăsați, când mai rari, când mai grăbiți, răscoleau praful dușumelelor tocite, care, în îmbrățișarea soarelui, se legăna ca o boare aurită… Deodată Titu se opri la o fereastră, cu mâinile la spate, ademenit parcă de viața nouă ce izbucnea atotputernică dincolo de zidurile cancelariei. Privirea lui întâlni peste drum școala ungurească, trufașă, strălucind într-o poleială de raze. În curtea mare, prundită, cete de copii zburdalnici se fugăreau și se jucau, strigând plini de voioșie, supravegheați de un învățător tânăr și foarte palid, cu ochii atât de mari că de departe păreau ochelari. Zgomotul și veselia ajungeau în primărie mulcomite într-un murmur cald, întretăiat numai rareori de țipete scurte, mulțumite. Sufletul lui Titu începuse să se mai învioreze când deodată văzu că învățătorul galben se umflă și se rotește ca un curcan, făcând semn mânios unui grup de copii ce stăteau deoparte. Cum copiii rămaseră pironiți locului de frică, învățătorul se duse spre dânșii, amenințându-i cu degetul și strigând. Titu se plecă spre fereastră și, prin zarva de glasuri vesele, auzi totuși limpede cuvintele învățătorului, pline de indignare:

— Numai ungurește!… Ungurește!… Trebuie ungurește!… Ungurește!…

Într-o clipire toată ființa lui Titu se schimbă într-o ură cumplită împotriva învățătorului. Simți o pornire năvalnică să se repeadă la dânsul și să-i înfunde în inimă cuvintele amenințătoare… Niște bătăi de clopot zdrăngăniră însă atunci și, într-un minut, zgomotele amuțiră și curtea școlii rămase pustie. Numai clădirea scăldată în soare privea parcă mai mândră, mai batjocoritoare, ca o fiară care, după ce și-a înghițit prada, se linge leneșă pe buze. Niciodată până azi nu băgase de seamă că un lucru mort ar putea să exaspereze pe un om. Acum vedea cum casa roșcovană de peste drum, cu ferestrele mari și sclipitoare, vrea să-l disprețuiască și să-l jignească. Aceasta îl înfuria și-i reamintea iar pe baba speriată și cernită de suferințe. ,,Să-i smulg eu nenorocitei și sufletul din oase ca pe urmă colea să strige mai țanțoș: numai ungurește!”

Ridică ochii mai sus deasupra școlii, spre cerul albastru, limpede ca o pânză întinsă acoperind nemărginirea. Gândurile lui vedeau tot satul ca pe o hartă uriașă, pătrundeau în casele frumoase, bogate, îngrijite, adevărate lăcașuri de stăpâni răsfățați de soartă, se plimbau prin ogrăzile mândre unde întâlneau țărani unguri sfătoși, cu izmene largi ca rochiile, cu mustăți răsucite, hodorogind în gura mare… Apoi ușoare și iuți, ca năzdrăvanii din basmuri, gândurile ocoleau satul, poposeau în cocioabele necăjite, printre alți țărani, împovărați de nevoi, oropsiți de Dumnezeu și de oameni, sleiți de muncă și de sărăcie. ,,Și totuși al nostru e viitorul! își zise Titu înseninându-se. O cetate încercuită de o oștire desculță! Degeaba ne înfruntă cu școala amenințătoare, degeaba cântă cocoșul în vârful bisericii… Presiunea noastră nu încetează o clipă! Mulțimea noastră înaintează mereu… Zidurile lor meșteșugite se clatină și se fărâmițesc îndată ce le atinge suflarea vieții noastre încătușate… Stăpânii tremură în fața slugilor! Slugile! Noi suntem slugile! Al lor e trecutul, al nostru e viitorul!…”

Îl gâdila un râs de mulțumire. Încrederea în sine îi alungase zbuciumările și gândurile negre. Își aduse aminte cum în Săscuța, acum vreo zece ani, când a trecut spre Bistrița, singur văcarul era român și stătea într-o hrubă în capul satului, pe când azi, fără școală și fără biserică, jumătate comuna e românească. ,,Acolo alți stăpâni sunt cotropiți încetul cu încetul de slugile oropsite, dar pline de viață!” se gândi dânsul, simțindu-se foarte fericit că are cinstea să facă parte din neamul obijduiților.

Când fu poftit la masă, merse atât de bine dispus că înveseli toată familia notarului, deși era cam supărată deoarece le pierise o gâscă, îndopată și îngrijită de însăși doamna notăreasă. După prânz Titu se cufundă într-o discuție pasionată cu Friedman și fiul său asupra românilor. Studentul încerca mereu să vorbească ungurește, dar Titu nu răspundea decât românește, parcă ar fi uitat dintr-o dată și cu desăvârșire limba cealaltă, sau parcă s-ar fi temut că își va pierde graiul în clipa când ar mai rosti un cuvânt unguresc. Notarul și mai ales feciorul său susțineau cu înverșunare că politica românească e greșită din temelie, fiind pornită dintr-un simțământ de ură împotriva stăpânitorilor legali ai țării și că prin urmare se va sfârși printr-un faliment. Titu critica, din ce în ce mai îndârjit, strădania ungurilor de a ucide prin deznaționalizare un neam întreg cu un trecut îndoliat de suferințe și de vitejie, și dovedea că, împotriva acestei tendințe criminale, românii sunt siliți să lupte pe viață și pe moarte.

— Pardon, pardon, îl întrerupse în cele din urmă notarul, vrând să-i dea lovitura de grație. Sunt sigur că, mai curând sau mai târziu, șovinismul dumitale are să te gonească în România, ca și pe ceilalți martiri ai dumneavoastră, care exploatează încrederea bietului popor în cărturarii săi… Mă rog, în privința aceasta eu nu mă înșel niciodată…

— Unde-i norocul să pot trece și eu în țară! suspină Titu cu mândrie.

— Lasă, că asemenea noroace nu întârzie prea mult, zise Friedman ironic. Ei bine, grozav aș vrea să te întâlnesc după ce vei fi cunoscut mai bine Țara Românească! Grozav!… Ai să vezi dumneata acolo libertate și fericire, dumneata care aici cârtești și te revolți neîncetat… Chiar te rog să-mi scrii și mie o carte poștală… Făgăduiești?

— Desigur! strigă Titu îmbujorat de însuflețire. În orice caz mai rău ca aci nu poate să fie!

— Nuuu? Zău?… Crezi dumneata? sări notarul supărat că n-a izbutit să-l dea gata. Apoi știi dumneata că în România dumitale nimic și nimeni nu e stabil? Dacă ochii dumitale se întâmplă să nu-i placă boierului, a doua zi ai zburat… Acolo nu-s legi și nici administrație ca în țara aceasta blagoslovită pe care dumneavoastră o calomniați pe toate cărările. Nu, domnule! Acolo bunul plac al ciocoilor dictează milioanelor de robi în zdrențe… Să nu-mi vorbești, te rog, mie de România, că eu o cunosc mai bine ca dumneata!… Trei ani am stat acolo în tinerețe, dar n-am să uit până voi închide ochii cât am îndurat!

— În sfârșit, oricum ar fi, bine sau rău, cel puțin știu că tot e românesc și numai românesc! făcu Titu cu un surâs triumfător care pe notar îl sâcâia mai tare decât dacă ar fi răcnit. Și prin urmare nu poate veni orice fleac de renegat să-ți impună să vorbești și să simți ca un străin!

— Ești un șovinist cum nici nu mi-aș fi putut închipui, nu degeaba ești poet român! zise studentul, căutând să fie ironic, pe ungurește.

La sfârșitul discuției Titu se simți mândru ca un comandant de oaste după o bătălie câștigată. Era mai ales mulțumit pentru că a avut curajul să-și declare fără înconjur sentimentele adevărate, ca și când ar fi făcut-o în fața unor inchizitori fioroși.

În amurg, în loc să se ducă la preotul calvin ca să bârfească împreună cu preoteasa apucăturile obraznice ale notarului, precum obișnuia, se hotărî brusc să meargă la preotul român. Acuma îi era rușine că, fiind aici de aproape o lună, a legat cunoștință cu toți surtucarii unguri, dar n-a umblat deloc să vadă măcar pe păstorul turmei desculțe și oropsite.

Casa preoțească era în preajma bisericuței, pe o uliță dosnică, în marginea satului. Titu găsi numai pe doamna preoteasă, o țărancă secătuită de muncă, și trei fete modeste, foarte rușinoase și cam prostuțe. Toate s-au bucurat și l-au poftit îndată în ,,casa dinainte”, o odaie împodobită cu țesături și cusături țărănești și cu o masă în mijloc, așternută cu față albă, pe care trona o biblie veche, legată în piele roasă, între o cruce mică de argint și alta mai mare de lemn. Stângăciile și sfiala fetelor, ca și vorbele apăsate ale preotesei, care altă dată l-ar fi făcut să râdă, acuma i se păreau pline de farmec.

— Dar sfinția sa? întrebă dânsul când, după sleirea banalităților de rigoare, fetele amuțiră nemaiștiind ce se cuvine să vorbească.

— E la biserică, are o nuntă, răspunse repede fata cea mai mare, slăbuță, uscată, cu mâinile roșii. Au venit adineaori niște unguri să-i cunune. C-aici așa-i obiceiul. Întâi se cunună la biserica lor, dar pe urmă vin și la tata, că zice că slujba noastră e mai sfântă…

— E mai sfântă… repetă Titu mașinal. În curând sosi și preotul, bătrân, cu hainele murdare, cu barba neîngrijită și cu niște ochi blânzi ca de apostol. Avea fața transfigurată de o mulțumire mândră. Dădu mâna cu Titu, îl așeză la masă, porunci fetelor să aducă un pahar de vin și apoi, când rămaseră singuri, îi zise cu o imputare ușoară, frățească:

— Mă bucur, fiule, c-ai mai venit și pe la noi… Așa se și cade. Căci trebuie să ne iubim unii pe alții toți cei de-o limbă și de-o lege. De aceea m-am mirat și m-a durut că ne-ai ocolit până azi…

Titu plecă fruntea parc-ar fi așteptat o binecuvântare și rosti domol, ca un vinovat mustrat de remușcare:

— Iartă-mă, părinte!

Zvonul și apoi știrea că Ion nu vrea să ia de nevastă pe Ana, deși nu tăgăduiește că cu dânsul a rămas însărcinată, se răspândi, mai ales cu ajutorul Zenobiei, în tot satul. Celor ce spuneau că nu o ia fiindcă nu se învoiește de zestre cu Vasile Baciu, le astupau gura cei ce știau că flăcăul nici nu vrea să stea de vorbă cu tatăl fetei și că deci și-a bătut joc de ea înadins și numai ca să se răzbune pe Baciu pentru că nu i-a dat-o de bunăvoie, ba încă odinioară, la horă, l-a și bruftuluit de față cu toată lumea. În casa Herdelea însă purtarea lui Ion era privită ca o murdărie fără pereche. Bătăile ce le suferea Ana din pricina lui stârneau zilnic valuri de lacrimi și explozii de milă pentru victima ,,prașcăului” Glanetașului, cu toate că până atunci fata lui Vasile nu se bucurase de nici o considerație în familia învățătorului. De câte ori auzeau că Baciu bate pe Ana, amândouă fetele lui Herdelea plângeau cu hohote și blestemau pe Ion, având de partea lor fățiș și pe dăscălița, care nu se ostoia până ce nu striga din cerdac spre casa Glanetașului: ,,Să vă fie rușine obrazului!” Deși nu se arăta, învățătorul se indigna tot atât de mult ca și muierile, fiind un sentimental fără seamăn și având oroare de bătaie, încât chiar în școală, când se întâmpla să-l scoată din sărite vreun copil și să-i tragă două trei la palmă, avea remușcări zile de-a rândul. Laura mai încercă de câteva ori să explice flăcăului că nu-i șade frumos ceea ce face, dar Ion parcă înnebunise, tăcea și rânjea ca un câine turbat.

— Nici n-am mai văzut așa blestemăție, murmura Herdelea, clătinând din cap, seara când vorbeau de feciorul Glanetașului. Parcă-mi pare rău acuma că nu l-am lăsat să fi stat în temniță, să-i mai treacă buiecia…

De altfel Ion însuși trăia într-o tulburare atât de ciudată, că aproape nu-și dădea seama ce mai voia și unde vrea să ajungă. De când a înfruntat pe Vasile Baciu i se părea că toată lumea îl dușmănește și totuși se simțea mai fericit ca totdeauna. Aci era de o veselie uimitoare, glumea cu cine-i ieșea în cale, aci se înfuria și suduia din senin, căutând oricui ceartă și bătaie. Mai ales când îi pomenea cineva de Ana se zborșea și fulgera; ba în cele din urmă ajunse să vadă un vrăjmaș de moarte în oricine rostea în fața lui numele ei sau pe al lui Vasile. Într-o duminică, tocmai în vremea liturghiei, bătu crunt pe tatăl său, pentru că îl sfătuise, foarte pe departe, să caute să se înțeleagă cu Vasile Baciu, c-ar fi auzit că acuma ar fi bucuros să-i dea fata și chiar o zestre frumoasă.

Avea uneori clipe când își zicea că se poartă ca un prostănac, alergând după cai verzi, în loc să stea de vorbă cum se cuvine și să încerce o învoială cinstită. Se gândea atunci că Vasile Baciu, încăpățânat cum e, poate să se răzgândească, să lase pe Ana să nască și s-o ție acasă cu copilul până ce va veni altul s-o ceară de nevastă. Au mai fost și alte fete cu copii din flori care totuși s-au măritat, dar încă fata bogătașului Vasile Baciu?… Asemenea închipuiri îl făceau însă mai dârz. ,,Mai bine să rămân tot calic, decât să mă frece ei pe mine!” își răspundea cu un simțământ de mare mulțumire.

Câteodată îi venea să izbucnească, să strige în gura mare că și-a împlinit gândul, că de acum poate avea și pământ și de toate, numai să vrea dânsul, căci toate numai de voința lui atârnă. Așteptarea de azi îi umplea ființa de o plăcere nemaisimțită. Tocmai fiindcă i-ar fi fost ușor să puie capăt tuturor neînțelegerilor, nu se îndura, parcă s-ar fi temut că, îndată ce va fi dobândit ce a râvnit atât de vijelios, vor începe poate alte zbuciumări, necunoscute și mai grele.

Într-una din zilele acestea fu chemat grabnic la judecătorie în Armadia, printr-un aprod trimis înadins după dânsul. Se duse îndată, nepăsător, fără să se sfătuiască cu nimeni, ca și odinioară, când cu pâra lui Simion Lungu. Nici capul nu-l mai durea de ce i s-ar putea întâmpla acolo, de vreme ce planul lui a izbutit și fericirea e atât de aproape, că doar să întindă mâna s-o culeagă.

Un domn străin, gros și gras, cu ochelari negri, cu fața plină și rotundă ca o lună, îl întrebă cine i-a făcut jalba împotriva domnului judecător. Ion nu stătu pe gânduri nici un minut, ci spuse îndată că Herdelea i-a făcut-o… Numai după ce-a isprăvit și a văzut pe preotul Belciug alături de judecătorul mânios, mai la o parte, și-a dat seama că s-a pripit și și-a adus aminte cum a făgăduit învățătorului de atâtea ori că nu-l va vinde nici în ruptul capului. De aceea căută s-o dreagă, adăugând că el a stăruit la Herdelea și l-a rugat în genunchi până l-a înduplecat. Domnul străin însă nu-l mal ascultă, fiind ocupat să dicteze ceva pe ungurește altui domn care scria foarte repede la un birou. După un răstimp apoi domnul străin, care vorbea stricat românește, îl întrebă dacă s-a gândit bine ce a făcut, iar când dânsul răspunse că s-a gândit, îi zise că plângerea lui e mincinoasă și, prin urmare, în loc de două săptămâni, acuma poate să fie închis două luni, de nu și mai mult… Ion, cu o înfățișare nepăsătoare, tăcu. Pe urmă un aprod îl scoase afară.

Până ce ajunse în uliță, flăcăul se mai gândi că n-ar fi trebuit să vândă pe Herdelea. În uliță își zise că și în temnițe oameni trebuie să stea și că ori o săptămână, ori o lună, tot un drac e… Apoi toată afacerea aceasta fu îngropată sub noianul grijilor cu Ana, cu Vasile Baciu, cu pământurile lor care vor fi ale lui…

Fiindcă Ion, de la o vreme încoace nu mai mergea așa de des pe la Herdelea ca înainte și niciodată n-a deschis vorba despre încurcăturile lui cu Ana, familia învățătorului de-abia după vreo săptămână și întâmplător a aflat cum odrasla Glanetașului nici n-a vrut să asculte pe Vasile Baciu când a încercat să-l descoase asupra gândurilor lui cu fata batjocorită. Domnișoarele și doamna convinseră lesne pe Herdelea că el, ca învățător și om luminat, e dator să intervină, să povățuiască și la nevoie să dojenească pe ,,destrăbălatul care nu mai are frică nici de Dumnezeu și nici de oameni”. Măgulit, învățătorul chemă îndată pe Ion, care răspunse că vine, numai să arunce întâi niște ogrinji în ieslele Dumanei.

— Păcat că nu-i aici și Titu, murmură Herdelea, așteptând aproape mișcat să sosească flăcăul. Am băgat de seamă că Titu are multă influență asupra nebunului… Ei, dar acuma săracul Titu cine știe cum se trudește în Gargalău! Căci de, pâinea cea de toate zilele greu se agonisește și cu multă sudoare!

Ion intră, dar de la primele cuvinte se burzului, se roși, se înfurie și curând i-o trânti, fără rușine, învățătorului:

— Dar mai lăsați-mă în seama necuratului, că doar nici eu nu-s copil și știu bine ce fac și cum trebuie să mă port!… Apoi zău așa!… N-o iau, domnule învățător, pentru că n-am poftă s-o iau. Și drept să vă spun, mi-i urâtă Ana ca mama pădurii și nu mi-ar mai trebui, să știu că badea Vasile mi-ar pune colea-n palmă tot hotarul Pripasului… Ce-s eu vinovat c-a rămas ea cu pântecele la gură? Io-s vinovat? Ea-i de vină, că de nu i-ar fi plăcut, nu s-ar fi lăsat… Că doar n-am rugat-o eu, păcatele mele…

Herdelea se cruci ascultându-l și amuți, iar fetele fugiră în salon ca să nu fie nevoite să mai audă asemenea vorbe păgâne. Numai dăscălița nu-și pierdu cumpătul, ci aprinzându-se de indignare, îi zise, căutând totuși să-și păstreze demnitatea:

— Nu ți-i rușine ție, măi băiete, să vorbești așa în fața noastră, oameni cumsecade? Astea-s vorbe de om zdravăn? Nici țiganii cei mai nemernici n-ar îndrăzni să facă și să grăiască precum îndrăznești tu! Frumos îți stă, n-am ce zice… Noi te-am crezut mai de treabă și mai așezat ca pe alții, dar văd că n-ai pereche în blestemății… Da, da, bine-a zis cine-a zis că din coadă de câine nu faci până-i lumea sită de mătase… Foarte bine a zis…

— Lasă-l, dragă, lasă-l mai încet, că-i tânăr și nu știe ce vorbește, interveni Herdelea împăciuitor, uitându-și hotărârea energică de adineaori în fața îndârjirii flăcăului. Încercă apoi să-l îmblânzească reamintindu-i că, de câte ori i-a ascultat sfaturile numai bine i-a mers, și stăruind mai ales asupra pățaniei cu Simion Lungu, când fusese cât pe-aci să-i putrezească oasele prin cele temnițe și când numai jalba pe care i-a făcut-o dânsul l-a scăpat teafăr.

Învățătorul n-apucă să isprăvească. Pe Ion blândețea aceasta îl sugruma fiindcă îl silea să se rușineze. Dar nevrând să se dea învins, își aduse aminte de domnul străin de la judecătorie și sări mânios, strigând:

— Că bine m-ai sfătuit, domnule învățător! Mai bine nu mă sfătuiai și mă lăsai în pace să stau închis atunci două săptămâni, decât să stau amu două luni ori poate și doi ani!… Lasă că am aflat și noi cum s-au întors lucrurile, ca doar nu suntem tocmai așa de proști…

— Vasăzică asta ți-e recunoștința, măi Ioane? zise Herdelea înfricoșat de îndrăzneala feciorului. După ce m-ai rugat o seară întreagă, și tu și ai tăi, să nu te las, acuma ai obraz să-mi faci imputări? Uiți că tot plângerea mea te-a scăpat de temniță…

— M-a scăpat, cum să nu mă scape… Zi mai bine că ți-ai bătut joc de neștiința mea cum nici n-aș fi putut crede, că doar mai frumos cum m-am purtat eu cu dumneavoastră nu s-a purtat nimeni… Dar amu nu-i nimic! Să fim sănătoși! De-amu oi ști și eu să mă feresc și să umblu după capul meu… Să dea Dumnezeu noapte bună!…

Ieși repede, trântind ușa și bodogănind până acasă. Atâta obrăznicie încremeni chiar și pe doamna Herdelea, încât de-abia într-un târziu putu zice:

— A înnebunit de tot becisnicul! ceea ce se potrivea și cu părerea domnișoarelor care, reapărând, nu mai știau cum să-și arate revolta.

Până noaptea târziu uimirea nu se potoli în casa Herdelea. Asemenea necuviință din partea unui sătean nu li se mai întâmplase niciodată… Și supărarea tuturor era mai mare pentru că tocmai Ion dovedea atâta nerecunoștință și lipsă de respect. Fiindcă toți l-au iubit, acuma toți îl ocărau la întrecere. Familia învățătorului îl privise întotdeauna ca pe un om al casei, mai isteț și mai spălat ca ceilalți țărani. Herdelea se mândrea că l-a avut elev și-1 lăuda pretutindeni. Ce-i drept, și Ion fusese veșnic săritor și nu se codea, dacă i se cerea, ba să alerge până-n Jidovița sau Armadia, ba să mai sfarme niște lemne pentru bucătărie… În serile lungi de iarnă, când plictiseala omoară satele, când de frica ei oamenii se culcă odată cu găinile, feciorul Glanetașului petrecea de multe ori în casa învățătorului, ascultând sau spunând basmuri, cântând ori jucând loton și durac… Însăși doamna Herdelea, care nu-și ascundea disprețul față de proști, cum le zicea dânsa țăranilor, cu Ion vorbea ca și cu o persoană de seama ei, mai ales că el știa să păstreze totdeauna bună-cuviință. Și acuma, același Ion nu se rușinează să răcnească și să amenințe pe domnul învățător!

— Dac-ar fi fost acasă Titu, sunt sigură că-l plesnea! zise Ghighi, războinică.

Herdelea însă mai mult se întristase decât se mâniase. Din toate vorbele lui Ion, îl izbiră îndeosebi cele despre plângerea împotriva judecătorului. Apoi o bănuială îi săgetă inima: dar dacă nebunul s-a apucat să spuie pe undeva cine i-a făcut jalba?… Nu mai văzuse de mult pe Ghiță Pop de la judecătorie, dar parcă simțea că comisiunea de anchetă trebuie să fi umblat prin Armadia și deci se prea poate să fi fost chemat și Ion… Atunci nenorocirea e pe drum…

— Te pomenești că mai dam și de belea din pricina reclamației cu obraznicul ăsta! vorbi Laura care, de când se logodise, împerechease seriozitatea cu pesimismul.

— Nu m-aș mira deloc! adăugă dăscălița mângâindu-și gura și nasul. De la astfel de proști te poți aștepta la tot ce-i mai rău!

— Hodoronc-tronc! făcu Herdelea. Lăsați, că nu-i nici dracul așa de negru cum se pare… O fi blestemat Ion, dar rău nu-i! Omul o fi având cine știe ce necazuri, s-apoi la necaz omul vorbește vrute și nevrute!

În vreme ce sufletul îi sângera de presimțirea nenorocirii, trebui să zâmbească, să glumească și să convingă familia că nu-i nici o primejdie… Dăscălița și fetele, obosite de indignare, dormiră ca scăldate. Numai Herdelea se frământă toată noaptea cu ochii deschiși, speriați, căutând zadarnic să înece în întuneric vedeniile apăsătoare…

Preotul Belciug, fiind înnegrit în plângerea lui Ion la fel cu judecătorul, fusese chemat ca informator în fața comisiunii, prezidată de primul procuror al tribunalului din Bistrița. Răspunse surâzând cucernic la toate întrebările, simțindu-se curat ca floarea spinului și nevrând să pară că e cuprins de vreo pornire dușmănoasă față de nimeni, deși în sufletul lui fierbea împotriva lui Ion care a cutezat să-l pârască. De altfel îi veni foarte ușor să se lămurească, având doar să-și repete declarațiile făcute cu prilejul procesului din care se înțelegea că feciorul Glanetașului este un element periculos pentru ordinea legală din Pripas și că, în interesul obștesc, trebuia negreșit scuturat puțin ca să-și vie în fire.

— Nu sunt om de legi și deci nu pot vorbi decât ca un simplu profan, făcu dânsul drept încheiere. Totuși mi s-a părut și mi se pare că domnul judecător n-a fost destul de sever cu delicventul. De altminteri, cea mai bună dovadă că amenințarea pedepsei n-a avut efectul dorit este în afară de însăși plângerea aceasta, care constituie o calomnie prea îndrăzneață, este, zic, faptul că chiar acuma reclamantul e eroul unui scandal cum nu s-a mai pomenit în satul nostru…

Când însă preotul auzi din gura lui Ion însuși că Herdelea este autorul adevărat al plângerii, se roși de mare mânie. ,,Asta-i culmea ipocriziei! se gândi el. Pe de o parte îmi vine la colindat și mă poftește la logodna fetei, iar pe de altă parte mă târăște pe la judecăți! În sfârșit, bine că s-a făcut lumină!”

De-acuma era dovedit că învățătorul i-e dușman și prin urmare se credea îndreptățit să caute și el să-l lovească și încă tocmai când îi va fi lumea mai dragă. ,,Dacă-i vorba de făcut rău, apoi am să-i arăt că nu e greu deloc!” se hotărî dânsul.

Cu cât i se înrădăcină în suflet convingerea că Herdelea e marele vinovat, cu atât găsi mai multe împrejurări ușurătoare pentru Ion care, la urma urmelor, nu poate fi decât victima intrigilor învățătorului. Îl compătimi și-i păru rău că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului flăcău. Se gândi tot mai des la dânsul și din ce în ce cu mai multă duioșie. Adică pentru ce îl urmărise cu atâta înverșunare? Acuma, chibzuind mai bine lucrurile și întâmplările, recunoștea că s-a pripit când l-a dojenit în biserică și c-a greșit îndemnând pe Simion Lungu să-l pârască. Da, da, s-a pripit, căci dreptatea adevărată a fost de partea lui Ion… Deci trebuie să încerce să-și răscumpere greșelile și să facă ceva pentru sărmanul om oropsit. Și, fiindcă știa bine neînțelegerile dintre el și Vasile Baciu, își propuse să-i împace, convingând pe Ion să ia pe Ana, iar pe Baciu să-i împlinească dorințele în ce privește zestrea. De altfel, dacă ar izbuti, ar împrăștia și rușinea ce apasă asupra satului din pricina lor. Adevărat că Ana nu-i nici întâia, nici ultima fată care a păcătuit: pe valea Someșului sunt chiar unele sate unde mai toate miresele umblă cu copilașul de mână. În Pripas însă, de când e Belciug în fruntea credincioșilor, nu s-au pomenit copii din flori. Și apoi ceea ce face Vasile Baciu e strigător la cer. Bine, a greșit fata și e vinovată, dar pentru o greșeală nu poți să omori un om. Atâta cruzime nu s-a mai auzit. S-a dus vestea și prin alte comune cum o lasă în fiecare zi vânătă și zdrobită de bătaie…

Preotul mai cumpăni câtăva vreme planul, ca să nu aibă pe urmă să-și impute iar vreo pripire. Din zi în zi însă îl găsea mai măreț. Herdelea are să îngălbenească de necaz când va afla că până și Ion al Glanetașului, unealta lui nenorocită, tot la popa caută adăpost sufletesc. Apoi, în afară de recunoștința flăcăului, va dobândi și încrederea lui Vasile Baciu, pe care pățania fetei l-a prăpădit și care ar fi bucuros acuma s-o vadă măritată chiar și cu feciorul Glanetașului, măcar că s-a jurat și s-a lăudat atâta că nu i-o dă nici mort. Aici Belciug simțea o nouă arsură a conștiinței sale, căci și el îl asmuțise odinioară pe Baciu să nu-și nefericească fata cu un destrăbălat bătăuș și tâlhar… În sfârșit preotul mai nădăjduia că din împăcarea aceasta poate să folosească și biserica cea nouă ceva. Căci râvna lui cea mai scumpă în viață era să vadă înălțându-se un sfânt locaș de piatră, falnic și frumos, în locul celui vechi și dărăpănat care îi făcea necinste atât lui, cât și satului întreg. De vreo zece ani aduna ban peste ban, cu o patimă mereu crescând, contribuind el însuși cu aproape toate veniturile bisericii și impunându-și singur toate economiile în favoarea visului său. Realizarea începuse printr-o colectă, făcută de doi săteni fruntași, Toma Bulbuc și Ștefan Hotnog, prin toate comunele Ardealului, cu o scrisoare de învoire din partea episcopului. Trebuind bani mulți, Belciug căuta să insufle și țăranilor ambiție de a dărui pentru biserica cea nouă la toate prilejurile, dar mai ales la nunți, la botezuri, la morți… Din nenorocire, credincioșii erau mai greoi la pungă ca păstorul, încât de-abia acuma se putuseră începe tratative cu câțiva arhitecți vestiți din Bistrița, și încă nu se știa dacă suma adunată va ajunge… În reveriile lui cucernice, Belciug vedea noua biserică triumfătoare, trâmbițând lumii silințele vrednice ale unui preot modest. Ba mai vedea și bisericuța cea veche, așa săracă și umilă cum era, mutată în satul Săscuța, unde românii se înmulțiseră și, neavând unde să se închine, veneau duminicile în Pripas să asculte sfânta liturghie… Numai să-l învrednicească Dumnezeu să-și poată continua opera și să lumineze sufletele oamenilor.

Duminică, înainte de a începe slujba, puse pe primar să poruncească lui Vasile Baciu să vie la dânsul acasă, după-amiază, împreună cu Ana, iar straja fu însărcinată să-i trimită pe Ion, împreună cu Glanetașu și Zenobia. Nu voia să se știe de ce-i cheamă și nici să bănuiască unii că a poftit și pe ceilalți. ,,Cum sunt de îndârjiți amândoi, ar fi în stare să nici nu vie, își zise Belciug, frângându-și mâinile cu înfrigurare. Pe când așa, dacă se vor întâlni față în față în casa mea, nu se poate să nu cadă la învoială!”

Cei dintâi sosiră Vasile Baciu cu fata. Țăranul era puțin cherchelit fiindcă se grăbise să înghită o jumătate de rachiu mai înainte de a-i fi spus primarul vorba preotului, iar Ana avea ochii umflați și arși de plâns și încerca zadarnic să-și ascundă pântecele sfidător de rotund. Pe el îl pofti să șadă, pe când ea rămase în picioare, cu ochii în pământ, lângă ușă.

Ca să nu-i dea vreme să răsufle, Belciug îl luă repede, că face rău de-și stâlcește fata, c-a ajuns de râsul lumii, că omul la nenorocire să nu-și piardă judecata, că Ana a greșit, dar orice greșeală se poate îndrepta cu bunăvoință, dar încăpățânarea e mama tuturor relelor, că doar nici Ion nu-i țigan, ba încă-i fecior sârguitor și isteț, deși n-are avere, și poate să fie un ginere mai de treabă ca mulți alții… Ana izbucni în lacrimi, iar Vasile Baciu răspunse înduioșat și amărât:

— Da cum n-aș vrea eu, domnule părinte? N-am încercat eu în toate chipurile? L-am și rugat, eu, om bătrân… Dar nu vrea nici măcar să mă asculte. Nu vrea și nu vrea. A batjocorit-o și amu ne freacă… Apoi ce să mai știu eu face? Dumneata ești om sfânt și drept și înțelept… Învață-mă dumneata și eu fac orice!

Preotul își petrecu mâna prin păr, mulțumit de răspunsul țăranului, și tocmai se pregătea să-l povățuiască să nu fie zgârcit, că doar pentru odrasla lui dă, iar nu pentru străini, când auzi pași de opinci în tindă și apoi un ciocănit sfios în ușă.

— Intră! murmură dânsul repede, încântat. Glanetașu deschise încet și cu respect ușa și își puse îndată căciula jos lângă cuptor, în vreme ce Zenobia și Ion intrară mai cu curaj și dând bună ziua. Toți trei se arătară uimiți văzând pe Baciu și pe Ana, cu toate că atât ei cât și ceilalți bănuiseră de ce au fost chemați. Belciug dădu mâna cu Glanetașu și cu Ion, aruncând o privire la Vasile Baciu, prin care parcă-l poftea să priceapă cât de mult îi cinstește, pe urmă vorbi flăcăului cu un glas blând, învelind dojana în rugăciune:

— Aud și nu cred că tu n-ai vrea să iei pe fata asta nenorocită, după ce vezi bine și recunoști că ești vinovat și c-ar trebui să-ți împlinești datoria creștinească… Apoi așa nu-i frumos, măi Ioane! Că fata urâtă nu-i, de neam rău nu-i, pe drumuri nu-i… Spune și tu, nu vorbesc eu bine?… Tu de asemenea ești un băiat cumsecade, cuminte, așezat… Cum se poate una ca asta?

— D-apoi, domnule părinte, băiatul ar vrea, răspunse Glanetașu în locul flăcăului, scărpinându-se în cap și cu ochii la Vasile Baciu. Cum să nu vrea, domnule părinte, adăugă iar după o pauză, dar oprindu-se iar scurt, parcă n-ar îndrăzni să sfârșească, pe când Ion plecă fruntea cu o mișcare ce voia să arate că da, într-adevăr el ar vrea.

Se lăsa o tăcere mai lungă și pe urmă deodată se porniră să vorbească în același timp și Vasile, și Ion, și Glanetașu. Preotul însă le curmă avântul, făcând un semn cu mâna, și le zise blajin, cu un zâmbet cucernic și împăciuitor:

— Iacă de-asta v-am adunat! Acu să vă tocmiți și să vă învoiți ca oamenii, că vrajba-i bună numai între țigani…

Belciug se așeză tacticos la masă și apoi ridică ochii la dânșii, așteptând tocmeala și păstrându-și pe buze surâsul binevoitor pentru toți. Bărbații însă stăteau încurcați, cu privi rile ațintite asupra lui, ca și când într-însul ar vedea singura lor mântuire. Zenobia ofta des și-și dădea ochii peste cap, vrând astfel să arate tuturor că e pătrunsă de seriozitatea clipei, iar Ana, topită de rușine, plângea înăbușit, căutând să se facă cât mai mică și să-și acopere pântecele cu mâinile încrucișate pe care picura în răstimpuri câte-o lacrimă fierbinte… Se auzea aspru tictacul ceasornicului de pe scrin, acoperit numai câteva clipe de uruitul unei căruțe pe uliță… În tăcerea ce stăpânea ca o dușmănie mută, zbârnâi apoi deodată vocea lui Vasile, gros și răgușit, încât toți parcă se speriară și întoarseră capetele spre dânsul:

— Eu nu mă codesc deloc, domnule părinte… Eu îi dau fata… Uite-o! Să și-o ia și să fie sănătoși!

Vorbele acestea desțeleniră amorțeala așteptării. Ion se mișcă pe scaun, își drese glasul puțin și zise liniștit, dar uitându-se numai sub masă, la picioarele preotului, întinse și arătând tălpile ghetelor pe care se prelingeau vine subțiri de apă murdară din noroiul lipit pe margini:

— Nici eu nu mă codesc, că m-ar bate Dumnezeu, numai că vreau să știu ce iau și ce-mi dă… Am dreptate, domnule părinte, ori n-am?

Amândoi se adresau numai preotului și nici nu se uitau unul la altul. Nimeni nu lua în seamă pe Ana și deci nimeni nu văzu cum înseninarea alungă spaima din ochii ei, pe măsură ce cuvintele bărbaților se înmoaie și se apropie.

— Îi dau fata acuma, iar după moartea mea, lor le rămâne tot ce am agonisit, că doar n-am să duc nimic pe cealaltă lume… Cât trăiesc însă nu vreau să rămân pe drumuri și s-ajung la bătrânețe să cer de pomană, făcu Baciu mai răspicat, mereu cu privirea spre Belciug.

— D-apoi cu fata ce să fac eu, bade Vasile? se ridică atunci și Ion aprins. Spune-mi dumneata, ce să fac? Am eu avere ca dumneata, am eu pământ?… Ori dumneata vrei să ne băgăm slugi amândoi ca să nu pierim de foame?

— Să munciți și să vă faceți! strigă Vasile Baciu.

— Oare?… Da pân-amu n-am muncit? Pân-amu nu mi-am sfărâmat de ajuns oasele? Că slavă Domnului, cu mâinile în sân n-am stat! și avut-am oare vreun folos din toată truda? Am rămas tot ca degetul de gol… Ș-amu ai vrea să mai hrănesc și pe fata dumitale, că ți se pare că dânșii nu-mi sunt până peste cap!

Arătă cu degetul pe rând, pe tată-său și pe maică-sa care dădură din cap foarte posomorâți, vrând astfel să înduioșeze pe adversar și să dea o mână de ajutor feciorului.

— Cât trăiesc eu, nu dau nimic!… Asta s-o știi dinainte! Nici un creițar și nici o palmă de loc! Mai bine o omor și o îngrop; cel puțin să știu c-am omorât-o eu, pentru că nu și-a ținut cinstea și nu m-a ascultat pe mine… Așa! Uite-așa!

— Apoi dacă-i așa, degeaba ne-am mai ostenit și am necăjit pe domnul părinte, zise Ion învârtindu-și pălăria în mâini și îndreptându-se spre scaun ca și când ar fi dat să se scoale și s-ar fi răzgândit înainte de a sfârși mișcarea.

Belciug, speriat că i s-a stricat planul, ar fi vrut să intervie și să-i domolească, și nu știa cum s-o facă. Tuși de câteva ori în semn că ar dori să vorbească. Se împânzi iar o tăcere, acum însă nervoasă și frământată de scârțâitul scaunelor… Înainte dea deschide el gura, Vasile Baciu izbucni din nou:

— Dac-ai socotit să-ți bați joc de fată ca să-mi smulgi moșia, apoi rău te-ai socotit, că nu ți-ai găsit omul… Nu, nu, băiete!… Hm… Știu că ți-ar plăcea… Dar eu… hm… lasă pe mine… Nu, nu, Ioane, să mă ferească Dumnezeu și Maica Precista!

În clipa următoare Ion, Zenobia și Glanetașu protestară indignați, acoperind îndemnurile la cumpătare ale preotului… De-abia acuma se rupse gheața aievea și se încinse o vorbăraie de vreo trei ceasuri, aci apropiindu-se, aci gata să se ia de păr, ca peste un minut să se mulcomească iar. Numai Ana tăcea mâlc și suspina, ca o osândită care-și așteaptă verdictul.

În sfârșit Vasile Baciu consimți să dea cinci locuri și o pereche de boi, dar pământurile să fie scrise pe numele Anei. Ion însă ținea morțiș că-i trebuie toată moșia, deoarece Baciu nu mai e în stare să o muncească, fiind cam bătrân, și încredințându-l că, drept recunoștință, îi va purta de grijă și nu-i va ieși niciodată din cuvânt.

Când ajunseră aci, Belciug se ridică triumfător. Greu a fost să înceapă tocmeala. De-acuma au să se dea pe brazdă, oricât s-ar mai ciondăni. Dar atâta vorbărie îl plictisi în cele din urmă, mai ales văzând că se înserează și încă n-au căzut la învoială. Astfel îi trimise să continue acasă hărțuiala și, dând mâna cu bărbații, le zise zâmbind:

— Ei, să fie într-un ceas bun și cu noroc! și la nuntă să nu uitați nici pe Dumnezeu din cer și biserica lui de pe pământ!

Ciorovăiala dintre potrivnici se reluă mai aprigă pe drum. Se amenințau, se înjurau, se opreau, dădeau din mâini, își șopteau cine știe ce, dar tocmeala nu mai înainta deloc. Când sosiră în fața casei lui Vasile Baciu, amândoi se gândiră să lase așa cum vrea celălalt și să sfârșească, și totuși se răzgândiră repede nădăjduind fiecare că amânarea va aduce apă la moara lui. Singură Ana era zorită, tremura și se uita rugătoare când la tatăl ei, când la Ion, înfricoșată că se vor despărți fără a-i hotărî soarta sau a-i fi curmat suferințele. Și într-adevăr se despărțiră jurându-se, atât flăcăul cât și Vasile, că ori rămâne cum au spus ori nici să nu se mai întâlnească…

Vasile Baciu, simțindu-se gâtuit, plesnea de mânie și, ca să se răcorească, găsi un clenci Anei și o bătu iar până când o umplu de sânge… Toată noaptea și a doua zi fu crâmpoțit de gânduri negre. Înțelegea acum lămurit ceea ce bănuise de când a prins de veste că feciorul Glanetașului umblă să sucească mintea Anei: ,,Vasăzică vrea să-mi ia pământurile!” Îi răsăreau sudori reci pe frunte gândindu-se că va fi nevoit până la urmă să se îndoaie și să trăiască din mâna calicului… Își fierbea creierii căutând să născocească un mijloc care să-l scape din ghearele hoțului și se bucura numai la închipuirea că ar putea găsi ceva să-l înșele cât mai cumplit… Dar oricât se căznea, nu putea stoarce nimic. Poate dacă l-ar mai amenința că va lăsa pe Ana să nască și că nu o va mărita niciodată? Amenințarea i se părea atât de slabă, încât nici el însuși n-o credea. Cum s-o primească atunci celalt? Mai mult l-ar întărâta…

Ion era vesel și mulțumit. Era sigur că până la urmă Vasile Baciu îi va da tot și-și făcea mereu cruce mulțumind lui Dumnezeu că l-a ajutat să izbândească. A doua zi în zori cutreieră hotarul să cerceteze mai bine toate locurile viitorului său socru și să se bucure văzându-le, fiindcă de-acuma sunt ale lui. Pe la amiază se sfădi rău cu Glanetașu care iar încercă să-l sfătuiască să nu întindă coarda prea tare.

— Decât m-ai învăța pe mine, mai bine ai pune și dumneata mâna pe ceva, că mănânci pâinea lui Dumnezeu degeaba, mai rău ca un trântor! îi strigă feciorul cu dispreț.

Seara, însoțit de mă-sa, de Floarea, nevasta lui Macedon Cercetașu, și de soacra primarului, o babă specialistă la pețituri și tocmeli, se duse la Vasile Baciu care de altfel îl aștepta și chiar chemase pe Firoana și pe nevasta dascălului Simion Butunoi, să poată ține piept asalturilor. Ana îndulcise o cupă de rachiu, căci băutura dezleagă limbile și îmblânzește inimile. Toată târguiala fu reluată de la început cu mai multă râvnă și violență, fiecare parte urmărind să păcălească cât mai tare pe potrivnic. Cuvântul însă îl aveau îndeosebi femeile care se certau țigănește și, drept dovezi și argumente, se ocărau întâi unele pe altele, apoi pe Ion, pe Ana, pe Glanetașu, pe Baciu și toate neamurile lor cunoscute și necunoscute… În loc de apropiere, mai rău se înrăiră și se despărțiră hotărâți să nu mai reînceapă convorbirile, ceea ce, firește, nu-i împiedică să se întâlnească iar peste câteva zile și iar să se certe fără rezultat.

Deoarece, tot ciorovăindu-se, intraseră în postul mare, Vasile Baciu se gândi că cununia nu se poate face în nici un caz până după Paști, se lăsă mai greu spre a câștiga timp pentru a găsi mijlocul de a-și înșela ginerele. Dar nici Ion nu se grăbea deloc și se prăpădi de râs când Vasile vru totuși să-l sperie că nu-i mai dă pe Ana… Apoi, cu două săptămâni înaintea sărbătorilor se învoiră într-o jumătate de ceas, încât flăcăul se miră cât s-a făcut Baciu de îngăduitor. Primi să-i dea zestre toate pământurile și amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora. Deocamdată, după cununie, Ana se va muta la Glanetașu, împreună cu o pereche de boi, un cal, o vacă cu vițel, o scroafă cu șapte purcei, un car nou și altele mai mărunte ce se cuvin unei mirese și neveste tinere. În aceeași zi se duseră la notar pentru înștiințările legale și pe urmă la preot să facă strigările de cuviință așa fel ca nunta să se serbeze chiar a doua duminică după Paști.

Din clipa aceasta Vasile Baciu trăi într-o zbuciumare parcă el ar fi fost mirele. Toată ziua nu-și găsea locul și nu mai știa cum să-și ascundă nerăbdarea. De teamă să nu scape vreo vorbă trădătoare nu mai dădea pe la Avrum, dar bea mai mult ca de obicei acasă. Acum i se părea că vremea trece prea anevoie și-l rodea frica să nu-i strice cineva sau ceva socotelile.

După întrevederea cu preotul român, Titu se simțea alt om, mai luminat, mai curat. Se gândi mult la viața lui de până atunci și o găsi stearpă și rușinoasă. Parcă umblase prin lume cu ochii închiși, de nu văzuse nimic. Plăcerea lui de-a vorbi ungurește i se părea acum nespus de caraghioasă. Ce folos că mâzgălise poezii, când sufletul lui fusese înțelenit de nesimțire? Ce folos că citea tot ce-i cădea în mână împuindu-și mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să știe ce se petrece în jurul lui? Ce să mai închipuiești drame și tragedii pentru glorie, când în fața ta se desfășoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muțenia ei decât orice născociri romantice? ,,Menirea mea este să trăiesc în mijlocul neamului vitregit de soartă, să-i alin suferințele, să-i simt durerile, să fiu sprijinul lui!” își zicea dânsul cu mândrie în clipele de însuflețire.

Seara stătea tolănit pe canapeaua ce-i slujea drept pat, nu aprindea lumina și făcea zeci de planuri de viitor, care de care mai vijelioase. Se vedea când cu făclia în mână, în fruntea unei mulțimi imense de țărani, călăuzindu-i spre lupta de dezrobi re, când rătăcitor din sat în sat mângâind jelaniile oamenilor năpăstuiți, învățându-i cum să-și ușureze traiul și ațâțând în sufletele lor focul nădejdii de mai bine, când în capul unui grup de soldați cu steagul tricolor fâlfâind în vânt… Își zugrăvea în minte chinurile ce le va îndura vitejește pentru poporul lui și foarte deseori se visa în fundul unei temnițe, legat în lanțuri și totuși fericit în inimă, simțindu-se martir care prin jertfa sa trebuie să smulgă izbânda tuturor… Și închipuirile acestea îi umpleau ființa de plăceri sufletești nebănuite.

În lumina zilei însă zâmbea de visurile îndrăznețe ca niște aiurări bolnave și-și zicea că, în locul lor, ar fi mai frumos să făptuiască acuma ceva. Toate planurile și hotărârile nu fac doi bani dacă rămân neîmplinite. Îl rodea nevoia de a porni îndată și se necăjea că nu știe ce ar putea face, parcă sub aripile sufletului i-ar atârna picioare de plumb… Avu o bucurie când îi dădu prin gând să rupă orice relații cu toți ungurii și să nu vorbească decât românește. Și fiindcă la cancelarie trebuia să scrie ungurește hârtiile oficiale, îl cuprinse scârba de slujba ce o făcea.

Totuși pe Roza Lang n-o uita și chiar se gândea cum ar putea-o așeza și pe ea în cadrul vieții lui noi, fără a-și încurca năzuințele. Îi era rușine însă când își amintea că i-a declarat dragoste în ungurește și că întâia lui iubire pătimașă e o unguroaică. Se consola doar zicându-și că nu e imposibil ca Roza să fie ovreică, precum e și Lang, iar atunci n-ar mai sta nici o piedică în fața amorului lor, știut fiind că pentru ovrei nu există sentimentul național… Deoarece trecuseră câteva săptămâni de când se despărțise de ea, acuma n-o mai dorea cu atâta înverșunare, dar era sigur că, dacă ar revedea-o, ar iubi-o mai nebunește. De aceea hotărî că iubirea aceasta nu e în contrazicere deloc cu planurile lui și că, în general, ura niciodată nu poate cuprinde pe femeile asupritorilor. Spre a fi cu totul liniștit, făcu legământ că o va învăța și pe ea românește.

Acuma, după ce credea că și-a tras o nouă linie călăuzitoare în viață, notarul Friedman îi era indiferent. În inima lui îl privea de la o înălțime foarte mare și-l considera mai puțin ca pe un buștean de carne. Rău îi părea doar că notarul nu pricepea schimbarea lui. Dacă ar fi priceput, i-ar fi făcut imputări, ceea ce l-ar fi bucurat. Prinse însă simpatie de vajnicul student care se înfuria că Titu nu mai vrea să vorbească deloc ungurește și care nu-l mai scotea din ,,șovinist” și ,,agitator”.

Avea remușcări că n-a căutat până acuma să cunoască măcar din cărți România, țara spre care se îndreaptă azi toate gândurile lui înaripate. Era nenorocit că nu-și poate procura nici cel puțin câteva vederi din ,,paradisul românesc”, cum o botezase dânsul într-o discuție cu notarul. Găsea criminali pe toți dascălii români care nu sunt în stare să înfrunte opreliștile guvernului unguresc și să învețe pe elevi a respira aerul patriei lor adevărate.

Fiindcă Friedman umblase și chiar stătuse ani de zile în România, Titu îl zgândărea mereu să-i mai spună ce e pe-acolo, fără însă să se arate că el nu prea știe bine nici pe hartă cum e țara. De obicei suferea auzind povestirile notarului, care nu obosea zugrăvindu-i țărani storși de sărăcie alături de boieri ce nu-și cunosc numărul moșiilor, sate mai mizerabile ca niște colonii de robi alături de orașe otrăvite de lux și desfrâu, clăcași ce se zvârcolesc în beznă, surtucari cărora li-e rușine să vorbească românește și se fălesc sporovăind franțuzește, ciocoi spilcuiți care nu cunosc nici Dumnezeu, nici lege…

— Dumneata vezi România cu ochi ungurești, zicea totdeauna Titu, încercând să-i oprească ocările.

— Așa crezi?… Dacă vei trece vreodată pe acolo, ai să-ți aduci aminte de mine și vei recunoaște că n-am exagerat… Dumneavoastră, cei fanatici de-aici, nici nu vă puteți închipui ce înseamnă România. Eu să am puterea în mână, v-aș aduna pe toți și v-aș trimite pe socoteala statului să stați măcar un an în paradisul dumitale. Sunt sigur că v-aș vindeca de iredentism. Căci, domnule, află că cei de dincolo nici nu vor să audă de dumneavoastră!

— Asta-i culmea! sări Titu.
— Nu vor să audă, domnule, și cei mai mulți chiar vă urăsc, fiindcă i-ați plictisit cu martirii dumneavoastră!… De altfel transilvănenii au pe-acolo o poreclă foarte caracteristică. Când îi zici dumneata ,,frate”, el îți zice ,,boanghină”!

Firește, Titu nu credea nici o vorbă din ce-i povestea de rău notarul, ci își închipuia tocmai contrarul. Iar dacă Friedman scăpa din întâmplare și câte un cuvânt mai bun, Titu se mândrea ca și când lauda l-ar fi privit direct pe dânsul.

Zi cu zi simțea însă că locul lui nu este aici, într-un cuib unguresc, mai ales că e silit să îndeplinească o slujbă nenorocită, îndreptată tocmai împotriva celor săraci și năpăstuiți. Lipsa lui de zel nu scăpa notarului care, în urma câtorva neglijențe, îl pofti să facă mai puțină politică și mai multă treabă, altminteri va fi nevoit să-și caute un practicant mai harnic.

Aproape de Paști, Friedman îi ceru cu energie să înceapă îndată punerea sechestrului la cei în restanță cu plata dărilor, explicându-i că, din pricina tărăgănelilor lui, s-a ales cu un avertisment fulgerător, el, notar bătrân și conștiincios. Titu, jignit, porni prin sat, umblă toată ziua, și seara se întoarse cu un car de zăloage, adunate însă numai de la unguri. Când află aceasta, Friedman se roși de mânie și-i declară, de-abia stăpânindu-se:

— Dumneata vrei să mă amesteci în încurcături politice, mi se pare… Așa nu mai merge, regret… Trebuie să ne despărțim!

— Conștiința mea e curată, în orice caz! răspunse Titu cu o demnitate însoțită de un zâmbet modest.

În aceeași seară notarul îi făcu socoteala, îi plăti patruzeci și cinci de coroane, iar a treia zi, fiind joi și având treburi în Armadia, îl duse și pe Titu până la berăria Rahova, de unde îl luase odinioară.

Macedon Cercetașu, îndată ce ieși din biserică, aduse învățătorului Herdelea știrea că popa umblă să împace pe Ion cu Vasile Baciu și că chiar i-a chemat la dânsul acasă pentru după-amiază să-i puie față-n față. Herdelea nu zise nimica, dar în sufletul lui se amărî. Purtarea lui Belciug i se părea revoltătoare. Caută adică să momească pe Ion ca să-i facă sânge rău? Sau poate astfel vrea să răsplătească flăcăului vreo infamie săvârșită față de binefăcătorul său?… Îi veni în minte imputarea lui Ion și acum înțelese de unde vine nerecunoștința lui: Belciug… ,,Vasăzică popa l-a ademenit să mă trădeze… Iată până unde merge murdăria unui cărturar! Se solidarizează cu un țăran împotriva mea…”

De altfel, de când îl oprise judecătorul înaintea liceului și mai ales de când s-a întâmplat obrăznicia lui Ion, învățătorul era aproape sigur că primejdia îl paște rău din pricina jalbei nenorocite. Blestema în ascuns ceasul care l-a făcut să se înduioșeze de necazul flăcăului ticălos. Toată nădejdea îi fusese în ancheta pe care i-o anunțase Ghiță Pop. Dacă judecătorul va fi găsit cât de puțin vinovat, atunci Herdelea e salvat. Deși licărirea aceasta era atât de vagă, că și lui i se părea himerică. Când însă, după obrăznicia lui Ion, a alergat în Armadia și a aflat de la Ghiță Pop că ancheta a trecut și a constatat imparțialitatea judecătorului, dându-i toată dreptatea pentru felul cum a procedat, învățătorul a început să se aștepte la orice. Copistul n-a fost în stare să-i spună prea multe amănunte, căci cercetarea s-a făcut în taină, ca să nu zdruncine autoritatea justiției; dar atâta tot a putut afla Herdelea că, printre cei dintâi, au fost ascultați Belciug, Ion și Simion Lungu… Cum nici unul dintr-înșii nu i-a suflat lui nici o vorbă despre ce s-a petrecut, înseamnă că trebuie să se fi petrecut ceva rău pentru dânsul. Poate că, dacă ar fi vrut într-adevăr să știe, Ion i-ar fi mărturisit tot, fără înconjur. Herdelea, în realitate, nu dorea siguranța. Mai voia să creadă că până în cele din urmă se vor îndrepta toate în bine. Curiozitatea îl ațâța, iar frica îl oprea. Închidea ochii și căuta să amâne cel puțin lovitura, dacă n-o poate ocoli, căci răul nu sosește niciodată prea târziu… Și așa, în loc să cerceteze la obârșie unde ar fi putut găsi tot ce-l rodea, bătea adeseori drumul Armadiei iscodind mereu pe Ghiță Pop de la care știa că nu poate culege nimic sigur.

Umblând zadarnic pe la Ghiță Pop, într-o după amiază frumoasă, notarul Stoessel din Jidovița îl strigă pe fereastră să-i dea o citație sosită de vreo trei zile și pe care n-a avut ocazia să i-o trimită acasă. Herdelea păli. ,,S-a spart buba!” își zise dânsul, încredințat că citația e în legătură cu afacerea judecătorului.

Mai uluit fu însă văzând că e vorba de o nouă complicație. Era pârât să plătească o sumă însemnată firmei Bernstein din Bistrița de la care cumpărase acum trei ani mobila de salon în rate lunare de câte douăzeci de coroane. Herdelea nu fusese de părere să-și mai îngreuieze leafa cu asemenea datorii zadarnice, mai ales că avea regulat rețineri pentru alte avansuri și încurcături pe urma cărora creditorii încasau ce li se cuvenea direct de la percepție. El zisese că, precum au stat fără salon atâția ani de zile, ar mai putea sta până se vor mai ușura puțin. Dar fetele atâta l-au cicălit încât a trebuit să recunoască în cele din urmă că au dreptate și că e nevoie de o odaie mai drăguță unde să poată primi pe viitorii pețitori… Vreo doi ani de zile a și plătit ratele la vreme, căci Laura, de frică să nu rămână iar fără salon, nu lăsase niciodată să se adune mai mult de două-trei și se ducea chiar ea să pună banii la poștă. De când a intervenit însă bobota măritișului, Laura nu s-a mai interesat, iar bătrânul, având destule alte cheltuieli urgente, și-a zis că jidanul poate să mai aștepte și a ascuns somațiile ce-i veneau în fiecare lună tot mai amenințătoare, ca să nu le vadă fetele și să-i aprindă paie în cap. Pe urmă, după ce se adunară multe rate, își găsi scuza că nu poate plăti o sumă așa de mare, și că va aranja lucrurile după nunta Laurei, când va mai scăpa de greutăți… Acuma iată că firma a pierdut răbdarea și-i cere să achite imediat atât ratele din urmă, cât și pe cele viitoare, conform contractului, peste trei sute de coroane.

— Trei sute de coroane! murmură Herdelea cu un surâs desperat. Și tocmai azi, în preajma nunții!

Până acasă cumpăni bine toată nenorocirea. Că nu poate plăti acum asemenea sumă, era sigur. Vasăzică trebuie să se silească mai ales să câștige timp până după nunta fetei. De aici are să pornească cu socotelile… Întâi și întâi n-are să arate acasă citația și nici să pomenească despre judecată, spre a evita certurile, lacrimile, blestemele și spaima familiei. Toate are să le descurce el liniștit, fără zvâcniri zgomotoase. Din nefericire, termenul judecății e înainte de Paște. Asta-i mai greu. Dar fiindcă tot nu poate plăti și nici n-are altă apărare, afară de sărăcie, de ce s-ar mai duce la judecată. Lasă să-l condamne. Polița tot nu cunoaște amânări. Pe urmă se va învoi el cu avocatul firmei cumva, poate acoperind cheltuielile de judecată și reluând ratele… Până atunci trec sărbătorile, trece nunta Laurei și se mai simplifică lucrurile…

Intră acasă vesel, ca și când ar fi câștigat la loterie. Deși citația îl ardea în buzunar, luă pe dăscăliță de mijloc, o învârti de câteva ori tinerește și o pupă țocăind pe amândoi obrajii, stârnind râsul fetelor și indignarea doamnei Herdelea care, smulgându-se din brațele lui, îl ocărî:

— Ho, nebunule!… Nu ți-i rușine, om bătrân și fără minte, măcar de copiii ăștia care te văd și te judecă!

Cum neplăcerile nu vin niciodată singure, în preziua judecății, pe înserate, tocmai când se așteptau mai puțin și chiar vorbeau de cât se jertfește bietul băiat într-o slujbă ingrată pentru ambițiile unui poet, iată că se deschide ușa și apare însuși Titu, zâmbitor aducând și poșta din Jidovița împreună cu o circulară prin care Herdelea era înștiințat că inspectorul Cernatony, protectorul lui, a trecut la pensie și că, până la numirea titularului, a fost însărcinat subinspectorul Horvat să-i țină locul. ,,Se vede că s-au îngrămădit numai pe capul meu toate nenorocirile!” se gândi Herdelea posomorât.

Titu ponegri din răsputeri pe ,,jidanul din Gargalău” care umbla să-l facă unealta lui întru apăsarea românilor din comună și se declară fericit c-a scăpat teafăr din cuibul ace la de străini unde la fiecare pas trebuia să îndure jigniri în sentimentele lui cele mai sfinte. Dăscălița și fetele îl lăudară că bine a făcut de n-a mai stat în serviciul unui renegat nesimțitor. Învățătorul înțelegea însă numai atâta, că tânărul a fost concediat și a rămas iar fără pâine, ceea ce însemna o greutate mai mult pe capul lui cărunțit de necazuri, tocmai acum când grijile au început să-l copleșească mai rău. Mai dureroasă era totuși știrea despre retragerea bătrânului Cernatony, căci ridica la orizont amenințarea întregii lui cariere dăscălești. Cernatony a fost om de suflet și a trecut multe cu vederea; Horvat, urmașul lui, însă e un ungur furios care și până acuma a încercat să-i facă zile fripte, veșnic nemulțumit că copiii din Pripas nu vorbesc ungurește.

Anevoie a putut închide ochii Herdelea în noaptea aceea. Grijile îl năpădeau ca niște stafii mânioase, îl împresurau și-l chinuiau. Somnul sănătos al celorlalți parcă îi mărea suferința. Cumplit e să-ți porți singur crucea, fără măcar să te poți mângâia împărțind durerea cu cei dimprejur, cu cei ce sunt așa de aproape și totuși nu pricep nimic… Poate niciodată povara vieții n-a simțit-o mai apăsătoare și viitorul mai întunecat…

Dimineața porni spre Armadia, nu ca să se prezinte la proces, ci să fie pe-acolo, să afle cel puțin ce se urzește împotriva lui. Titu îl însoți până la Jidovița, unde se opri să zică bună ziua cunoscuților și prietenilor pe care nu i-a văzut de aproape două luni, dându-i întâlnire la prânz la berăria Rahova. Învățătorul se învârti prin Armadia, nerăbdător, intră la Banca Someșană, trecu pe la doctorul Filipoiu, care avea să fie nașul Laurei și cu care mai vorbiră despre amănuntele nunții. Titu n-avu norocul să găsească pe Roza Lang și astfel sosi curând și el în Armadia; îi veni nenorocita idee să facă o vizită Lucreției Dragu și fu primit foarte rece, deoarece domnișoara era acum în vorbă serioasă cu profesorul Oprea. Mai hoinări prin târgușor, supărat din pricina Lucreției, iar spre amiază, nemaiavând ce face, se îndreptă spre berărie, unde găsi pe tatăl său la o masă, singur, cu o bere dinainte, mohorât. Tânărul începu să-i bată capul cu pățaniile lui din Gargalău și să-i declame patetic despre menirea lui, despre planurile lui și despre revelația ce a avut-o în fața primejdiei ungurești. Herdelea tăcu multă vreme abătut, apoi văzând că Titu nu mai încetează, îl întrerupse cu o imputare dureroasă:

— Tu parcă trăiești în altă lume, dragul tatii!… Tu alergi după visuri și nu bagi de seamă că realitatea ne sugrumă, gata-gata să ne doboare!

Titu rămase o clipă cu gura căscată și, nesimțind amărăciunea din vorbele bătrânului, urmă cu un gest larg, măreț:

— Dumneata niciodată n-ai înțeles avânturile generoase! Și în gând mai adăugă: ,,Nu degeaba sunt unii oameni prin Armadia care spun că tata e cam renegat… Cam au ei dreptate, cum se vede!”

— Dar nici tu n-ai înțeles greutățile noastre, cu toate că acum ești om în toată firea și ar trebui să fii cât de cât sprijinul meu și al familiei, zise Herdelea cu aceeași dojană în glas.

— Ce înseamnă grijile noastre mărunte față de nevoile cele mari ale neamului! strigă Titu cu gura plină. Nu e român, tată, cel ce pune interesele personale mai presus de cele obștești!

Învățătorul zâmbi trist și, în vreme ce tânărul își dezvolta ideile naționale, se gândi că tot așa a fost odinioară și dânsul, demult, până ce n-a știut ce sunt sarcinile vieții, până ce nu a dat piept cu lumea. Deșteptarea a fost crâncenă. Visurile s-au spulberat mai repede ca închipuirea și în locul lor s-a pomenit cu lupta istovitoare pentru ziua de mâine. Și, vorbind parcă cu sine însuși sau cu amintirea trecutului îndepărtat, rosti domol:

— Ce bine ar fi dacă viața s-ar potrivi cu visurile, dacă omul ar putea trăi din visuri!

În berărie era puțină lume. Doar câțiva profesori, care scăpaseră mai devreme de la liceu, și vreo doi funcționari de la Banca Someșană. Toți întrebară pe Herdelea când e nunta domnișoarei Laura și nu-l scoteau din ,,socrule” și din felicitări zgomotoase. ,,Atâta mulțumire aș fi avut și eu, și acuma iat-o înecată într-un potop de nenorociri! se gândea învățătorul căutând să răspundă cât mai vesel. Se vede că așa mi-a fost mie scris, să nu am în viață nici o bucurie deplină!”

În prag se ivi deodată judecătorul, întovărășit de un avocat ungur din Bistrița, reprezentantul casei Bernstein. Cum îl zări, Herdelea tresări, se făcu ca ceara și, fără să vrea, bătu în masă cu paharul gol, murmurând:

— Chelner, plata!
— Mai stai, tată, ce Dumnezeu, că doar nu arde! zise Titu surprins că tatăl său vrea să plece tocmai când începe să vie lume mai bună.

Judecătorul își roti privirea prin sală, văzu pe Herdelea și avu un gest de neplăcere pe care acesta îl prinse, deși numai cu coada ochiului. Pe urmă se așeză la o masă aproape, tocmai în fata învățătorului, continuând a se întreține cu avocatul care nu se sinchisea de nimeni, cufundat cum era să-i explice ceva. Herdelea nu îndrăznea să ridice ochii, dar simțea că privirea judecătorului îl sfredelește. Nemaiputând-o suferi, își luă inima în dinți și se uită drept în ochii vrăjmași, plecând apoi capul în semn de salutare. Judecătorul nu răspunse, ci-l măsură cu aceeași căutătură rece.

Și pe când dânsul se perpelea astfel, Titu, cu glas mai scăzut, îi sporovăia de poporul nostru, de idealul suprem, de chemarea imperioasă… Vorbele lui răsunau în urechile bătrânului ca un bâzâit obositor.

Peste câteva minute judecătorul puse ușor mâna pe brațul avocatului, ca să-l întrerupă, și apoi îi zise brusc lui Herdelea, cu o voce moale, dar pe atât mai pătrunzătoare:

— Știi că știu tot, domnule Herdelea! Tot! Absolut tot!
— Cum? întrebă învățătorul năucit de spaimă.
— Ia, te rog, nu te mai preface! Din capul locului am bănuit că numai opera dumitale poate să fie… Ei, acuma știu că nu m-am înșelat în bănuiala mea… Firește, nu face nimic. Eu te onoram cu prietenia mea, pe când dumneata mă calomniai la minister și umblai să-mi zdrobești cariera. A, desigur, nu face nimic… Dar nu înțeleg de ce ai fost laș și m-ai mințit când te-am întrebat deunăzi? Atâta curaj puteai să ai și dumneata!

— Domnule judecător, trebuie să știți… vă rog… O explicație sinceră, negreșit că va… Căci nu se poate astfel să… Vă rog foarte mult! bâlbâi Herdelea foarte umil gândindu-se să se apropie cu scaunul de masa judecătorului și să-i ceară iertare; dar limba de-abia i se mai mișca de frică și sub asprimea privirii în care simțea un clocot de ură.

— Lasă, lasă, nu te mai osteni! Explicațiile ai să le dai tribunalului… Sper că nu te aștepți să fii cruțat, cum nici dumneata nu m-ai cruțat pe mine! Sper! zise judecătorul cu un râs ciudat și punând iar mâna pe brațul avocatului ca să-și urmeze vorba.

Titu ascultase uluit obrăzniciile judecătorului și se rușină văzând umilința și groaza tatălui său.

— Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă de mai multe ori, trăgându-l de mânecă, fără a primi vreun răspuns, căci bătrânul rămăsese cu ochii țintă la judecător, așteptând parcă să-i mai întâlnească privirea, să-l roage, să-i arate toată deznădejdea și teama, și să-l îmblânzească. Judecătorul însă nu-l mai luă în seamă, ca și când pentru dânsul nici n-ar mai exista un Herdelea. În schimb, după un răstimp, se întoarse avocatul și-i spuse grăbit, negustorește:

— A, domnul Herdelea!… Nici nu te văzusem… Avem ceva de vorbit împreună… De ce n-ai venit azi la proces?

Învățătorul își croi în minte un răspuns, dar, până să deschidă el gura, avocatul își reluase convorbirea cu judecătorul, mai aprinsă.

Herdelea simți o moliciune mare în tot corpul, iar vederea i se tulbură încât i se păru că e apucat într-un vârtej amețitor din care zadarnic se zbate să se desprindă. Auzea ca prin vis întrebările lui Titu, curioase și nerăbdătoare, ,,ce este, ce este?” și în același timp vorbele avocatului, topite într-o uruială întreruptă din când în când de glasul judecătorului, atât de cunoscut și atât de îngrozitor. Clătina mereu din cap cu o înfățișare desperată și cu niște ochi arși de întrebarea: ,,Ce vreți cu mine? Ce vreți? Ce vreți?” Vârtejul însă vuia neîncetat în creierii lui.

Într-un târziu apoi uruitul vorbelor avocatului încetă, judecătorul dispăru și lumea parcă reintra în făgașul ei obișnuit. Pe ferestrele mari, în odaia plină de miros de mâncări și băuturi, băteau fâșii largi de lumină albă primăvăratică, înseninându-i sufletul. Acuma toate mesele erau ocupate. În aerul cald se ciocneau crâmpeie de convorbiri, râsete zgomotoase, strigăte flămânde și zângăniri de farfurii și de tacâmuri… Și la masa lui, lângă Titu, se așeză avocatul ungur cu o figură nepăsătoare care însă voia să pară îngrijorată și compătimitoare.

— Judecătorul e foarte supărat… Ai intrat în belea mare cu dânsul… Și e o fire câinoasă care nu iartă!

Atât Herdelea, cât și Titu încercară să vorbească, dar avocatul grăbit nu le dădu răgaz, ci continuă îndată cu altă voce:

— Pe urmă de ce n-ai venit la proces, domnule?… Foarte rău! Foarte rău! Poate c-am fi căzut la învoială cu mai puține cheltuieli… Acuma, ca să nu zici că-s om fără suflet și că fug de o înțelegere cinstită, deși sentința o am în geantă, totuși îți propun să…

Să-i sechestreze mobila, să fixeze un termen de licitație — toate numai de formă, ca să fie asigurată casa Bernstein că nu va pierde banii ce i se cuvin de drept. Pe urmă la licitație se va prezenta numai el, avocatul, va cumpăra în numele firmei toată mobila pe prețul ce-i mai datorează Herdelea, fără a ridica însă nimic din casă, iar învățătorul va iscăli o poliță nouă pentru toată suma împreună cu cheltuielile de proces și de licitație.

— Ei, și ca să vezi ce inimă am, iacă, stabilim ziua sechestrului pentru după Paști, joi, să faci și dumneata sărbătorile în tihnă. Eu tot mai am joi și alte afaceri în Armadia, așa că te pot scuti de cheltuiala călătoriei mele… Termenul licitației îl vom fixa atunci… Așa! Aide, dă mâna! Ne-am înțeles, vasăzică… Aș mai zăbovi, dar după-prânz, la cinci, am o licitație în Bistrița, de la care nu pot lipsi… Vasăzică joi după Paști, pe la nouă dimineața… Din partea mea poți fi liniștit! Măcar de-ar fi căpcăunul de judecător om de înțeles ca mine… Ei, la revedere pe joi!… Dânsul e fiul dumitale? Îmi pare foarte bine!… La revedere!…

Herdelea nici nu apucase să deschidă gura. De altfel nici nu avea ce zice, căci era doar la discreția avocatului care, dacă voia, îl putea face de rușine tocmai în ajunul nunții Laurei, vânzându-i cu toba tot din casă.

— Lasă că-i bine așa cum a zis ungurul, vorbi Titu văzând descurajarea tatălui său și înțelegând acuma zbuciumările lui. Se pare om cumsecade… Cum îl cheamă, tată?

— Cum, tu nu-l cunoști pe Lendvay? zise Herdelea, adăugând apoi cu o teamă aproape copilărească: Sechestru, licitație… vai de capul meu! Ce-o să zică mă-ta? Ce-o să zică Laura?

— Adică, cum, ce-o să zică? strigă tânărul înflăcărat. Dar nu le-ar fi rușine să mai zică ceva?… Pentru cine ai dumneata necazurile astea acuma, dacă nu pentru ele?… Ori crezi că-s așa de proaste să nu priceapă nici atâta? Mă mir că te mai gândești la ele… Apoi parcă cine știe ce lucru mare-i un sechestru și o licitație de formă! Că doar ți-a spus, și de zece ori, că sunt numai de formă…

Mergând spre casă cu Titu, învățătorul își mai ușură inima povestindu-i ce întorsătură a luat plângerea lui Ion și că desigur chiar Ion l-a pârât că i-a făcut-o.

— E o canalie și Ion, firește! zise Titu din ce în ce mai însuflețit, căci în afacerea aceasta el nu vedea decât că tatăl său e un martir al iubirii pentru țăranul român. Dar ce are a face, tată! Trebuie să fii mândru că suferi fiindcă ai apărat pe un român, chiar dacă românul s-a întâmplat să fie un mișel… E o faptă superbă!

— Dar tu nu-ți închipui ce urmări grele poate să aibă! gemu bătrânul puțin mai îmbărbătat, gândindu-se la cuvintele judecătorului despre ,,calomnie” și ,,tribunal”.

— Cu cât vor fi mai grele, cu atât te vei ridica mai sus în stima tuturor! zise tânărul invidios că nu este el în locul învățătorului, să se poată lăuda pretutindeni cu sacrificiile lui pentru cauza neamului.

Dăscălița și fetele, auzind de sechestru și de licitație, se așternură pe bocete și vaiete că rușinea aceasta nemaipomenită are să distrugă norocul Laurei, fiindcă Pintea are să afle și să-i întoarcă spatele… Ca să arate cât sunt de convinse că așa are să fie, fetele nici nu mai continuară în ziua aceea lucrul la trusou, lăsând în mașina de cusut un cearșaf de plapumă aproape isprăvit, cu sumedenie de ajururi și dantele și cu monograma ei brodată frumos într-un colț. Titu se sili toată după amiaza și toată seara să le explice că sunt proaste dacă nu vor sau nu pot să înțeleagă că e vorba numai de o formă. Femeile însă nu admiteau nici o lămurire și Laura nu se liniști decât zicându-și că ea nu va mai fi aici să-i crape obrajii de rușine când vor veni cu toba să pângărească salonașul în care și-a țesut ea visurile ei de fată… Firește că în asemenea atmosferă nici Herdelea și nici Titu nu mai îndrăzniră să le mai pună în curent și cu amenințările judecătorului, deși tânărul se lăudase că are să le spună tot din fir în păr.

Având acuma un suflet cu care putea vorbi de temerile ce-l apăsau, învățătorul se simți mai înviorat și mai ușurat. Până una-alta însă trebuia să vadă mai de aproape de școală, căci se putea lesne întâmpla să-i pice o vizită a subinspectorului care, după retragerea lui Cernatony, se va arăta desigur și mai zelos ca în trecut, în nădejdea că o să fie numit el inspector. De aceea mai citea, nu lipsea de la școală, ca să fie pregătit pentru orice împrejurare. Râvna aceasta de altfel îi făcea bine risipindu-i puțin gândurile mohorâte.

Într-adevăr, în ultima zi înainte de vacanțele Paștilor, se opri o caleașcă falnică în fața școlii. Era subinspectorul Horvat care înadins venise așa de târziu și pe neașteptate. Stătu în clasă vreo două ore, cercetând tot, ascultând pe toți copiii, încurcându-i numai pe ungurește și strâmbându-se urât dacă nu-l înțelegeau… În sfârșit iscăli jurnalul-program și spuse lui Herdelea, încruntat:

— Ar fi bine să te ocupi mai mult și mai serios… Îți recomand chiar să te ocupi, dacă nu vrei să ne supărăm!

Trăsura plecă cu dânsul în goană, vrând să inspecteze în aceeași zi și școlile din Jidovița și din Armadia.

Herdelea, cu pălăria în mână, își făcu cruce când nu-l mai văzu și murmură amărât:

— O, bată-te mânia lui Dumnezeu, că acru mai ești! Oftă, dădu drumul copiilor și porni spre casă cu capul în pământ.

— Asta-i răsplata după treizeci de ani de muncă! se gândi dânsul abătut. Numai cinci ani… numai cinci ani să-mi mai ajute Dumnezeu! Pe urmă ai dracului să fie toți inspectorii din lume… Din pensioara mea voi trăi și eu omenește cu baba, că până atunci poate să se așeze și copiii, dacă o vrea Atotputernicul.

El, care-și bătea joc de dăscăliță pentru că bolborosea mereu rugăciuni, acuma, când nevoile și neplăcerile se țineau de dânsul ca scaiul de oaie, își punea toată nădejdea în puterea cerească și-și întărea inima înălțându-și cugetul fierbinte și umilit spre Dumnezeu.

Seara, după cină, pe când Herdelea povestea amănunțit vizita subinspectorului, se pomeniră în casă cu Ion, cu o înfățișare foarte fericită, răspândind parcă numai bucurie în jurul lui. Familia învățătorului rămase trăsnită de îndrăzneala aceasta. Titu, încetul cu încetul, spusese totuși surorilor lui și apoi mamei cum a trădat Ion pe Herdelea și că urmarea poate să fie o mare nenorocire. Aceasta, precum și purtarea flăcăului în vremea din urmă, făcuse ca acuma să fie privit drept cel mai netrebnic om din sat. Astfel, fără a-i răspunde la bună seara, dăscălița, tremurând de mânie și scăpărând scântei din ochi, se năpusti asupra lui:

— Gros obraz ai, becisnicule, dacă, după ticăloșiile pe care le-ai făcut învățătorului, mai îndrăznești să ne treci pragul!

Ion însă nu se sfii deloc și zise liniștit și supus, dar cu aceeași față mulțumită:

— Amu iertați-mă!… Zău, doamnă, iertați-mă!…
— Apoi da, acuma să te iertăm după ce ți-ai bătut joc de noi cum ți-a plăcut! strigă doamna Herdelea. Cât te-am ajutat noi și te-am ogoit, nu-i vrednic capul tău. Iar drept mulțumire te-ai dus și ne-ai vândut ca Iuda!

— Ce-a fost a trecut, vorbi flăcăul iarăși mai cald. A trecut… Toate au trecut… Câte-am pățit și-am pătimit eu, numai Dumnezeu le știe… Am greșit, văd bine, dar…

— Greșeala ta însă poate să mă bage pe mine în temniță și să-mi pierd tot rodul muncii de treizeci de ani! îl întrerupse învățătorul care, mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin.

— Ai să vezi dumneata cum oi îndrepta eu tot ce-am stricat… Nu-ți fie frică, domnule învățător! Am să stau eu în temniță oricât, un an, zece, dar dumitale n-are să ți se smintească nici un fir de păr! Credeți-mă și pe mine astă dată!… Că azi sunt și eu fericit, domnule învățător! Amu am pământ, am de toate… Amu numai sănătate să-mi dea Domnul!

— Să-ți fie de bine! murmură iar Herdelea mai rece, amintindu-și că învoiala dintre Ion și Vasile s-a făcut în urma intervenției lui Belciug.

Flăcăul întoarse ochii pe rând spre fiecare din casă parc-ar fi cerut ajutor, dar toți tăceau întunecați. După o pauză încurcată, tot el trebui să reînceapă:

— Apoi uite de ce-am venit amu, domnule învățător și doamnă!… Am venit să vă spun că nu mă mișc de-aici până nu-mi făgăduiți să mă cununați dumneavoastră!

Toată familia protestă într-un singur glas, deși toți fură mișcați de rugămintea ticălosului. Titu, care până atunci se făcuse că citește spre a nu fi nevoit să vadă pe trădătorul lor, acuma ridică puțin nasul, se uită la dânsul și se miră cât era de schimbat la față. Părea mai smead și mai hotărât. Pielea i se lipea și lucea pe umerii obrajilor, iar în ochi avea o lumină mândră de biruitor.

Herdelea se codi îndelung, că nășitul înseamnă cheltuială mare, că tocmai și el are sarcini multe cu nunta domnișoarei, că de ce nu-l cunună popa… Dar Ion se jură că mai bine strică toată învoiala, decât să se gândească la alți nași, îl încredință că nu trebuie să cheltuiască nici un ban și

în sfârșit stărui atât de mult și atât de călduros încât învățătorul fu nevoit să primească:

— Bine, Ioane, bine… S-o facem și pe asta, că multe am mai făcut noi pentru tine și de puțină recunoștință am avut parte… Dar poate de aci încolo să fim mai norocoși!

Ion, plecând, sărută mâna, întâi domnului ș-apoi doamnei, ceea ce îndemnă pe dăscăliță să zică mai potolită:

— E mare ticălos, dar cel puțin are inimă bună, săracul!

Titu iar pățea ca odinioară: umbla după Roza și n-o putea întâlni. Doar că azi parcă nu mai era atât de nerăbdător ca atunci. Acuma avea o emoție stranie care-l făcea să nu se prăpădească cu firea pentru a o vedea.

Dorea chiar s-o nimerească, de s-ar putea, într-o clipă când să fie și Lang acasă, sau oricine, numai să nu fie îndată singuri.

A doua zi după vizita subinspectorului, Titu porni din nou spre Jidovița și bătu la ușa în fața căreia îi tremurase inima de fericire de atâtea ori. Găsi pe Roza singură, plângând, într-un halat murdar de stambă, cu părul vâlvoi. ,,Asta să fie femeia pe care am iubit-o cu atâta patimă acum abia două luni?” se gândi dânsul, sărutându-i mâna foarte jenat.

Stătu încurcat câteva clipe, iar femeia plânse mai cu foc, parcă, revărsându-și durerea în fața lui, ar fi căutat să-i trezească mai multă compătimire. Titu însă nu vedea decât o schimonosire a gurii pe care a sărutat-o, și-și zicea întruna uluit: ,,Și ce frumoasă mi se părea atunci!”

Apoi doamna Lang îi spuse printre șiroaie de lacrimi că ea e cea mai nenorocită ființă pe lume fiindcă, după toate celelalte, acuma a rămas și pe drumuri. Subinspectorul Horvat a sosit ieri din senin și, ducându-se la școală, n-a găsit acolo pe Lang care sforăia acasă, deoarece venise dimineața de la un chef din Armadia. A trimis după el și l-a așteptat aproape un ceas până ce l-a deșteptat ea și l-a momit să se îmbrace și să plece la datorie. Dar cum l-a văzut, subinspectorul l-a și mirosit căi beat și nici nu l-a mai lăsat să intre în clasă, ci l-a izgonit spunându-i să se considere suspendat și să se bucure dacă nu va propune ministerului să-l îndepărteze pentru totdeauna din învățământ.

— Ce-o să ne facem acuma! urlă Roza frângându-și mâinile. Unde să ne ducem? Și bietul Lang… bietul Lang! Dumneata știi ce suflet nobil are și cât e de bun!… N-a zis nimic, nu s-a plâns nimănui, dar eu văd cum suferă… O, Doamne, Doamne! Spune dumneata dacă asta e dreptate!

Îi zicea ,,dumneata” și Titu simțea că așa se cuvenea și parcă se bucura că lucrurile au luat întorsătura aceasta. Îi spuse câteva cuvinte banale de încurajare și vorbind se gândea: ,,A murit o femeie!… S-a stins o iubire în sufletul meu… Sau poate că nici n-a fost iubire? De-ar fi fost adevărată, moartea ei mar durea… Nu, nu, n-a fost iubire… Un foc de paie… N-am iubit-o și nu m-a iubit, și cu toate acestea ne-am strâns în brațe, ne-am jurat credință, ne-am mințit… Ridicol! Ridicol! Ridicol!”

Îi venea chiar să-i trântească și ei cuvântul acesta, drept mângâiere. Numai sosirea lui Lang i-a scăpat din situația care i se părea mai mult plicticoasă decât tristă. Lang era beat și zâmbea ca un filozof care a găsit taina fericirii:

— Ai auzit ce mi-a făcut măgarul?… Ha, ha, și crede el că m-a turtit pe mine!… El, pe mine!… Ce idiot!… Bah, un hoț, o canalie, un mizerabil… gata! Nu-i pot face onoarea nici să-l înjur!… Rozica, mai e cumva vreun strop de rachiu? Aide, dă-ne un păhărel!… Vivat, Titule! Trăiască victimele, jos călăii!

Când spuse Titu acasă ce-a pățit Lang, doamna Herdelea zise cu dispreț:

— El ca el, vai de zilele lui… Dar ea-i o blestemată fără pereche… Dacă a fost ea în stare să se țină până și cu practicantul notarului… Ți-e și scârbă!

Titu se roși ca și când i-ar fi șfichiuit obrajii cu un bici de foc: ,,Vasăzică în vreme ce eu o purtam în suflet și în visuri, ea…”

În ziua când veni avocatul Lendvay cu sechestrul, fetele și doamna Herdelea, ca să nu fie obligate a vedea asemenea umilință, plecară în Armadia la doamna Filipoiu să se sfătuiască asupra ultimelor amănunte privitoare la nunta Laurei și să ia de la tipografie invitațiile tipărite pe hârtie sidefată, să le trimită din vreme tuturor. Avocatul, de altfel, isprăvi toată afacerea în câteva minute, încât Titu se prăpădi de râs seara, când femeile se înapoiară din Armadia frânte de oboseală.

Înfrigurarea nunții stăpânea de-acuma toată casa… Rochia de mireasă era gata. O lucrase însăși Laura și o făcuse o minunăție. Încercând-o ultima oară, înainte de-a o pune în dulap până în clipa cea mare, toată familia a izbucnit în aplauze de admirație, atât era Laura de frumoasă într-însa… Tot salonul era alandala de rufele mirosind a nou, de rochiile și hainele împrăștiate pe toate mobilele și prin toate colțurile.

Cu trei zile înainte sosi George Pintea și trase la hotel în Armadia, dar stând de dimineața până seara în Pripas, neclintit de lângă Laura. Amândoi erau foarte mișcați și vorbeau cu o plăcere amestecată cu groază de ceremoniile care le vor da dreptul să nu-și mai ascundă iubirea în fața nimănui.

Laura slăbise puțin, dar așa îi ședea mult mai bine, îndeosebi cu ochii veșnic umezi și strălucitori de o nerăbdare nelămurită. Acuma toate îndoielile i se părea c-au părăsit-o și se simțea mulțumită văzând pe Pintea alături de ea. Îi tremura inima ca sub o mângâiere blândă. ,,Mi-e drag! se gândea dânsa înduioșată. Sărăcuțul! Și cum nu-l puteam suferi odinioară! Mare neroadă am fost!”

Ghighi, băgând de seamă că-i face plăcere, îi repeta întruna că o invidiază.

— Spui adevărat, Ghighiță?… Crezi tu că voi fi fericită?
— O, cât aș vrea să fiu în locul tău! mințea Ghighi care, în sufletul ei, nu înțelegea cum poate să ia o fată frumoasă și rară ca Laura pe un omuleț care nu știe nici măcar să danseze ca lumea.

Pintea era foarte galant și aducea mereu mai ales bomboane, fiindcă Laura le împărțea cu el, după ce mușca din fiecare cu gurița ei, încât îndrăgostitul mire se jura că n-a mai gustat niciodată asemenea bunătăți. În ajunul nunții însă George veni cu niște daruri care îi uimiră pe toți: un inel cu un briliant împresurat cu rubine ca niște vârfuri de ace de foc, cercei de aur cu stropi de diamante, și un colan de platină cu o cruciuliță de aur având la fiecare capăt câte-o steluță de smaragd.

— Pupă-l! strigă învățătorul văzând bogățiile acestea strălucitoare, iar cum Laura, zăpăcită de bucurie, stătea țintită locului, o luă de mână și îi făcu vânt în brațele mirelui, îndemnând-o cu însuflețire: Pupă-l, Laura, n-auzi?… Pupă-l!

În dimineața cununiei sosiră părinții lui George și frații lui mai mici, Marcu și Vasile. Ceilalți, fiind împrăștiați prea departe prin lume, n-au putut veni, dar toți au trimis telegrame de felicitări pe care Bălan de la poșta din Armadia avea grijă să le transmită îndată la Pripas prin curieri ocazionali. Amândoi frații mirelui îndrăgiră pe Laura și făcură curte Ghighiței, încât ea îi găsea mult mai drăguți ca pe George.

În fața cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mâna goală, Herdelea oferi tinerilor ,,din partea bătrânilor” un serviciu de cafea cu lapte, modest și frumos. Tot atunci Titu dărui lui George o tabacheră de piele de crocodil, cumpărată din banii lui.

— Eu vă dau ceva ce n-o să vă dea nimeni, căci toți se gândesc numai la mireasă… Ei bine, eu m-am gândit la mire, fiindcă mi-e mai drag ca mireasa! vorbi dânsul mângâind pe Laura.

Ghighi se porni pe plâns văzând că numai ea n-are ce să le ofere, până ce noul ei curtezan și cumnat Marcu îi spuse că, dimpotrivă, ea poate să le dăruiască lucrul cel mai de preț și anume câte o sărutare miresei și mirelui, sau, dacă i-e rușine, poate să le dea pe amândouă miresei care însă să fie obligată a transmite una mirelui. În Jidovița, notarul Stoessel primi pe distinșii nuntași cu toate onorurile, oficiind mai patetic formele cununiei civile. La sfârșit își îngădui să ție și un mic discurs în care spuse că e fericit c-a avut cinstea să împreune cu articole de lege două inimi atât de tinere și pline de speranțe.

Cununia fiind într-o duminică, biserica cu două turnuri din Armadia se umplu de oameni care nu se mai săturau lăudând frumusețea și gingășia Laurei, dar și înfățișarea simpatică a lui George. Rochia miresei stârni entuziasmul cunoscătoarelor. Toate prietenele ei erau în păr, împreună cu mamele invidioase, dar mai mișcate păreau Elvira Filipoiu și Lenica Spătaru, ele fiind și domnișoare de onoare.

Șase preoți, între ei și Belciug pe care Herdelea îl poftise înadins ca să nu mai observe și armadienii neînțelegerile lor, în frunte cu protopopul bătrân, le binecuvântară legătura, iar corul studenților cântă parcă mai mișcător ca întotdeauna. Când protopopul le puse întrebarea solemnă, mirele răspunse cu un glas falnic de răsună biserica; mireasa însă rosti un ,,da” atât de mititel și de timid, parcă i-ar fi fost rușine să n-o audă lumea. În clipa aceea doamna Herdelea nu se mai putu stăpâni și izbucni într-un hohot de plâns, ceea ce înduioșă pe toți și făcu chiar pe Laura să lăcrimeze puțin, ca să se adeverească vorba că nu s-a pomenit mireasă care să nu plângă puțintel.

Nunta fu serbată la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric și unde se adună toată domnimea din Armadia și împrejurimi. Mireasa zăbovi puțin până se schimbă într-o elegantă toaletă de călătorie, culoare cafenie, și o pălărioară foarte drăgălașă, căci era hotărât ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămână, săptămâna de miere… Aici primiră felicitările zgomotoase în cursul cărora Laura se roși până-n vârful nasului, deoarece domnii mai îndrăzneți îi doreau îndeosebi odrasle numeroase. La masă de-abia atinseră mâncările și băuturile. De altfel muzica faimosului Goghi din Bistrița le sporea amândurora emoția.

Apoi George șopti ceva Laurei și amândoi se ridicară. Lăutarii intonară un marș nupțial care-i petrecu până jos în stradă unde îi aștepta cea mai bună trăsură din Armadia, să-i ducă la Bistrița, iar de-acolo să-și continue călătoria cu trenul.

Doamna Herdelea îmbrățișă lung pe Laura, înmuindu-se reciproc în lacrimi. Fiindcă Ghighi plânsese câte puțin toată ziua, acum izbuti s-o sărute fără bocete, deși tremura de durere. Despărțirile ținură vreun sfert de ceas, urmând la rând Herdelea și Titu, apoi familia Pintea de Laura, apoi familia Herdelea de George, apoi George de părinții și frații lui… Și tot timpul țiganii cântau marșul nupțial, pe când sus, în ferestre, invitații priveau curioși și mișcați, iar jos, în stradă, o mulțime de lume căsca gura și asculta muzica.

În sfârșit mirii se suiră în trăsură și vizitiul dădu bici cailor. Batiste multe fâlfâiră în vânt, noi valuri de lacrimi se revărsară.

— Drum bun!… Să ne scrieți!… De pretutindeni!… Negreșit!… Adio!…

Trăsura se depărtă și se micșoră repede. Într-însa o batistă mică albă flutura neobosită, ca o aripă speriată. Pe urmă șoseaua înghiți și trăsura și batista… Rudele se întoarseră la musafiri… Începură toasturile, urmară glumele și veselia până ce deodată muzica atacă un vals lin, legănat, care ademeni tineretul… Mândru și înduioșat, Herdelea umbla mereu de ici colo, ciocnind cu unii, zâmbind cu alții, căutând să vadă pe toți mulțumiți. El era azi omul cel mai fericit de pe pământ. Ziua de mâine cine știe ce-o mai aduce. Grijile și necazurile sunt veșnice, pe când fericirea e atât de nestatornică…

În vremea aceasta însă trăsura cu tinerii căsătoriți alerga grăbită, trecu iute prin Jidovița și se îndreptă spre Pripas. Laura ședea buimăcită, cu ochii drept înainte, neîndrăznind să se uite la ,,bărbatul” ei. Inima i se topea într-o tristețe nelămurită. Vedea cum rămân în urmă râpile, livezile, lanurile, pădurile, dealurile care au fost martorii tinereții ei, care i-au fost atât de dragi și pe care îi părăsește acuma poate pentru totdeauna. Tot hotarul se legăna și parcă-i zicea adio, mut și totuși înțelegător… George i se părea mai străin ca oricând și se mira cum pleacă ea alături de un străin într-o lume străină și necunoscută, lăsând aici lumea care o iubea și pe care o iubea. Prin minte îi fulgera întrebarea înfricoșată: ,,Cine-i străinul acesta?”

În Pripas opri trăsura în fața casei părintești. Coborî și făcu câțiva pași în ogradă, privind însetată pereții albi cu ferestrele speriate și coperișul cârpit ici-colo cu șindrilă nouă, ca și când ar fi vrut să ducă cu sine măcar clădirea în lumina ochilor. Câinele casei se gudură la picioarele ei și-i linse vârful pantofilor, parcă ar fi simțit că pleacă departe aceea care nu uita niciodată să-i arunce de mâncare. Laura îl mângâie ca pe un prieten și șopti cu genele umede:

— Adio, Hector, adio… Acuma plec… Apoi trăsura porni înainte. Peste câteva clipe casa nu se mai vedea. În porți țăranii cunoscuți se uitau mirați după domnișoara care se duce cine știe unde, scoteau pălăria și rosteau urări pe care ea nu le auzea…

În dealul de unde drumul coboară spre Săscuța, Laura întoarse capul să mai vadă o dată satul ei împrăștiat între dealuri, ascuns sub o pânză străvezie de fum albăstrui. Apoi își îndreptă privirile numai înainte… Șoseaua albă, șerpuitoare, se zvârcolea sub picioarele cailor.

Ochii Laurei erau plini de lacrimi și sufletul ei atât de încărcat încât îi venea să strige ajutor sau să sară jos din trăsura care o smulgea din lumea tinereții… Atunci însă simți cum îi cuprinde mijlocul un braț ocrotitor și atingerea aceasta i se păru blândă ca o alinare și ca o tovărășie în singurătatea ce o înconjura. Întoarse fața spre George, în ochii căruia văzu limpede iubirea vie ce-i risipi deodată toate îndoielile. Pe buzele ei înflori un zâmbet în vreme ce lacrimile aninate în gene îi picurau pe obrajii îmbujorași.

— Te iubesc! murmură bărbatul, strângându-i mai puternic mijlocul.

Cuvântul răscoli adânc sufletul Laurei. Se lipi de umărul lui George, dându-și seama acuma că vorba lui e în stare să-i vrăjească o lume nouă, tot atât de dragă și poate mai bună decât aceea care a rămas în urmă. Și buzele ei răspunseră încrezătoare:

— Te iubesc!

Din clipa când Vasile Baciu, în fața pețitoarelor, îi făgăduise tot, Ion fu cuprins de o adevărată beție de fericire și de încredere. Era atât de plin de sine însuși încât se gândea numai la pământurile lui, plănuia cum să le muncească mai bine, cum să lăzuiască un petic de pădure, și habar nu mai avea nici de Vasile și mai ales de Ana, parcă ea n-ar fi ținut de zestre… Doar când îi pomenea numele cineva, își aducea aminte că și ea mai este pe lume, și se încrunta ușor.

În schimb Ana nu se gândea decât la dânsul. Uitate erau rușinea și bătăile și suferințele. Ea nu știa nici de planuri, nici de vicleșuguri… Sufletul ei dornic de iubire aștepta împlinirea visului ca o mântuire și gura ei șoptea numele lui cu aceeași nerăbdare plăcută ca și în nopțile bune de odinioară.

Nunta ținu trei zile, după obicei… Sâmbătă porni tot alaiul, în căruțe, la notar, în Jidovița. În frunte călăreții pocneau mereu din pistoale, pe când în căruța întâi lăutarii își frângeau degetele cântând și totuși nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruță cu mirii și cu druștele, apoi o brișcă cu nașii având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi altă căruță cu părinții mirilor și câteva fețe mai spălate, în mijlocul cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi și fete ce chiuiau și se zbenguiau.

De-abia acum înțelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana și că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea. Nu mai schimbase cu ea nici o vorbă de câteva luni. I se părea o străină și nu-i venea să creadă că în pântecele ei se plămădește o ființă din sângele lui… O privea și se mira c-a putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii, și care, împopoțonată cum era astăzi, părea și mai urâtă. În aceeași vreme genunchii lui atingeau genunchii Floricăi, pe care Ana și-o alesese drușcă cu Margareta lui Cosma Ciocănaș. Florica era aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară și avea în toată înfățișarea o veselie sănătoasă pe care se silea și nu izbutea s-o ascundă. Ion își aduse aminte cum a strâns-o în brațe astă toamnă și mai înainte, cât i-a fost de dragă și cum i-a făgăduit c-o va lua de nevastă. Îi era rușine că acuma se însoară cu alta și de rușine îl bufnea un râs prostesc și nu-și putea lua ochii de la Florica. Privirea lui stăruitoare pe fată o zăpăcea și o făcea să vorbească mereu, foarte grăbită și aproape înfricoșată, ba cu mireasa care lăcrima de fericire, ba cu Margareta care era bosumflată, ca totdeauna când se mărita vreo fată din sat, deoarece își zicea că mirele ar fi luat-o pe ea, dacă nu l-ar fi ademenit altele.

După ce îi însemnă în registru și le citi pe ungurește cele cuvenite, notarul aruncă ochii spre pântecele miresei, zâmbi și zise neoficial:

— Văd că v-ați grăbit… Nu face nimic, să fie cu noroc! Ion râse cu poftă, ca și ceilalți bărbați, dar îndată își luă seama și, părându-i-se că notarul a vrut să-și bată joc de urâțenia Anei, se uită repede la Florica ce stătea cu ochii în pământ, stăpânindu-se anevoie să nu izbucnească într-un râs zburdalnic. Coborând din cancelarie și pe când în curte trosneau pistoalele, Ion se gândi deodată: ,,Adică ce ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume, să scap de urâțenia asta?”

Dar tot atât de repede îi veniră în minte pământurile și adăugă în sine cu dispreț: ,,Și să rămân tot calic… pentru o muiere!… Apoi să nu mă trăsnească Dumnezeu din senin?”

Belciug, nădăjduind mereu într-un dar mare pentru biserica cea nouă, făcu o slujbă frumoasă ca la domni, deși faptul că cununau soții Herdelea îi cam ciuntise încrederea. Lui Ion i se păru că și popa s-a uitat batjocoritor la Ana, ceea ce iar îi răscoli în inimă dragostea cu Florica.

Ospățul era la socrul cel mic. Câteva vedre de rachiu îndulcit răscoliră curând veselia oaspeților. Urările și chiuiturile se încrucișau și se ciocneau în aerul îngroșat de mirosuri grele. Vasile Baciu se îmbătă cel dintâi, încântat că i s-a împlinit planul, strigând întruna ginerelui său cu un glas ciudat și trăgând șiret cu ochiul:

— Lasă că-ți dau eu ție pământ… N-ai grijă… Îți dau, îți dau!…

Starostele nunții, Macedon Cercetașu, vorbea numai în versuri, cum șade bine unui staroste isteț, amestecând însă în toate neprețuitele lui comenzi militărești… În casă, în tindă, în ogradă jucătorii asudau, lăutarii își alungau oboseala cu rachiu… Bucătăreasa mare, mama Floricăi, suflecată până-n genunchi și cu un linguroi uriaș în mână, umbla printre mesele încărcate, lăudându-și mâncările și chiuind la întrecere cu Zenobia care, de mândră că era soacră mare, se îmbătase tun. Nașii veniră la ospăț împreună cu Titu și Ghighi, și vorbiră mult despre Laura cu fruntașii ce-i înconjurau, ciocnind totuși în sănătatea mirilor și spunând tuturor că tinerii sunt foarte potriviți și o să trăiască bine.

Pe la miezul nopții urma să joace pe bani mireasa. Fiindcă Ana, cu sarcina ei, s-ar fi ostenit prea tare, îi ținu locul drușca întâi, adică Florica. Mirele o învârti de câteva ori voinicește și apoi aruncă un zlot de argint în strachina înflorită. Herdelea scoase o hârtie de douăzeci de coroane, dar puse pe Titu să joace. Pe urmă veniră toți oaspeții, pe rând, dăruind fiecare după cum îl lăsa inima și punga… În vremea aceasta Ana ședea pe laviță, rușinată că n-a putut juca ea, geloasă puțin că Ion ar fi strâns pe Florica, mai tare ca ceilalți și totuși mulțumită, plutind parcă într-un nour de fericire atât de mare că se simțea răsplătită pentru toate suferințele.

Când se isprăvi jocul miresei, Briceag începu o someșană piperată, în care se amestecară bătrânii cu tinerii. Ion jucă iar cu Florica și în vălmășagul asurzitor se pomeniră curând aproape de ușă, unde era mai întuneric. Nu deschisese gura nici unul din ei; fata chiar nici nu îndrăznea să-l privească în ochi; el însă fierbea și-și încleștase degetele în șoldurile ei pline, uitând de tot pe Ana, închipuindu-și că Florica e mireasa lui… Deodată apoi îi șopti răgușit, cu ochii înflăcărați:

— Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?… Auzi? O strânse năvalnic la piept, scrâșnind din dinți încât fata se spăimântă și se uită rușinată împrejur.

În aceeași clipă Ana tresări ca mușcată de viperă. Simți că nădejdile ei de fericire se risipesc și că ea se prăvale iar furtunos în aceeași viață nenorocită. Se porni deodată pe plâns amar care să-i alunge presimțirile nemiloase… Cine ia însă în seamă lacrimile unei mirese?… Ion, așezându-se mai târziu lângă ea, îi zise nepăsător:

— Amu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare…

— Norocul meu, norocul meu! murmură Ana mai îndurerată.

— Oare cât s-o fi strâns? întrebă apoi Ion încet, fără să se mai sinchisească de plânsul ei, uitându-se lacom la farfuria cu bani pe care nașul îi număra a doua oară, ca să nu se întâmple vreo greșeală.

Ziua a treia ospățul se mută la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmată de atâta amar de vite și galițe că de-abia încăpeau în ograda Glanetașului. Vasile Baciu era vesel ca și când ar fi scăpat de o grijă mare. Se uita batjocoritor la Ion, care se umfla în pene simțindu-se biruitor, și-și zicea mereu mai mulțumit: „Stai, melenașule, stai să vezi tu cine-i Vasile Baciu!“