Romanul Ion, de Liviu Rebreanu

Romanul Ion, Volumul I – Glasul Pământului

Capitolul IV – Noaptea

ION, REZUMAT PE CAPITOLE

De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea c-a înfrumusețat-o și i-a ridicat prețul. Știa bine că Ana nu se va înmuia cu una, cu două, dar nădăjduia că, până în cele din urmă, îi va birui împotrivirea.

Căci acuma numai de ea atârna. Cel puțin așa credea el. Feciorul Glanetașului are alte necazuri pe cap decât să-l mai bată gândurile cu Ana. După pozna cu Vasile Baciu, după dojana din biserică, după bătaia cu Simion Lungu ce-ar mai putea aștepta Ion? Dovadă că nimic este faptul că nici nu se mai arată pe la Ana. La horă nu mai joacă cu ea. În sat umblă vorba că se va însura în Câșlegi cu Florica… Vasăzică din partea aceasta calea lui George e slobodă… Numai Ana să se dea pe brazdă… Dar Ana îl ocolea, avea ochii veșnic roșii de plâns ascuns. Asta înseamnă că în inima ei nu s-a zdruncinat iubirea pentru Ion. S-a gândit George și s-a răzgândit. Pe urmă s-a sfătuit cu maică-sa, o femeie uscată, cu nasul ascuțit și ochii mici căzuți în fundul capului, care vedea în toate lucrurile neplăcute vrăjitorii și farmece. Ea l-a învățat să se ducă la ghicitorul din Măgura, să-i dezlege pe Ana. George s-a dus, ghicitorul i-a descântat… Zadarnic. Atunci a început să se necăjească. Neînduplecarea fetei îi jignea mai ales mândria. Se credea cel dintâi flăcău din sat și suferea când cineva nu i-o recunoștea. Din pricina aceasta a avut atâtea ciocniri cu Ion care pretutindeni i-o lua înainte, pe care mai toți flăcăii îl priveau ca pe un fel de vătaf al lor. În sinea lui simțea și el că al Glanetașului are ceva de-l întrece în fața oamenilor. N-o mărturisea însă nimănui și se supăra când i-o spuneau alții. Adică de ce-ar fi mai breaz Ion ca dânsul? Carte știe și el; e chiar abonat la Foaia Poporului. Prost nu e, voinic este, deși nu e bătăuș. Adevărat că are o fire blândă, dar când se mânie e în stare să facă și moarte de om. Ion e mai sprinten, mai osos, mai șiret, adevărat, dar el e mai așezat, mai cumpănit, ca omul care are ce pierde. Toma Bulbuc e cel mai bogat țăran din Pripas, mai cu stare decât însuși popa Belciug, iar George e singur la părinți. Harnic și muncitor și strângător este cum nu se găsește al doilea. Din munca lui a adunat banii cu care a cumpărat iarna trecută cel din urmă petic de pământ al lui Dumitru Moarcăș…

Vasile Baciu îl primea totdeauna voios, îl poftea să șadă, îl cinstea cu rachiu ,,îndulcit de fata mea”. George zâmbea și se uita cu coada ochiului la Ana, care mereu își făcea de lucru pe lângă vatră și de-abia răspundea la vorbele lui. Dintru-ntâi a crezut că sfiiciunea ei este prefăcătoria obișnuită a fetelor față de flăcăi, mai ales când le văd și părinții. Curând a trebuit să înțeleagă că Ana tot nu-l vrea pe el și că tot după Ion oftează. Atunci a plecat înjurând-o în gând și hotărât s-o lase în plata Domnului. Mintea însă îi rămânea tot la ea și a doua seară pornea iar glonț la Vasile Baciu, să se necăjească iar prinzând-o cum suspină și lăcrimează după celalt. Se încăpățâna din zi în zi. Se simțea jignit de răceala ei și începea s-o iubească aievea. De unde până acum voise s-o ia numai pentru că era fata lui Baciu și fiindcă părinții lor i-au sortit unul altuia, azi o râvnea cu patimă și i se părea frumoasă ruptă din soare. Nu îndrăznea să spovedească nimănui ce-l durea. I-ar fi fost rușine să afle cineva că el nu e în stare să-i dobândească dragostea. Aceasta l-ar fi înjosit în fața lumii, înălțând în aceeași vreme pe Ion. Se mustra chiar că a ascultat pe maică-sa de și-a bătut picioarele degeaba pe la ghicitor. I-ar fi venit mai bine dacă ar fi băgat de seamă Vasile Baciu ce se petrecea în inima Anei. Dar bătrânul nu putea bănui nimic. El știa doar atâta că fata lui trebuie să se mărite cu George, pentru că lui așa i s-a năzărit. Cu cât îl primea el mai bine, cu atât credea că va merge mai ușor. George se chinuia că, pe când satul fierbea că merge la Ana, el era nevoit să petreacă toate serile ascultând palavrele lui Vasile despre războiul din Bosnia unde povestea c-ar fi făcut atâtea vitejii de l-a pupat însuși împăratul. Ar fi fost de o mie de ori mai bucuros să se fi putut învoi cu fata spre a se întâlni pe furiș, căci asta ar fi fost o dovadă de dragoste. Ana însă ofta de câte ori tatăl ei se jura ca la iarnă vor face nunta, măcar de-ar plesni fierea în dezmățatul Glanetașului.

De altfel Ana, de când a văzut pe Ion îmbrățișându-se cu Florica și mai ales de când i-a ajuns la urechi că a și cerut-o, trăia într-o frământare cu atât mai dureroasă cu cât trebuia s-o tăinuiască. Era o fire tăcută și oropsită, menită parcă să cunoască numai suferința în viață. A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare. Mama a lăsat-o fără aripi. Își aducea aminte doar ca prin vis de ogoirile ei blânde pe care nu le-a mai întâlnit niciodată. Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane. Vorbe bune a auzit prea puține de la dânsul; bătăi însă a suferit nenumărate, mai pe dreptate, dar mai mult din senin. Prietenie cu alte fete nu putea lega. Sufletul ei căuta o dragoste sfioasă și adâncă. Zburdălnicia o întrista. Chiar peste veselia ei plutea totdeauna o umbră de melancolie… În Ion al Glanetașului apoi descoperise deodată tot ceea ce-i dorea inima. Întâia oară, acum câteva luni, când au stat de vorbă mai îndelung, s-a simțit ademenită. De atunci își zicea mereu că fără de el ar trebui să moară. Era singurul om în ale cărui cuvinte tremurau mângâierile râvnite în fundul inimii ei. Nu mărturisea, dar nici nu ascundea tatălui ei iubirea ce-o cuprinsese și de care nu putea să se despartă nici moartă. Sudălmile și amenințările lui, ca și revenirea lui George, n-o speriau deloc și nici nu-i clinteau hotărârea. În gând căuta veșnic prilejuri să întâlnească pe Ion, să-l întrebe, să-l roage, să-i cadă în genunchi ca să n-o ocolească. Nu înțelegea purtarea lui, pe care-l știa atât de încăpățânat și de bun. Depărtarea și lipsa lui însă îi sfâșiau inima. Își zicea uneori că poate fuge de dânsa, că poate n-o mai iubește… Atunci își pierdea brusc toate nădejdile și o cuprindeau gânduri de moarte. Mai ales după întâlnirea cu Ion, pe drumul cel vechi, când el n-a găsit nimic să-i spună, când n-a luat-o în brațe, deși fuseseră singuri — gândurile negre începură s-o stăpânească mai des. Joia, ducându-se la bâlciul săptămânal în Armadia, cu ouă, păsări, brânză, lăptării, trecând în zorii zilei pe cărarea de lângă Someș, dincolo de Jidovița, se oprea acuma mereu în dreptul stăvilarului și privea lung vălmășagul apelor adânci care parcă o chemau. Ce să mai aștepte în viață, dacă ce i-e drag o părăsește? Ropotele valurilor care se zvârcoleau năvalnic, în clocote mugitoare, o învăluiau cu zgomote asurzitoare, stingându-i toate dorurile și năzuințele. Se clătina pe picioare. Simțea că dacă s-ar pleca puțin, ar aluneca în gura morții unde, într-o clipire, s-ar sfârși toate suferințele…

Totuși într-un colțișor al sufletului ei, chiar în mijlocul chinurilor celor mai crâncene, mai simțea pâlpâirea unei fărâme de nădejde care o îndemna să creadă că încă nu e totul pierdut. Grăuntele de speranță care nu părăsește pe om până nu-și dă ultima suflare, care mai licărește în ochii muribundului chiar când inima a încetat de-a mai bate și când trupul a înghețat pentru totdeauna — îi dădea și ei puterea să mai aștepte și să stăruiască…

Și astfel, într-o noapte, după ce plecă George și după ce tatăl ei stinse lampa și se culcă, Ana, plânsă și frântă, ieși în ogradă, cum mai ieșise de atâtea ori zadarnic de când Ion nu se mai abătea pe la dânsa, cu scânteierea de nădejde în inimă că poate cine știe?

Noaptea era neagră și mohorâtă, noapte de toamnă, tristă își năbușitoare. Nouri groși, plumburii, măturau crestele dealurilor care împrejmuiau Pripasul, învolburându-se în văzduh, înnegrindu-se și limpezindu-se ca niște balauri năprasnici porniți parcă să înghită dintr-o sorbire satul ce dormea adânc și mut. Pomii prin grădini dârdâiau cutremurați de frig, cu niște glasuri plângătoare și ostenite.

Fata, desculță, strângându-și pe piept năframa, păși sprinten spre poartă, zgâlțâită de o frică neînțeleasă și de frigul care o pătrundea la os. Deschise vranița cu mare băgare de seamă, ca să nu scârțâie, și vru să iasă în uliță. Se opri însă deodată, trăsnită de spaimă. O mogâldeață neagră stătea rezemată de stâlpul porții. O clipă Ana n-avu măcar puterea să deschidă gura. Apoi, reculegându-se, întrebă în șoaptă:

— Cine-i aici?
— Eu, răspunse un glas gros, împrăștiindu-se în întuneric pe niște aripi nevăzute.

— Ionică? murmură Ana într-o izbucnire de fericire, agățându-se de dânsul și repetând printre lacrimi: Ionică! Ionică!

— Am așteptat să plece George, răsună iarăși glasul lui Ion cu o tremurare de părere de rău. De câte ori am tot așteptat așa, iar tu, Ana…

Se întrerupse ca și când i s-ar fi înfipt un cuțit în beregată.
— Hai în casă, Ionică, scânci fata, trăgându-l de mâneca sumanului. Pe urmă, aducându-și aminte de tatăl său, care ar scula tot satul în tălpi să știe că i-a adus pe Ion în casă, adăugă mai plângătoare: Ori barem în ogradă… pe prispă… Vino!…

Ion nu intră. Atâta voise: să-l vadă ea și să știe hotărât că n-a părăsit-o. Așa își chibzuise dânsul calea pentru a sili pe Baciu să i-o dea. Ca să izbutească, trebuie s-o ia domol. Altfel i se primejduiau planurile… Acuma știa bine cum are să-l silească. Numai să nu-și piardă răbdarea. Graba strică treaba. Fără dibăcie și șiretenie nu ajungi la mal niciodată.

Îi zise repede, scurt: ,,noapte bună” și se pierdu în beznă înainte ca Ana să mai fi putut răspunde. Dar pașii i se mai auziră pe uliță, leopăind rar prin noroi, îndepărtându-se din ce în ce până ce se stinseră de tot. Buzele fetei bâlbâiră rugătoare în singurătatea ce o învăluia:

— Ionică! Ionică!… Rămase totuși cu o mulțumire mare în suflet. S-a întors la ea, vasăzică o iubește!… Poate că niciodată n-a avut visuri mai frumoase ca în noaptea aceasta…

De a doua zi, Ana parca ar fi fost alta. Fața i se îmbujoră de o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag și simțea o nevoie ciudată de a arăta lumii întregi că e fericită.

George, observând îndată schimbarea, s-a bucurat mai întâi crezând că s-a dat pe brazdă. Ana nu mai ofta și nu mai lăcrima. Părea însă grozav de nerăbdătoare și stătea ca pe niște spini, parcă de-abia ar fi așteptat să-l vadă urnindu-se… Gândindu-se mai bine, George își zise pe urmă că trebuie să fie ceva la mijloc. Și gândindu-se iar, îi fulgeră prin minte:

— Ion! Vru să-l îndepărteze și nu mai putu. În urechi îi vâjâia ca o bătaie de ciocane:

— Ion!… Ion!… Ion!…

Când, a doua zi, straja îi aduse citația, Ion strânse din umeri nepăsător, întrebă în ce zi e judecata, căci nu pricepea scrisul unguresc, și o dădu Zenobiei s-o pună bine, după grindă, ca să nu uite sorocul. Numai o clipă și-a zis: ,,adică tot e adevărat?” și pe urmă nici nu s-a mai gândit la Simion Lungu, cum de altfel nu se gândise nici până acuma. Seara se duse iar la Ana. Și de-aci încolo mereu…

Glanetașu s-a speriat de citație și l-a cicălit destul să dea fuga la domnul învățător, să se roage să-l povățuiască cum și ce să facă. Herdelea era doar tot atât de vestit că știe legile mai bine ca orice avocat, pe cât era de prețuit pentru că nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dânsul. Altădată Ion alerga cu toate fleacurile să-i ceară sfaturi sau să se înțeleagă măcar cu domnișorul Titu; de ce nu s-ar duce acuma când e vorba de judecată și când se știe că judecătorii nu glumesc? Vorbele bătrânului însă nu s-au lipit de dânsul. Gândurile lui acuma erau toate și mereu la Ana. Până ce nu va fi silit pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă, împreună cu toată moșia, nu mai voia să audă nimic…

Ziua judecății cădea într-o joi. Fiind bâlci în Armadia, Ion a plecat laolaltă cu părinții săi, care duceau două mierțe de porumb, să le vândă, ca să mai plătească din dări, deoarece primarul începuse a umbla prin sat, întovărășit de practicantul notarului, luând zăloage de la cei ce erau rămași în urmă.

Zâmbea un soare bătrânesc de toamnă, învăluind hotarele într-o lumină galbenă potolită, care încălzea tocmai cum îi place omului mai bine. Sub îmbrățișarea blândă a razelor pământul amorțit parcă respira iar mai zdravăn, copacii își răsfirau mai tihniți frunzele arămii… Șoseaua uruia neîncetat de căruțele care se întreceau s-ajungă mai curând la bâlci. Pripăsenii, mergând mai toți pe jos, cu saci sau desagi în spinare, pășeau voinicește și vorbeau tare de răsunau râpile și pădurile…. În Jidovița cârciumarii botezau rachiul, pregătindu-se pentru după-amiază când oamenii, la întoarcere, se vor opri cu toții să închine câte un pahar de mulțumire c-au vândut sau cumpărat ce au putut…

Armadia începe îndată la câteva sute de pași dincolo de podul de peste Someș. Un orășel lunguieț, împrăștiat pe țărmul râului până la poalele dealurilor, urcându-se chiar și pe coastă cu casele. De departe strălucește mândră biserica cu două tururi și clădirea liceului românesc, podoabele cele mai de seamă ale Armadiei și ale întregului ținut. De altfel tot târgușorul e trei patru străzi care se întâlnesc într-o piața largă, în fața bisericii.

Glanetașu, cu Zenobia și cu Ion, o apucă pe lângă Someș, fiindcă-i calea mai scurtă, și ies lângă școala primară românească în strada Liceului. În dreptul judecătoriei, care se află peste drum de o bisericuță veche catolică, Ion se oprește și trece desagii cu porumb în spinarea mamei sale. Își dau întâlnire în piață și apoi bătrânii pornesc înainte, iar feciorul rămâne pe trotuarul de lespezi lucii, scuturându-și hainele de perii ce-i luase de pe desagi.

Judecătoria era o clădire mare, posacă, galbenă, cu un etaj și cu ferestrele zăbrelite; în fața ei, afară, lângă poartă, se aflau două bănci de scânduri, pe care se odihneau pricinașii până le venea rândul, căci funcționarii, copleșiți de lucru, nu-i sufereau înăuntru, pe coridor sau în sala de așteptare.

Ion sosise prea devreme. Până la nouă, când se deschidea cancelaria, trebui să aștepte pe-afară, în tovărășia altor țărani, de prin sate îndepărtate, veniți ca și dânsul. Tocmai târziu își aduse aminte de Simion Lungu și-l căută din ochi, fără să-l găsească.

Când în sfârșit un aprod ungur, foarte roșu la față și cu o mustață pomădată și răsucită, începu să strige pe împricinați, se opri în fața porții trăsura preotului Belciug. Pe capră, lângă vizitiu, ședea țanțoș Simion. ,,Mhm! își zise Ion batjocoritor. Îl aduce popa cu brișca!”

Belciug coborî încet, spuse vizitiului să poposească la gazda lui pe Ulița Comorilor, unde trăgea totdeauna, și apoi intră pe poartă, ferindu-se de femeile care se îmbulzeau să-i sărute mâna. Simion rămase pe trotuar, încurcat puțin, aruncând o privire pe furiș spre Ion, care ședea pe bancă, de vorbă cu un moșneag din Vărarea. Sosirea lui Simion îi stânjeni parcă pe toți dintru-nceput. O țărancă gureșă, așezată lângă poartă, pe un fedeleș gol, rupse tăcerea, întrebându-l deodată:

— Oi fi având și dumneata vreun necaz pe-aici, măi bade? Simion se uită la Ion și răspunse cam rușinat:
— Apoi am, vezi bine că am. Cine n-are? Iară tăcură câteva clipe. Dar pe urmă, încetul cu încetul, își reveniră cu toții și Simion povesti din fir în păr ce a pățit cu Ion, care tăgăduia aprig tot. Se amestecară toți în vorbă, unii dând dreptate unuia, alții celuilalt. Ciorovăiala însă îi apropia mereu. Simion de altfel nu cerea decât brazdele pe care i le tăgăduia flăcăul, căci de bătut s-au bătut în parte. În cele din urmă ascultară sfatul moșneagului din Vărarea: Ion să-i dea înapoi două brazde și Simion să-și retragă jalba. Spuse aprodului că s-au împăcat și îl rugară să le îngăduie să înștiințeze și pe domnul părinte că nu mai vor să meargă la judecată. Aprodul îl bătu pe umăr și le făcu semn să-l urmeze. Intrară în gang. În dreapta și în stânga erau birourile cărților funduare. Inima lui Ion bătu mai repede. Aci are el să vie cu Ana și cu

Vasile Baciu, să-i scrie toate pământurile pe numele lui… Urcară apoi pe o scară veche, foarte roasă. În odaia de așteptare dădură peste Belciug, care se plimba de ici-colo, cu pălăria în mână, cu fața mai palidă ca de obicei. Aprodul, arătându-i pe cei doi țărani, îi zise rânjind mulțumit:

— S-au împăcat… Nu trebuie judecată… Preotul se opri brusc, ca și când glasul aprodului l-ar fi speriat. Văzând însă pe Simion împreună cu Ion, înțelese și se înfurie. Se băgase în cearta dintre dânșii într-o clipă de necaz prostesc, crezând că izbind pe feciorul Glanetașului are să simtă lovitura și familia Herdelea. Așa se grăbise de scrisese pâra lui Simion, susținând-o și prin mărturia lui de preot. Peste câteva zile însă, potolindu-și supărarea, i-a părut rău că s-a amestecat. Nu se cuvine ca un preot să-și năpăstuiască credincioșii, târându-i în fața judecătorilor unguri. Ar fi fost mulțumit dacă s-ar fi putut împăca lucrurile, fără să mai ajungă prin Armadia, dar și fără să iasă dânsul micșorat, căci din gură tuna și fulgera mereu împotriva lui Ion. Fiindcă, în asemenea împrejurări, pricinașii n-au îndrăznit să se învoiască acasă, Belciug a venit cam în silă la judecată, muncit de gândul cum ar putea potrivi toate așa încât să rămână cu fața curată. Își făcuse, plictisindu-se în sala de așteptare, o cuvântare bine simțită prin care să apeleze la inima judecătorului pentru a dobândi iertarea vinovatului, dacă făgăduiește să se îndrepte… Atunci a picat aprodul cu împăcarea, răsturnându-i deodată toate intențiile. I se păru că țăranii s-au întovărășit ca să-și bată joc de dânsul.

— Piei din ochii mei, măgarule! se răsti la Simion, indignat. M-ai adus până aici ca acuma să mă faci de râs înaintea oamenilor?… Las’ că știu eu ce poamă ești și tu! Am să te învăț eu minte și pe tine, becisnicule!

Simion se făcu mic de tot și mormăi foarte încet, să nu-l audă popa, dar totuși să-și poată zice că n-a tăcut:

— Apoi nu te-am adus eu, domnule părinte, că dumneata m-ai adus!…

Câțiva țărani, care-și așteptau rândul, se adunară ciopor într-un colț, spăimântați. Numai o babă, neputându-se stăpâni, bolborosi:

— Mai rar popă ca acesta… În loc să împace oamenii, îi învrăjbește…

Pe Ion îndârjirea preotului îl ului. În gând îi răsări deodată întrebarea: ,,Ce-o fi având cu mine?” O presimțire urâtă începea să i se încuibeze în inimă. Pleoștit se apropie de fereastra ce dădea în curtea judecătoriei. Se rezemă de perete și se uită din ce în ce mai zăpăcit împrejur. În antreu se coborâse o tăcere grea, întretăiată numai de pașii preotului care își reluase plimbarea de ici colo, mai nervos, aruncând deseori priviri zdrobitoare spre Simion Lungu. Când Belciug obosi și se opri, se auziră din sala de judecată întrebări grăbite, într-o românească pocită, rostite de un glas aspru și urmate de răspunsuri umile, înfricoșate…

O teamă stranie cuprinse pe Ion încetul cu încetul. Simțea o amenințare de care nu se putea feri. Se mira cum de nu s-a sinchisit el deloc până acuma de afacerea aceasta? De ce nu s-a împăcat mai dinainte, când ar fi fost atât de ușor? Îi părea foarte rău că n-a cerut cel puțin învățătorului să-l lumineze ce să spună și cum să răspundă… Se întoarse și-și aruncă ochii afară. Curtea era strâmtă, pardosită cu piatră și împrejmuită cu un gard de scânduri foarte înalt. În fund o casă joasă, cenușie, posomorâtă, cu ferestrele zăbrelite cu drugi groși de fier… Ion tresări. Asta era temnița. Un fior de groază îi furnică sufletul… În curte trei țărani tăiau lemne sub privegherea unui paznic în uniformă urâtă, cu pușca la umăr. Țăranii hâțâiau ferăstrăul alene și nepăsători, pe când paznicul nu-i scăpa din ochi și doar uneori își îndrepta cureaua de la armă, mândru și poruncitor. ,,Vasăzică aici…?” se gândi flăcăul, curmându-și însă firul gândirii, cuprins de îngrijorare.

Alt aprod, bătrân, leneș, cu ochelari, îi introduse înăuntru. La biroul din mijloc, cu spatele la fereastra dinspre stradă, stătea un domn gros, cu o chelie ascunsă puțin sub niște fire rare de păr lung, cu ochii încruntați, având dinainte, pe masă, o cruce de metal. Belciug, cu o înfățișare solemnă, se așeză îndată în stânga, lângă perete, pe un scaun. La alt birou, un domn sfrijit și gălbejit, cu mustăți cărămizii și cu o cărare aleasă foarte îngrijit, răsfoia într-un teanc de acte, scoase câteva hârtii și le puse ceremonios pe masa judecătorului. Aerul era apăsat și atât de vrăjmaș, încât cei doi țărani se uitară repede unul la altul, îngroziți, gata parcă s-o tulească în orice clipă.

Deodată însă întrebările judecătorului porniră nerăbdătoare. Cum te cheamă? De câți ani ești?… Ion simți de-acum foarte limpede cum îl învăluie primejdia. De-acum s-a isprăvit… Nu mai e nici o scăpare… Când Simion răspunse, fără să se uite la Belciug, că s-au împăcat afară și că-și retrage jalba, mai avu o scânteiere de nădejde. Dar se stinse îndată. Judecătorul nici nu lăsă pe Simion să isprăvească, sări în picioare și începu să răcnească:

— Atunci de ce mai veniți pe-aici, ticăloșilor, să mă încurcați?… O să vă bag la răcoare pe amândoi, o să vă…

Atunci Belciug se ridică de pe scaun și se apropie, zicând cu sfială:

— Pardon… Două cuvinte… Judecătorul mai rău se întărâtă. Începu să dăscălească și pe Belciug că de ce nu explică boilor c-aici e judecătorie unde oamenii au de lucru, nu să-și piardă vremea cu fleacuri… Preotul roși și rosti câteva vorbe pe ungurește. Deși știa binișor ungurește, avea oroare să vorbească mai ales în fața autorităților, vrând astfel să dovedească tuturor că românul nu renunță niciodată la drepturile lui. Judecătorul, care îl cunoștea, se zăpăci auzindu-l vorbind ungurește și deodată se îndulci. Îl pofti să ia loc, își trase scaunul mai aproape de dânsul și-l ascultă cu mare luare-aminte. Belciug vorbi mult. Era în joc prestigiul lui față de țărani, care merita jertfirea trecătoare a unui principiu.

Ion și Simion nu mai înțelegeau nimic; doar privirile judecătorului, care îi fulgerau în răstimpuri, le spuneau că e vorba de ei și că nu e bine. Când încetă preotul, judecătorul se sculă iar și numaidecât se răsti la Ion:

— Vasăzică tu ești spaima satului, câine ticălos!… Bine. Foarte bine. Te dezvățăm noi de nebunii, fii pe pace!… Ai să vii să stai două săptămâni la răcoare, ca să-ți treacă pofta de bătăi!… Mișelule și netrebnicule!

Ion îngălbeni; apoi tot sângele i se urcă în obraz. Rosti, cu fruntea sus, cu ochii aprinși:

— Apoi să ne iertați, domnule jude, nu-i așa… Că eu n-am bătut pe nime-n lume, domnule jude…

— Să taci, ticălosule!… Nici o vorbă, ca pe loc te pun în lanțuri!… Și acuma ieși afară!… Marș!

Flăcăul ieși clătinându-se, fără să mai vadă cum Belciug dă mâna judecătorului care-i zâmbește prietenos…

În aceeași joi, după-amiază, pe când Herdelea, profitând de vremea frumoasă și călduță, sforăia închis în stupină, iar dăscălița cu fetele alegeau fasole pentru mâncarea de seară și vorbeau de Pintea, mirându-se că au trecut zece zile de la răspunsul lor fără ca el să mai fi dat vreun semn de viață — o căruță se opri în fața casei și, în vreme ce caii își scuturau clopoțeii de la gât, un glas strigă pătrunzător:

— Domnule-nvățător!… Domnule-nvățător!… Ghighi, recunoscând glasul, se repezi afară, aruncând vorba:
— E drăguța tatii!… În vârful căruței era cocoțată o săsoaică bătrâioară și roșcovană, cu o față veșnic râzătoare, care de patruzeci de ani, în fiecare joi se ducea în Armadia, la târg, cu căruța plină de pâine de vânzare. Herdelea o cunoștea încă de pe vremea când fusese elev la liceu. Toată casa o iubea și o poreclise ,,drăguța tatii”, fiindcă pe cât îmbătrânea cu atât se hârjonea mai mult cu domnul învățător, în amintirea tinereților de odinioară.

— Fii bună, domnișoară, vino de ia scrisoarea asta pe care mi-a dat-o domnul Bălan de la poștă pentru dumneavoastră! zise săsoaica cu ochii zâmbitori. Că mi-e greu să mă mai cobor de-aci și caii-s nebunatici…

Ghighi alergă, curioasă, la căruță. Drăguța, întinzându-i scrisoarea, întrebă în șagă, lungind vorbele săsește:

— Da domnu-nvățător nu-i acasă?
— Tata doarme, drăguță! murmură Ghighi cu ochii la scrisoarea care era o telegramă, și apoi fugind într-un suflet în casă, tocmai din cerdac adăugă: Mulțumim, drăguță!

— N-aveți pentru ce, n-aveți pentru ce! vorbi săsoaica singură, mângâind cu biciul șoldurile cailor care porniră îndată la pas.

Telegrama stârni o emoție mare în toată casa. Doamna Herdelea îndeosebi privea toate depeșele drept niște cobitoare de rău. Numai două a primit de când e măritată, și amândouă au fost fatale: una le vestise, în trei cuvinte reci, moartea surorii ei celei mai dragi, prăpădită într-un spital din Cluj în urma unei operații, iar a doua le-a adus știrea îmbolnăvirii singurului ei frate pe care, până ce a ajuns ea la Monor, l-a găsit pe catafalc… Astfel, acuma se uitau toate trei înspăimântate la fițuică, întrebându-se de la cine o fi și ce o fi cuprinzând, închipuindu-și numai vești sinistre și neîndrăznind să o desfacă.

— Eu o rup și, ce o fi să fie! strigă în cele din urmă Ghighi. Cum își aruncă însă ochii în telegramă, cum izbucni voioasă:
— E de la Pintea!… Vine Pintea!… Mi-am zis eu că de la el trebuie să fie, dar n-am vrut să vă spun, ca să fie mai mare surpriza! adăugă apoi, învârtindu-se prin odaie în pași de vals și fâlfâind hârtia în aer.

— Ia s-o văd și eu! zise Laura, revenindu-și în fire, cu glasul tremurat de emoție. Și cum Ghighi nu se mai astâmpăra, sfârși mai apăsat: Ei, dă-o-ncoace, nebuno, nu mă mai necăji!

Laura citi rar și solemn: ,,Fericit nespus, sosesc sâmbătă — George”.

Dăscălița, cu ochii înlăcrimați de bucurie, o citi de asemenea și descoperi, într-un colț, un adaos, cu creionul: ,,Multe gratulări — Bălan”.

— Uite, ne gratulează bietul Bălan! murmură ea plângând de-a binelea.

Bălan era singurul funcționar român de la poșta din Armadia, prieten bun cu Herdelea. Știind că Pintea ceruse mâna Laurei și trecându-i prin mână telegrama, nu l-a lăsat inima să nu fie cel dintâi care trimite familiei întregi felicitările cuvenite.

— Ce om bun, sărmanul Bălan, observă Ghighi, luând hârtia prețioasă. Dacă nu era el, cine știe când ne venea, că jidovii ceia de la cancelarie țin toate scrisorile cu zilele… Și cum a găsit el tocmai pe drăguța tatii!…

Cuprinsă de un nou fior de bucurie, Ghighi o tuli să scoale pe Herdelea, să-i comunice și lui vestea cea mare. Bătu cu pumnii în ușa stupinei, tropăind și din picioare, și strigând:

— Tată!… Tată!… Vine Pintea!… Vine… Deodată se opri și, țipând ca din gură de șarpe, porni în goana mare spre casă, dând din mâini, ca o desperată, căci sărind nebunește pe lângă stupină, stârnise dușmănia unei albine care, mânioasă cum sunt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi și i-a înfipt acul drept în colțul gurii.

Speriate de țipetele ei, dăscălița și Laura îi ieșiră înainte ostoind-o. Herdelea, cu somnul în gene, se ivi în ușa stupăriei, mormăind:

— Da ce-i? Ce s-a întâmplat? Ce zbiară aia așa? După întâia durere și spaimă, Ghighi plânse mai ales de frică să nu se umfle și să nu mai poată merge la serata dansantă, care pica tocmai acuma duminică. Numai Herdelea o liniști, asigurând-o că-i trece negreșit până duminică încât poate să fie chiar regina balului.

Învățătorul studie apoi telegrama, cu ochelarii pe nas, de-abia ascunzându-și fericirea.

— Ei, prea bine… Să poftească și avem să-l primim cum se cuvine! zise dânsul în cele din urmă, împăturind frumos telegrama și punând-o în buzunar, ca să se poată făli cu ea la toți cunoscuții.

Până seara au adus pe tapet toate treburile ce le stârnise sosirea pețitorului. Unde va trage Pintea? Iată o problemă gravă. Ei nu-l pot găzdui, fiind mulți și neavând decât trei odăițe. Dar, chiar dacă ar avea mai multe, n-ar ședea bine unui logodnic să petreacă nopțile în casa logodnicei. Va trebui deci să doarmă în Armadia. Masa însă poate s-o ia aici, precum poate să stea toată ziua, să se obișnuiască mai bine cu Laura. Firește, toate acestea înseamnă cheltuială grea. Ce are a face? O dată se mărită o fată… Vor tăia câteva găini, neapărat. Dar nici carnea de vacă nu poate să lipsească, deși s-a cam scumpit. În orice caz, nici o masă nu se poate fără carne. De prăjituri vor îngriji fetele, căci Laura e meșteră mare… Bine ar fi dacă ar ști la ce oră va sosi sâmbătă? Înainte sau după prânz? Poate că s-ar putea ghici din telegramă?… Nu se poate. Destul de rău că n-a precizat, ca să știe cum să orânduiască masa… Duminică, firește, vor merge împreună la serata dansantă. Cine știe de nu vine chiar înadins ca să meargă și la bal împreună cu Laura, să se mândrească în fața lumii cu așa logodnică frumușică. Laura roși până în vârful urechilor și se întrebă ce vor zice fetele când vor afla că se logodește? Desigur că foarte multe vor invidia-o. Probabil însă că se cam știe în Armadia, căci nu se poate ca tata să nu fi bătut toba…

— Să știi că din pricina balului vine tocmai sâmbătă! strigă Ghighi, muncită numai de gândul seratei și ținând la obraz o batistă muiată în apă rece. Eu imediat am ghicit!… Atât mai bine! Cel puțin avem un cavaler sigur!… Am să dansez până-mi fac pantofii ferfeniță!… Numai să nu mi se umfle sărăcia asta de înțepătură!…

Regretau toți că nu era și Titu acasă, ale cărui sfaturi în privința primirii lui Pintea ar fi fost foarte folositoare. Titu însă, de o vreme încoace, mai mult stătea prin Jidovița decât pe-acasă.

Deocamdată se înțeleseră ca Herdelea să meargă mâine până-n ziuă, întovărășit de Ghighi, spre a face cumpărăturile trebuincioase. În acest scop învățătorul avea, mai întâi, să ia un avans din leafa lunii următoare, ca să aibă cu ce ține piept cheltuielilor; apoi să vorbească cu măcelarul Ștrul din Jidovița, de la care luau pe datorie, să nu le facă pocinogul să-i lase fără de carne de vită.

Titu, sosind, ca de obicei, tocmai la masă, exclamă iar: ,,Foarte drăguță femeie doamna Lang”, ceea ce însemna că a întâlnit-o și era mulțumit. Apoi cercetă telegrama cu mutra unui om care o așteptase, aprobă cu mici rezerve planurile de primire, găsind însă și prilejul de-a mai pomeni de câteva ori de Rozica, cu niște ochi atât de strălucitori parcă mereu i-ar fi venit să povestească tuturor că e iubit de o femeie fermecătoare și că mâine-poimâine va fi un adevărat erou de roman sentimental.

Când să se ridice de la cină, se auzi o bătaie sfioasă în ușă.
— Da cine-o mai fi așa de târziu? zise Herdelea adăugând tare: Intră!

Glanetașu se strecură în odaie ca și când l-ar fi urmărit cineva de-aproape. Mărturisi, mereu încurcându-se, ce-a pățit Ion azi-dimineață la judecătorie și rugă pe Herdelea să-i învețe cum să scape bietul băiat de temniță. Vestea căzu ca o bombă; indignarea umplu îndată toată casa. Dar Ion? De ce nu vine el? Bătrânul se zăpăci. I-e rușine că n-a venit înainte de proces, cum l-a îndemnat dânsul și cum ar fi fost bine de poate nici nu pățea ce-a pățit. Se vede însă că Ion are ce are, că parcă nu-i sunt toți boii acasă… Toată familia ceru pe Ion.

În curând Glanetașu se reîntoarse cu Ion și cu Zenobia. Flăcăul povesti cu de-amănuntul tot ce s-a întâmplat, întrerupt deseori de Zenobia care afurisea cu gura plină și pe popa, și pe Simion, și pe judecător.

— Pămătuful! strigă dăscălița la sfârșit, fierbând de revoltă. După o tăcere de compătimire însă Ion întrebă cu lăcomie:
— Acu ce-i de făcut, domnule învățător?
— Apoi am să-ți fac o plângere tocmai către ministrul justiției, ca să afle și cei mari cum se poartă cu oamenii domnii de pe-aici… Am să-ți fac, Ioane! Numai să-ți vie întâi sentința, peste câteva zile, să vedem ce spun într-însa dumnealor!

Zenobia, drept mulțumire, își făcu o sumedenie de cruci, căzu în genunchi și bătu la repezeală vreo zece mătănii, stârnind hazul tuturor. Plecară apoi toți trei blagoslovind pe Herdelea pentru că îi scapă dintr-o pacoste atât de grea.

— I-aș fi putut face jalba și acuma — zise învățătorul după ce rămaseră singuri — dar vă trebuie trăsura lui Belciug la bal…

— Perfect ai chibzuit! murmură Titu, zâmbind mulțumit, cu gândurile la Rozica…

Pintea sosi spre seară, pe o vreme ploioasă, într-o brișcă galbenă, trasă de doi călușei iuți și grăsuni.

Ghighi, care mai mult stătuse pe-afară decât în casă, toată ziua, cu ochii pe șosea, zări trăsura de departe și, deși nu cunoștea pe Pintea, ghici că el trebuie să fie și dădu alarma cu însuflețire:

— Vine!… Iute, iute! Întreaga familie apăru în ușa casei. Herdelea șopti Laurei să iasă mai în față, să vadă omul că-l așteaptă cu drag. Pintea, sub umbrela pe care ploaia de toamnă dărăbănea fără cruțare, scoase pălăria ceremonios, dând din cap cu un surâs triumfător.

— Uite ce tânăr simpatic! murmură dăscălița silind pe Laura să roșească.

Trăsura se opri o clipa în uliță, înaintea casei.
— Hai, Titule, deschide poarta! strigă Herdelea. Titu se repezi în capul gol și brișca intră în ogradă, după ce Pintea coborî și veni spre pridvor, ridicând mai sus umbrela și ferindu-se să nu calce în noroi. Toți îl întâmpinară în cor:

— Bine-ai sosit!
— Bine v-am găsit! Bine v-am găsit! repetă dânsul intrând în cerdac și scuturându-și umbrela peste parmaclâc. M-a făcut leoarcă ploaia asta… Din Lechința până aici n-a stat nici un minut… Dar bine c-am ajuns…

Herdelea îl îmbrățișă și-l sărută pe amândoi obrajii, ceea ce nu se obișnuia decât între neamuri. Pintea sărută mâna doamnei Herdelea care, fiind foarte mișcată și voind să se stăpânească, avea o înfățișare rece, zicându-i ,,Bună ziua, domnule!” Laura îi întinse grațios mâna, cu un surâs cochet prin care căuta să-l încătușeze mai mult; el vru să-i spună ceva drăgălaș, dar, neîndrăznind s-o tutuiască, precum făcuse în scrisori, se mulțumi să-i sărute mai lung mâna și apoi, spre a-și ascunde zăpăceala, trecu la Ghighi căreia îi zise galant:

— Mi-a vorbit atâta despre dumneata… sora dumitale… încât te-am cunoscut imediat…

Titu dădu o mână de ajutor vizitiului să deshame caii. Deoarece ei n-aveau șură sau șopron, îl sfătui să acopere brișca cu o pătură, iar caii să-i bage în grajd unde se mai găsește puțin fân; dacă va mai trebui, vor cere de la vecini, că anul acesta este nutreț din belșug… Ploaia îl udă până la piele, ceea ce nu-l împiedică să strângă bărbătește mâna lui Pintea care, împreună cu ceilalți, zăboveau tot în cerdac.

— Credeam că nici n-ai să mai vii pe ploaia asta scârboasă!… Ei, dar ce mai stați aici în umezeală?… Haidem în casă!… Leapădă-ți și tu, George, macferlanul și umbrela, că uite cum curge apa din ele!…

Îl duseră în salonaș. Întrebările nu mai conteneau: când ai plecat, unde ai poposit, ce-ai pățit pe drum? Și copleșindu-l cu întrebări, încât el abia biruia cu răspunsurile, toți îl cântăreau din ochi cu o curiozitate pe care nici măcar nu încercau s-o ascundă.

Era de vreo douăzeci și cinci de ani, cu o înfățișare plăcută, cu niște ochi negri cam mici și neastâmpărați și cu o mustăcioară cărbune, îngrijită. Părul aspru, pieptănat în sus, era retezat drept, ca o perie. Cu mișcările iuți și îmbrăcat într-o redingotă puțin prea lungă, sub care purta o vestă încheiată în nasturi deși până la gulerul alb și tare ce-i cuprindea gâtul scurt, n-avea mai nimic preoțesc nici în ținută și nici în vorbă.

Vedea cum îl examinează toată familia și aceasta îl încurca, dar totuși povestea mereu, căutând vorbele cele mai alese și aruncând deseori ochii la Laura, care stătea lângă el, îl privea tăcută și se roșea ca sfecla când întâlnea căutăturile triumfătoare ale bătrânilor.

Pintea vorbi mai cu seamă despre părinții lui, pe care-i iubea mult. Tatăl său era preot în Lechința, iar Lechința era un orășel cam cât Armadia, însă împestrițat cu toate neamurile și fără culoarea românească de aici. Herdelea își aduse aminte că a umblat și dânsul prin Lechința, acum vreo optsprezece ani, la o ,,reuniune” de învățători, împreună cu Titu, care pe atunci era un băiețandru de vreo cinci anișori. Își aminti chiar că cunoscuse și pe tatăl lui George, care la banchetul de adio a ținut o cuvântare înflăcărată… Pe urmă Pintea mai spuse că are mulți frați și surori, care aproape toți sunt gospodăriți și răspândiți prin toate colțurile pământului românesc. Acuma i-a venit rândul lui să-și întemeieze fericirea… Zicând aceasta se uită cu mai multă îndrăzneală la Laura care se topi de rușine și se sculă repede, făcându-se că trebuie să caute ceva pe la oglindă, unde, privindu-se puțin, își potrivi părul la tâmple.

— Ei, fetelor, — interveni iar Herdelea, frecându-și zgomotos mâinile, — ia să ne aduceți voi ceva să mai dezmorțim oleacă pe George, că văd că-i rebegit rău de ploaie și de frig… Cred că bei și tu, ginere, un șnaps fain de tot, știi, românesc, de-al nostru?…

Fetele ieșiră ca niște sfârleze, bucuroase că pot să-și comunice la repezeală impresiile. Așezând pe o tavă păhăruțele și sticla cu rachiu fiert și îndulcit, Laura întrebă cu inima strânsă:

— Ce zici, Ghighițo?… Cum ți se pare?
— O, dar știi că-i foarte drăguț, se jură Ghighi din toată inima. Zău, Laura, e de o sută de ori mai simpatic ca Ungureanu… Mă și mir cum nu ți-a plăcut ție până acuma? Nu vezi că-i elegant, nu ca teologii ceilalți care se plimbă veșnic cu umbrela subțioară… Parcă nici n-ar fi teolog, parcă ar fi cel puțin inginer!

— Adevărat? stărui Laura strălucitoare… Nu-i prea mic?
— Ce mic? se cruci cealaltă. E doar tocmai cât tine de înalt… Adică de unde până unde vrei să fie negreșit ca prăjina de Ungureanu?… Ș-apoi n-ai văzut ce brișcă superbă are? Asta-ți spune cât de colo că-s oameni bogați și vrednici!

— Mie totuși mi se pare că-i prea mic, reveni Laura care dorea să audă cât mai multe laude spre a se convinge pe deplin și pentru a-și risipi toate îndoielile ce-i mai necăjeau uneori sufletul.

— Lasă, nu mai cârti! Aveți să fiți o pereche încântătoare! sfârși Ghighi cu însuflețire.

Pintea bău puțin ca să nu-și închipuie oamenii că poate-i bețiv. În schimb limba i se dezlegă din ce în ce. Era vorbăreț din fire și-i plăcea și lui însuși cum povestește. Și astfel, după ce se mai obișnui puțin și-și învinse sfiala, începu iar despre rudele lui, apoi despre cunoscuții și prietenii comuni, pe urmă despre el însuși, despre viața lui în liceu, la seminar… Numai despre Laura nu scoase nici un cuvânt. De altminteri toți găsiră că așa se cuvine, căci chestia asta, fiind serioasă, nu trebuie adusă în discuție decât cu băgare de seamă și în momentul oportun…

Când Pintea conteni, fetele aruncară pe masă balul de mâine seară și până la cină avură vreme să-l macine. Firește că George venise înadins ca să nu lipsească de la faimoasa petrecere din Armadia. Nici Laura și nici Ghighi nu voiră să-i spună în ruptul capului în ce fel de toalete vor apărea, ca să-i poată face mâine o surpriză cu atât mai mare când le va vedea… Pintea, galant, își oferi brișca lui spre a merge cu toții împreună, iar Herdelea se pregăti să primească, mulțumit că scapă ușor de grija trăsurii pentru mâine. Laura refuză consternată: ce ar zice armadienii de așa ceva? Apoi nici n-ar încăpea toți într-o singură trăsură, căci pe ele trebuie să le întovărășească cel puțin Titu și să-și ducă o sumedenie de cutii cu rochii, neputând pleca de acasă îmbrăcate ca să ajungă acolo într-un hal fără hal. Și în sfârșit ele s-au înțeles să tragă la Elvira Filipoiu unde trebuie să se gătească… Primi însă bucuroasă ca Pintea să vie să le ia de la Filipoiu și să se ducă împreună la bal…

Cum tânărul nu se pronunțase încă unde are de gând să petreacă noaptea și ca să nu-și închipuie c-ar putea fi găzduit aici, Titu, îndemnat de dăscălița, prinse un prilej și-l sfătui să tragă în Armadia la Augustin, un cărăuș foarte cumsecade, care are casă bună și n-o să-i ceară nici un ban când îi va spune că-i trimis de Herdelea. Pintea nu se gândise la aceasta, se zăpăci puțin și rugă pe Titu să-l însoțească făgăduindu-i în schimb să-l trimită acasă cu brișca. Titu, firește, se învoi, mai ales în nădejdea că poate va avea norocul să zărească în trecere pe Roza Lang. La masă Pintea de-abia mâncă, iar Laura ciuguli și mai puțin ca de obicei din bunătățile ce le căra Ghighi, care era supărată că tocmai cei pentru care le-au gătit fac atâtea mofturi de ți-e și necaz. Târziu de tot, tânărul se urni totuși să plece. Dacă ar fi fost după el, nici n-ar mai fi plecat, ci ar fi stat de vorbă până dimineața… Herdelea îi lumină calea cu lampa, în vreme ce femeile îi strigară de mai multe ori să nu uite că mâine la prânz e așteptat. De altfel, cum ploaia încetase și cerul se răzbunase puțin, probabil să avem mâine o zi minunată… Fetele, care dormeau în salon, într-un pat, ciripiră și se sfătuiră până după miezul nopții. Laura lăcrimă de câteva ori câte puțin, iar când se gândi la cadrilul al doilea și la primele tururi, plânse de-a binelea. Ghighi însă lăuda din răsputeri pe Pintea, spunând că întrunește toate calitățile unui bărbat ideal; și printre picături nu uita să-și bată joc de Ungureanu, de stângăciile lui comice, de mâinile lui veșnic umede, de încrederea lui ridicolă, și era foarte mulțumită când izbutea să facă și pe Laura să râdă. Totuși, în noaptea aceea Laura a visat numai pe Aurel, care părea că o iubește nebunește și voia să se împuște din pricina lui Pintea, cu care părea că dansează cadrilul al doilea, fericită, invidiată de toate fetele, pe când Pintea stătea bosumflat într-un colț, ca o arătare urâtă… Duminică, după ce clopotele sunară ieșirea din biserică, Titu se repezi la preotul Belciug să-i ceară trăsura pentru deseară. Intrând în ogradă, inima i se strânse puțin. Nu mai întâlnise de mult pe Belciug, căci acuma toată vremea și-o omora alergând după Roza Lang. Știa însă foarte bine că popa întorcea capul când trecea prin fața casei lor, ca să nu salute, și că, întâlnindu-se deunăzi prin Armadia cu Herdelea, s-a făcut a nu-l vedea… Niciodată până acuma răceala între preot și învățător nu fusese atât de fățișă, încât Titu se temea puțin să nu se fi întins și asupra lui supărarea popii…

Belciug abia sosise acasă, însoțit de câțiva sfetnici de-ai bisericii, care, înghițind în sec, îl priveau cum mânca și așteptau să isprăvească spre a lua o înțelegere în privința clădirii noii biserici. Preotul era în toane deosebit de bune și primi pe Titu cu o adevărată explozie de prietenie.

— Noroc, poete!… Are să mi se surpe hornul de când n-ai mai fost pe la mine… Ce mai veste-poveste prin țara muzelor? Ce vânt bun te aduce?

Poezia era una din pasiunile preotului, în amintirea vremurilor când și el mâzgălise versuri spre a-și ușura inima, demult, înainte de a intra în seminar, de dragul unor ochi albaștri și mângâioși.

— Aș vrea să-ți spun câteva vorbe, părinte, zise Titu, uluit de primirea prea călduroasă, cu un glas care arăta că ar dori o întrevedere fără martori.

Belciug dădu afară pe sfetnici:
— Haideți, plecați acasă că acum n-am vreme de voi! Veniți după-amiazi, pe la vecernie!

Când rămaseră singuri, popa îi turnă un pahar de vin.
— Ei, să trăiești și să te văd cât Coșbuc de mare! ură Belciug, ciocnind și golind paharul dintr-o dușcă.

Titu voise să aducă vorba mai pe departe, dar din pricina amabilității preotului, se pomeni că-i zice prostește:

— Ne-ar trebui brișca dumitale pentru deseară… Știi că-i balul deseară… Dumneata tot nu te duci, iar noi…

După toanele bune ale preotului, Titu s-ar fi așteptat să-l întrerupă scurt și să-i spună ,,ai zis”, ca altădată. Cum însă Belciug tăcea și se întuneca, tânărul se opri singur, încurcat, cu o privire nedumerită… Trecu un răstimp greu până ce popa, cu ochii în farfuria goală și jucându-se cu furculița, începu rar, gânditor:

— Am să v-o dau, firește, dar numai pentru dumneata… Pentru dumneata, înțelegi?… Căci pentru părinții dumitale n-aș da-o, mai bine s-o ardă focul… Uite așa! Ți-o spun verde: n-aș da-o… Acum dumneata ești băiat deștept și mă vei pricepe fără multe explicații. Când a venit tatăl dumitale aici m-am bucurat din inimă, știți prea bine, și am făcut ce-am putut ca să-i fiu de folos. N-aș fi crezut niciodată că-mi va fi potrivnic, ca să nu zic vrăjmaș pe față. Să nu creadă dânsul că eu sunt prost. Am simțit de mult că mă sapă și am tăcut. Dar toate au o margine… toate… Când am deschis ochii, m-am speriat de ce-am văzut…

Nu ridică deloc privirea din farfurie. Numai cu țăranii era mai îndrăzneț. Încolo se sfia când spunea cuiva în față lucruri neplăcute… Titu stătea pe ghimpi. Cuvintele preotului i se păreau nedrepte și jignitoare. Se gândi o clipă să-i trântească o obrăznicie și să sfârșească. Dar aceasta ar fi însemnat să rămână fără trăsură.

— Acuma nu mai lua în seamă și dumneata toate mărunțișurile, zise dânsul în cele din urmă, văzând că Belciug a încetat.

Într-adevăr, preotul părea că-și sleise toată mustrarea. Răspunse cu alt glas:

— Dar știi că n-am vizitiu?… Omul meu trebuie să meargă de noapte la moară în Dumitrița, că morile de apă din Jidovița macină scump și prost, pe când în Dumitrița e o moară de foc care face o făină ca aurul…

— Nu-i nimic, am să mân eu caii! vorbi Titu, gândindu-se că va lua pe Ion al Glanetașului ca vizitiu, firește fără să afle popa.

— Numai să băgați de seamă să nu vă răstoarne că-s hodiniți și buieștri… Petrecere bună!

Trecând spre casă, Titu înștiință pe Ion că-l ia ca vizitiu deseară. Venind, își pregătise o cunună de înflorituri pentru a povesti ce-a pățit la popa. Dar n-a mai putut spune nimic deoarece sosise Pintea.

După masă lucrurile erau potrivite așa fel ca Laura să rămână între patru ochi cu Pintea, spre a-și putea descărca sufletele… Stătură împreună, singuri, aproape un ceas și totuși nu vorbiră deloc de iubire, ci numai de nimicuri neînsemnate, făcând pauze mari și roșind copilărește când li se întâlneau privirile furișe… Fiecare își zicea în sine că ar trebui să înceapă celălalt și în sfârșit se mângâiară că se vor lămuri mai bine deseară, la bal, unde în potopul de lume și de muzică le va veni mai lesne să-și deschidă inimile.

Herdelea, parc-ar fi simțit că tinerii au pierdut vremea degeaba, făcu ce făcu și prinse pe Pintea într-o convorbire serioasă de numai câteva minute, dar de-ajuns ca să-i spună tot ce trebuie să spună un socru cumsecade unui ginere cinstit. Când îi declară limpede că nu poate să dea Laurei nici un ban zestre, tânărul s-a rușinat și s-a emoționat, iar când bătrânul a adăugat că fata va avea totuși un trusou modest și cele ce-i trebuiesc în casă, Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o ață, că Laura e cea mai mândră comoară din lume și că de altfel la logodnă nădăjduiește să vină cu părinții săi, care vor îndrăgi pe Laura desigur tot așa cum o iubește el.

— M-am crezut dator să-ți arăt situația din vreme cum este, ca să n-avem pe urmă neînțelegeri, încheie Herdelea mulțumit, bătându-l pe umăr.

Spre seară Pintea a plecat în Armadia, la gazdă, să lase răgaz fetelor să se pregătească în tihnă de bal…

Trăsura popii se umplu de cutii, de legături, de geamantane, parc-ar fi pornit tocmai în Siberia. Titu trebui să se cocoțeze pe capră, lângă Ion; fetele însele de-abia se vedeau dintre bagaje. Herdelea dăduse lui Titu bani de cheltuială, dar îi spuse de nenumărate ori să nu fie mână spartă, să-i ție legați cu șapte ațe, căci nu se poate ști cât va mai sta Pintea pe-aici și fiecare gologan e numărat; să plătească peste taxa de intrare cel mai mult cincizeci de creițari, ca să salveze onoarea familiei, să fie trecuți în Gazeta Transilvaniei printre ,,suprasolvenți”, dar să nu se întindă la chef…

— Dumnezeu să v-ajute! murmură dăscălița, cu lacrimi în ochi, văzând brișca urnindu-se.

Tocmai când să intre în Armadia își aduse aminte Laura c-a uitat să-și ia evantaiul. Se opriră, se sfătuiră. Erau cât p-aici să se întoarcă înapoi, căci evantaiul avea un preț deosebit din pricina diferitelor iscălituri de la diferitele baluri, alcătuind un adevărat trofeu… Titu o povățui să împrumute unul de la Elvira. Laura se liniști numai gândindu-se că întoarcerea ar fi un semn rău, spuse însă de mai multe ori că întâmplarea aceasta nenorocită i-a stricat toată seara.

Fetele, împreună cu Elvira, ajutate de două servitoare, supravegheate de însăși doamna Filipoiu, o femeie foarte grasă, neagră și zăcută de vărsat, dar bună ca pâinea caldă, se gătiră mai bine de două ceasuri și se făcură ca niște păpuși.

— Pun rămășag că voi o să fiți reginele balului, le spuse doamna Filipoiu, mângâindu-le cu privirea, în vreme ce ele își ștergeau pudra de pe sprâncene.

Titu venise îmbrăcat de-acasă: jachetă neagră, cam purtată, vestă foarte deschisă, cravată albă, înăsprită, mănuși albe de atârnat în buzunar ca să se vadă că are… Plictisit de așteptare, puse pe o servitoare să-i mai calce dunga pantalonilor care se boțiseră în trăsură, iar el se așeză și-și lustrui ghetele ca oglinda.

Când veni Pintea, fetele erau zâne. Se făcură prezentări ceremonioase. Doamna Filipoiu felicită pe Pintea pentru norocul de-a fi găsit o ființă atât de drăgălașă ca Laura, iar Elvira șopti fetelor, încântată: ,,Foarte drăguț și simpatic”. Titu rezolvă problema trăsurilor: fetele cu doamna Filipoiu vor merge în brișca popii, iar el cu Pintea în cealaltă și vor sosi deodată la liceu unde, în sala de gimnastică, avea loc serata…

Intrarea principală a liceului era luminată cu două rânduri de felinare. Pe scările de piatră aștepta, întru întâmpinarea invitaților, o întreagă armată de ,,aranjori” cu câte o fundă tricoloră în piept. Vreo zece se repeziră la trăsură, ajutând fetelor să coboare și oferindu-și brațul cârligat.

— E târziu?… Nu, da, aș… S-a început? Câteva minute… De mult?… Foarte reușit… Păcat! se auzi în grupul fetelor înconjurate de aranjori.

Pintea păși în urma domnișoarelor, strângând câteva mâini cunoscute, iar Titu rămase să dea ordine vizitiilor. Îndeosebi lui Ion, căruia nu-i plătea nimic pentru osteneală, îi spuse să vie și el să vadă petrecerea mai târziu, ca să fie la îndemână când o fi de plecat. Poate c-o să-l cinstească și cu o sticlă de bere, dacă cumva n-o fi prea scumpă, căci în asemenea împrejurări restauratorul face niște hoții nemaipomenite. Să intre însă prin grădina liceului și să aștepte la ușa din dos, de unde se vede bine în sala de gimnastică…

Titu cunoștea pe toți aranjorii care erau recrutați dintre profesorii mai tineri, studenții universitari întârziați pe-acasă și elevii mai spălați din clasele superioare. Aurel Ungureanu se afla printre dânșii, dar se ascunsese când au trecut fetele. Pintea cu domnișoarele și cu doamna Filipoiu îi așteptau în bufetul instalat alături de sala de dans. Aici, la o masă de lângă ușă, bătrânul și mărunțelul profesor de desen și caligrafie Romașcu îndeplinea funcțiunea de casier… Titu se duse drept la Romașcu, care însă îi strânse mâna murmurând zâmbitor:

— S-a achitat… Domnul Pintea… Titu protestă, firește, numai de formă:
— Cum se poate una ca asta? Îmi pare rău, dragă George, zău așa!… Atunci, domnule profesor, uite o coroană din partea mea!

— Ca suprasolvire?
— Da! făcu Titu cu mândrie.
— Cele mai calde mulțumiri! răspunse profesorul-casier însemnându-i numele într-un caiet liniat special de dânsul cu diferite cerneluri.

Marea sală de gimnastică era transformată în sală de spectacol, împodobită cu ghirlande de brad, la care lucraseră o săptămână întreagă, după-amiaza, toți elevii liceului. În fund se înălța scena improvizată din catedre suprapuse, cu culise de scoarțe și covoare pestrițe, restul încăperii fiind ocupat de mai multe rânduri de scaune, adunate de pe la domnii din oraș cu condiția să le fie înapoiate îndată după sfârșitul seratei. Scaunele erau rezervate numai pentru doamne, căci domnii, în afară de câțiva mai bătrâni, stăteau în picioare pe lângă pereți, luându-și însărcinarea de-a îngroșa ropotele de aplauze ce porneau din celalalt fund al sălii unde se înșirau elevii din cursul superior, puși acolo să-și manifesteze admirația și însuflețirea.

Aranjorii așezară pe domnișoare în rândul întâi, pe locurile cele mai bune, păstrate înadins pentru ele în schimbul unor surâsuri grațioase. Titu cu Pintea rămaseră mai pe lângă ușă.

Spectacolul începuse… Acuma un elev lung și slab declama o anecdotă țigănească, strâmbându-se întruna, repezindu-se încoace și încolo pe scenă, schimbând mereu glasul și stârnind râsete zgomotoase în fund și zâmbete discrete pe scaune.

Programul de altfel era încărcat și variat; mai urmară vreo zece declamații, recitări și dialoguri, toate gustate cu cuvenita plăcere națională. Apoi veni conferința unui profesor de literatură, întretăiată, mai ales în partea a doua, de foarte dese căscături ascunse cu multă discreție. Conferențiarul fu răsplătit totuși cu o furtună de aplauze bucuroase care parcă însemnau ,,bine că s-a isprăvit”…

Toată lumea răsuflă mai ușurată. Într-o clipă bufetul se umplu cu publicul care ieșea spre a îngădui elevilor să transforme sala de spectacol în sală de dans, strângând scaunele și așezându-le de-a lungul pereților, să stropească puțin dușumelele cu leșie rece și să împrăștie pe jos sacâz ca să nu se facă lunecușuri să-și frângă picioarele vreun dansator prea pasionat.

Titu avusese grijă să oprească masa cea mai bună în bufet. Toate tovarășele de sindrofie se adunară aici, patronate de doamna Filipoiu. În jurul lor roiau aranjorii și alți cavaleri de seamă. În mijlocul interesului însă stătea Pintea pe care Titu îl prezenta cu mândrie tuturor:

— Cumnatul meu in spe!

De altfel mai toată Armadia știa că fata lui Herdelea se mărită; chiar și împrejurimile. Învățătorul se lăudase la berăria Grivița și vestea s-a împrăștiat ca fulgerul. Mai ales fetele erau curioase și examinau pe furiș pe Pintea, să vadă cum se înfățișează cel ce va fi soțul prietenei lor. Și toate găseau prilejul să șoptească Laurei: ,,Foarte drăguț!” Se încinse apoi o ciripeală generală. Toți slăveau spectacolul și pe interpreți, își angajau cadrilurile și ,,romana” și de-abia așteptau să înceapă dansul…

După ce își făcu datoria aici, Titu trecu la altă masă unde ședea Lucreția Dragu împreună cu părinții ei, amândoi grași ca niște butoaie. Conferențiarul de adineaori, tânărul profesor de literatură Ștefan Oprea, și un student în drept se învârteau în fața fetei, înclinându-se din când în când și copleșind-o cu complimente. Titu salută pe bătrâni cuviincios și familiar, apoi își trase un scaun lângă Lucreția, căreia îi sărută mâna, fără a uita să i-o strângă puțin, ca omul cu drepturi câștigate. Fata se roși, iar ceilalți doi curtezani îngălbeniră văzând îndrăzneala poetului. Ei stăteau în picioare de un sfert de ceas.

— Luați loc, domnilor, dacă vă face plăcere! zise drăgălaș Lucreția, cu ochii la conferențiarul încurcat.

Începu un duel de aluzii și înțepături între cavaleri, spre spaima doamnei Dragu care avea groază de orice discuții ce nu le înțelegea. Oprea și Titu, deși prieteni, se vrăjmășeau în ascuns, fiindcă profesorul strâmba din nas asupra poeziilor lui Titu, iar poetul spunea în gura mare pretutindeni că Oprea nu se pricepe în literatură nici cât straja de noapte din Pripas. Acum Titu se repezi mai întâi asupra conferinței profesorului, căutând să-l doboare în fața Lucreției. Lupta însă rămase nehotărâtă: zâmbiră toți când Titu imită stângăciile rivalului său, dar totuși nimeni nu-l aprobă, nici măcar printr-o vorbă. Atunci poetul se agăță de fracul conferențiarului, cu mai mult noroc, căci toți izbucniră într-un hohot de râs la care trebui să ia parte chiar Oprea spre a nu arăta că i-e necaz. În tot balul, profesorul singur era în frac; și-l comandase înadins și, în sufletul lui, se fălea și se simțea superior tuturor purtându-l. Ceilalți domni veniseră care în jachetă, care în redingotă, cei mai mulți în sacouri negre, unii chiar în haine de stradă deschise… Cu toată biruința lui Titu, atât părinții cât și Lucreția nu încetară de-a dovedi o atenție deosebită profesorului care putea fi un ginere minunat, mai ales că fata bate balurile cam de mulți ani și zadarnic. Titu însuși băgase de seamă sforțările Lucreției de a înlănțui pe Oprea încă din vara trecută, dar nu se alarmase. El mai întâi nu se socotea printre candidații serioși. În ochii lui, Lucreția era o fată drăguță, cu care poți sta de vorbă făcând exerciții și declarații de dragoste și căreia, în cele din urmă, ajungi să-i furi o sărutare nevinovată. Dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi găsit alta, tot atât de melancolică și de visătoare, care să-i inspire poemele de amor romantic. Mai cu seamă de când nădăjduia de la Roza Lang o iubire mai pământească, Lucreția coborâse pe planul al doilea în inima lui. Dacă n-o părăsise încă de tot, era numai pentru a exaspera pe Oprea.

Într-o clipă când conferențiarul se adânci cu Dragu în niște dezbateri asupra lefurilor profesorilor, care nici gând să se mărească, Titu se plecă mai aproape de Lucreția și-i șopti:

— Cred că am cadrilul al doilea?
— O, de-abia acuma te trezești să mi-l ceri?… Dar l-am dat de mult!

— Da… Credeam că nici nu mai e nevoie să ți-l cer… Știai prea bine că sunt totdeauna al dumitale… Bine. Nu face nimic. Cine e fericitul, dacă nu-s indiscret?

— El, murmură fata arătând pe Oprea.
— Mhm, se întunecă Titu. Foarte bine. Mi l-ai preferat. Să ții minte!… Dar cadrilul întâi?

— Cu plăcere… Titu mai bolborosi ceva, apoi se sculă plictisit, aproape jignit, și se depărtă. Lucreția însă rămase cu inima cât un purice. Mințise și tremura să nu se răzbune minciuna. Refuzase lui Titu cadrilul al doilea pentru că voia să-l dea lui Oprea, care nu îndrăznea să i-l ceară. Se frământă câteva minute, apoi deodată întrebă:

— Domnule Oprea, ai vizavi pentru al doilea?
— Vizavi aș găsi, dar n-am pereche, domnișoară! zise profesorul șovăind.

— Nici eu, mărturisi Lucreția plecând ochii cu o sfială ispititoare.

Se făcu. El i-l ceru, iar ea i-l dădu… Zgomotul de pahare și de glasuri încrucișate, mirosul amestecat de sudori, de băutură și de parfum ieftin, zăpușeala care creștea repede și înroșea fețele, silind pe domnișoare să treacă deseori în dosul unui paravan japonez ca să-și șteargă cu pudră luciul de grăsime de pe nas, toate fură stăpânite deodată de sunetele pasionate ale unei someșane sprintene, pornită din arcușurile tarafului de lăutari, în sala devenită acuma de dans. Muzica aprinse inimile tineretului. Toate picioarele se mișcau pe loc nerăbdătoare.

— Goghi! Goghi! trecu din gură în gură ca un suspin de ușurare. Era numele țiganului din Bistrița care avea cel mai vestit taraf de lăutari din județ, care fusese angajat spre a mări splendoarea petrecerii și din pricina căruia se amânase până acuma balul.

Perechile de dansatori intrau rând pe rând în sala de dans, urmate de mamele credincioase ce-și luau locurile de pază și admirație pe scaunele așezate lângă pereți. Aici muzica umplea aerul, iar luminițele candelabrului din mijlocul tavanului tremurau și picurau stearină, obligând pe cavaleri să ocolească locul primejdios.

Laura dansa cu Pintea care, nefiind dansator încercat, greșea adeseori pașii, ceea ce pe Laura o rușina și-i amintea pe Aurel cel neîntrecut. De câte ori se încurca, Pintea îi cerea iertare și-i strângea mâna, iar fata, drept răspuns, zâmbea cu resemnare îngerească și întorcea capul după celelalte perechi. Aproape toate domnișoarele erau în costume naționale, ca și Laura, dând o înfățișare mai caldă și pitorească seratei.

Titu nici nu mai avea chef să intre în sala de dans, atât de mult îl plictisea cadrilul al doilea. Ca să-și uite necazul, se încurcă la taifas cu silvicultorul Madarasy, un ungur cumsecade, nelipsit de la serbările românești, vorbind și chiar citind bine românește. Era un admirator al talentului lui Titu și de aceea se întrețineau deseori despre literatură, ajutați de numeroase pahare, căci ungurului îi plăcea mult vinul acrișor, spunând veșnic că vinul și literatura merg mână-n mână. La masa lor se opri mai pe urmă și solgăbirăul Vasile Chițu care, deși român, venea numai în calitate de reprezentant al autorității statului spre a se încredința că, sub pretextul balului, nu se pune cumva la cale vreo ațâțare împotriva Ungariei sau vreo manifestație antipatriotică. Vorbea puțin și se arăta posomorât parcă l-ar fi durut dinții. Românii îl disprețuiau, dar numai în ascuns, și-i ziceau ,,renegatul”.

Veselia creștea în rândurile dansatorilor. Câțiva mai înfocați se făcură în curând leoarcă de sudori, încât trebuiră să se retragă într-o odaie mai dosnică, să se răcorească puțin și să-și schimbe gulerele. În schimb, domnișoarele parcă aveau șapte suflete, nu oboseau deloc și zâmbeau întruna și din ce în ce mai ademenitor.

Dându-și seama că toți ochii o urmăresc, Laura dansa aproape numai cu Pintea. Doar câtorva profesori și studenți, care nu i-au făcut curte niciodată, le-a acordat câte o tură, câte una singură, aruncând însă lui Pintea niște priviri din care să înțeleagă că toți o plictisesc, afară de dânsul. Când, la ultima figură a cadrilului, s-a pomenit față-n față cu Aurel Ungureanu, i-a răspuns foarte rece, ascunzându-și cu dibăcie emoția. De altfel Aurel, poate înadins ca s-o ispitească, a dansat cu Ghighi mai mult ca de obicei. Firește, Pintea nu s-a clintit toată seara din preajma Laurei, iar când ea dansa cu alții, n-o scăpa din ochi o clipă. Tocmai la cadrilul al doilea a început s-o tutuiască și să-i spună și din gură ceea ce-i scrisese de atâtea ori: că o iubește cum nimeni în lume n-a mai iubit o femeie și că are ambiția s-o facă cea mai fericită ființă de pe globul pământesc. Laura îl asculta întâi foarte mișcată, neobișnuită cu declarații atât de fățișe. Pe urmă însă i s-a deschis și ei graiul, încât au stabilit pe îndelete să facă negreșit logodna luna viitoare, când să vie și părinții lui George…

În cele din urmă, întărâtat de păhărelele de vin și cu gândul să se răzbune pe gâsca proastă care l-a jignit atât de adânc în amorul propriu, Titu se urni și se amestecă printre dansatori. Dar, în loc să danseze, se ținu toată seara pe urmele Lucreției, șoptindu-i crâmpeie de versuri cu aluzii înțepătoare, făcând-o cochetă și necredincioasă, și în sfârșit căutând să-i tulbure idila sentimentală cu Oprea. Fata îi răspundea mai mult prin surâsuri lucitoare și doar de vreo două ori murmură, râzând fără nici un rost și cu o drăgălășie cuprinzătoare: ,,Mai știi?”

Pe la ora două după miezul nopții urmă pauza cea mare. Lumea tăbărî în bufet. Mesele se încărcaseră cu mâncări și băuturi. Dansatorii se răcoreau asaltând butoaiele cu bere. Goghi avea grijă să nu scadă însuflețirea. Romanțele cele mai noi și mai frumoase mergeau drept în inimile înfierbântate. Arcușul lui părea fermecat. Cântând trecea de la o masă la alta, ciocnea câte un pahar ici-colo, arunca priviri galeșe domnișoarelor, ca orice lăutar răsfățat.

De-abia acuma își aduse aminte Titu de Ion și-l găsi la ușa dinspre grădină, cu ochii plini de mirare și de plăcere. Îi aduse o sticlă cu bere și o halcă de friptură.

— Ei, ce mai zici, Ionică? îl întrebă în fugă, fiind grăbit să nu întrerupă tachinarea Lucreției.

— Tare-s mândre petrecerile dumneavoastră, domnișorule! zise flăcăul cu privirea aprinsă.

Cel dintâi vals, după pauză, pricinui lui Titu o mare satisfacție. Profesorul Oprea, dansând cu Lucreția, uită de candelabrul cel mare și trecu prin zona primejdioasă. O ploaie de stearină se scutură în spatele îndrăgostiților. Toată lumea făcu haz de pățania aceasta, iar Titu se grăbi să șoptească necredincioasei:

— Vezi? Pedeapsa lui Dumnezeu pentru cadrilul al doilea! Zorile priveau pe ferestrele sălii și balul nici gând să se sfârșească. Tinerii nu se mai săturau și bisau furtunos toate dansurile, înverșunându-se chiar să nu lase pe domnișoare să plece acasă…

În dosul ușii dinspre grădină, Ion, cotoșmănit în suman, nu simțea nici frig, nici somn privind petrecerea domnilor. Mesele încărcate, muzica, frumusețea domnișoarelor, râsetele, chiar și sudorile dansatorilor îl mângâiau și-l întărâtau neîncetat. Văzând fețele vesele i se părea că toți oamenii aceștia duc o viață fără nici o grijă, fără necazuri și fără supărări. Îi pizmuia amintindu-și zbuciumările și chinurile lui. ,,Bine le mai merge domnilor!” își zicea cu o părere de rău dureroasă.

Dacă ar fi învățat carte, poate că ar fi și el printre dansatori, vesel, fără gânduri grele, fără trudă în oase! Dacă ar fi ascultat pe Herdelea… Apoi toată dragostea lui zbura iar acasă, alintând pământurile fără de care viața lui întreagă n-ar mai avea nici un rost. ,,Toate astea nu plătesc cât o ceapă degerată”, se gândi dânsul în cele din urmă, cu ochii mari răsfrângând mereu petrecerea domnească, dar văzând de-acuma numai pământul aspru și totuși ademenitor, ca o țărancă voinică și frumoasă a cărei îmbrățișare îți zdrobește oasele…

Tot satul cinstea mai mult pe Ion și-l compătimea de când s-a aflat ce-a pățit la judecătorie. Unii ocărau pe Belciug, alții huiduiau pe Simion Lungu care însă se apăra din răsputeri că n-are nici o vină și nici nu mai îndrăznea să sufle o vorbă despre brazdele împricinate. Doar Vasile Baciu, și numai la beție, striga: ,,Uite cine umbla să ia pe Anuța mea!” Când era treaz însă, lua și el partea lui Ion și odată, întâlnindu-l pe uliță, i-a spus cu glasul înduioșat:

— Lasă, măi băiete, că temnițele-s pentru oameni, nu pentru draci!

Osânda totuși răscolea toate planurile flăcăului, clătinându-i încrederea. I se părea că, dacă va sta închis și departe două săptămâni, va pierde și pe Ana, și mai ales pământurile ei pe care începuse să le privească întocmai ca și când ar fi ale lui. Avea o presimțire ciudată că Vasile Baciu va face ce va face și va aduce, în lipsa lui, pe George în casă. Și atunci toate nădejdile lui s-ar împrăștia în vânt și ar rămâne tot așa de becisnic ca până acuma, silit să îndrăgească veșnic numai pământul altora.

Cum zilele treceau și sentința nu mai venea, neliniștea lui creștea. Își închipuia că întârzierea poate să însemne și o agravare a pedepsei. Dacă pe câteva vorbe ale popii s-a pomenit cu două săptămâni de temniță, de ce nu s-ar aștepta și la mai rău?… Cu toate acestea n-avea nici o ură împotriva preotului și nici chiar împotriva judecătorului. Își zicea că e la mijloc bătaia soartei lui nenorocite. Totuși, în lovitura aceasta, avea și mulțumirea că barem s-a ales de-a binelea cu brazdele lui Simion.

Se ducea la Ana mereu, din ce în ce mai îngrijorat să n-o piardă. Blândețea fetei începea să-l neliniștească, bănuind într-însa o șiretenie. De altfel tărăgănările ei, când îi cerea să-l bage-n casă ori să petreacă noaptea cu el în șură sau în podul cu fân, îl făcuseră să se îndoiască de ea. Apoi într-o seară, vorbind de pățania lui și când ea plânse și-l rugă să se ostoiască și mai bine să stea în temniță decât să se pună împotriva celor mari, Ion se înfurie parcă l-ar fi lovit cu măciuca-n cap. Era sigur că fata se bocește din vicleșug, umblând să se scape de dânsul… Nu-i mai spuse nimic, dar se hotărî să nu se dea bătut, orice ar fi să se întâmple…

Cum îi sosi sentința, cum fugi cu ea la Herdelea.
— Să mă înveți, domnule învățător, și să nu mă lași, că pacostea asta mă omoară! zise dânsul mohorât.

— Ia nu mai umbla cu copilării, Ioane, ca doar bărbat ești, nu pleavă! răspunse învățătorul jumătate în glumă, jumătate în serios, înțelegându-i îngrijorarea.

— Dumneata nu știi ce știu eu, domnule învățător, altminteri ai zice tot ca mine! murmură flăcăul clătinând din cap.

Herdelea citi hârtia mormăind până la sfârșit, apoi, ca și când n-ar fi pătruns-o îndeajuns, o mai citi o dată.

— Hm! făcu dânsul ridicând ochii spre flăcău. Eu zic să-i dai dracului pe toți, Ionică, și să te mulțumești cu pedeapsa! Adică ce-o să fie dacă-i sta și tu la răcoare două săptămâni?… Altfel te pomenești că pățim și mai rău!

Învățătorul se temea acuma să se mai amestece. Dac-ar fi fost după sufletul lui, s-ar fi dus cu Ion și până la împăratul. S-a gândit însă bine și și-a dat seama că orice armă are două tăișuri. Judecătorul împărțea dreptatea după cum i se năzărea; se credea mare cunoscător de oameni și tălmăcea legile astfel încât să se potrivească cu dorințele lui. Herdelea ar fi fost fericit să-l poată plesni puțin, mai ales că față de dânsul ungurul se arăta mândru și uneori chiar disprețuitor. Dar îl știa răzbunător și aceasta îi domolea pornirea. Când ar afla judecătorul că el a făcut plângerea, nu s-ar lăsa până nu l-ar zdrobi… Pe urmă ar trebui să încurce și pe Belciug în bucluc. Nici vorbă, felul cum preotul se poartă cu dânsul în vremea din urmă l-ar îndreptăți să-i tragă o săpuneală bună, să-l învețe minte. Și totuși ce-ar folosi el dintr-o ruptură zgomotoasă cu Belciug?

Încercă să lămurească flăcăului toate primejdiile. Sfaturile lui pașnice însă mai mult întărâtau pe Ion care se bătea mereu cu pumnii în piept:

— Iau eu toate răspunderile! Mai bine să mă spânzure decât să mă calce așa în picioare!

Hotărârea flăcăului înmuie împotrivirea învățătorului. Toată seara se tocmiră. Cu cât Hardelea șovăia mai tare, cu atât Ion stăruia mai aprig, parcă în joc ar fi fost însăși viața lui.

Dăscălița și fetele împărtășeau pe deplin scrupulele învățătorului și îndemnau din când în când pe Ion să se astâmpere sau, în orice caz, să se ducă la notar să-i facă ,,lăcrămația”. În cele din urmă își dădu părerea și Titu:

— Și eu cred că mai bine ar fi să-i lăsați în plata Domnului, că de temniță, orice ai face, tot nu scapi, asta-i sfânt. Dar dacă nu vrea și nu vrea, nu văd de ce nu i-ai face plângerea? Eu zic să i-o faci fără grijă… Și ca să nu-ți cunoască scrisul, pune pe Laura să o copieze, și gata!… Foarte simplu!

Părerea lui fu adoptată de toți și Herdelea capitulă:
— Adevărat, cine poate să cunoască scrisul Laurei? Se așeză și făcu o jalbă amănunțită și simțită, în care judecătorul și preotul se întovărășeau spre a năpăstui pe un biet țăran nevinovat. Când o citi pe românește lui Ion, toți se înduioșară. Laura o transcrise îndată cu oarecare emoție. Herdelea avu grijă s-o pună tot pe ea să scrie și adresa pe plicul mare: ministrului de justiție…

— Uite, Ionică! Mâine dimineață o dai recomandată la poșta din Armadia, și să fie într-un ceas bun! zise învățătorul mișcat.

Ion era uluit de mulțumire; puse pe masă trei zloți și nu vru să iasă din casă până ce Herdelea nu-i primi.

— Nici nu știi dumneata ce bine mi-ai făcut, murmură flăcăul sărutând mâna învățătorului.

— Bine că i-ai făcut-o, zise Titu după ce plecă Ion. Adică de ce să-și bată joc de el toți măgarii?

Peste vreo două săptămâni, în amurg, silvicultorul Madarasy cu solgăbirăul Chițu și cu șeful percepției din Armadia, într-o căruță ușoară, se opriră în fața casei învățătorului. Fuseseră la vânătoare de iepuri în hotarul Pripasului, alergaseră toată ziua și nu izbutiseră să tragă măcar un foc de pușcă. Se întorceau pleoștiți, zgribuliți de frig și de umezeală; doi câini tremurau lângă căruță, cu urechile dăbălate, fără să se sinchisească de dulăul învățătorului care, cu labele pe gard, hămăia din ogradă, furios că nu-l bagă în seamă nimeni. Ca să-și alunge necazul și să nu intre în orășel ziua și cu gențile goale, vânătorii nenorocoși hotărâseră să poposească la Jidovița, la cârciuma lui Neumann, să se dezmorțească cu câteva litre de vin fiert și chiar să-și potolească foamea înainte de-a ajunge acasă.

Știind că, dacă vor fi singuri, vor continua a vorbi numai de vânătoare, făcându-și imputări plicticoase reciproce, se gândiră să poftească atât pe Herdelea cât și pe Titu cu care erau toți în legături prietenești. Învățătorul ar fi fost bun bucuros să iasă să se mai distreze puțin, dar nu îndrăznea să se miște fără consimțământul doamnei Herdelea, care găsea nedemn din partea unui om bătrân și cu necazuri să se așeze la beție cu toți flușturaticii Armadiei. Titu poate face ce poftește, că-i tânăr și fără răspundere… Trebui să coboare din căruță Madarasy, să stăruiască din răsputeri până să o înduplece, dar cu condiția, repetată energic de mai multe ori, să nu cumva să întârzie peste vremea cinei…

La cârciuma lui Neumann găsiră o societate numeroasă și veselă: profesorul de grecește Maiereanu, un chefliu și jumătate, cu creștetul pleșuv și cu o barbă mare atinsă de cărunțeală, popa Belciug, profesorul Spătaru, tatăl prietenelor bune ale fetelor lui Herdelea, doctorul Filipoiu, avocatul Paul Damian și popa din Vărarea, cel mai strașnic bețiv de pe valea Someșului, care era aici de ieri de la amiazi și nici gând n-avea să se urnească.

Titu își dădu seama că aici are să se încingă o petrecere care nu se va isprăvi nici până mâine dimineață. Și deodată îi răsări în minte doamna Lang și inima începu să-i bată furtunos. Trebuie să aducă la chef și pe Lang. Dacă izbutește, îi surâde fericirea. Pe Lang, când dă de băutură, nu-l clintești nici cu șase boi, mai ales când băutura e pe gratis… Într-o clipă se și hotărî: se va duce să-l poftească. Lang e simpatic la beție și n-o să-l dea nimeni afară.

Până să fiarbă vinul, și în vreme ce ceilalți se întinseră la vorbă, Titu ieși, fără palton, ca să nu se creadă că vrea s-o șteargă de tot.

Dădu buzna în casa soților Lang care nu știau cum să mai omoare timpul. Bărbatul clipocea pe un scaun, iar Roza ședea la gura sobei cu privirile pierdute în jocul flăcărilor tremurătoare. Femeia se sculă repede, cu obrajii îmbujorați de căldura focului, și-l întâmpină înviorată:

— Cât ești de drăguț că vii să ne mai scuturi din plictiseala asta otrăvitoare!

Când auzi Lang despre ce e vorba, sări deodată fericit:

— Uite prietenul adevărat care nu-și uită niciodată prietenii! strigă dânsul luându-și îndată paltonul și pălăria, gata de plecare.

Titu schimbă o privire cu Roza, care începu să se plângă că i-e frică să rămână singură, că să nu mai meargă nicăieri, mai bine le pregătește aici câte un ceai… Lang nici n-o asculta.

— Vino, dragă, nu te potrivi toanelor femeiești! mormăi el către Titu care încerca să liniștească pe Roza.

Fiindcă tânărul mai zăbovea, Lang o porni înainte. În aceeași clipă Titu sărută puternic mâna Rozei și șopti puțin răgușit:

— Ai să te superi dacă viu să te văd mai târziu? Femeia nu răspunse. Ochii ei însă străluceau ca o chemare… Lang, ca bețiv reputat, fu primit cu o explozie de bucurie. I se oferi un scaun lângă perceptorul din Armadia, să poată tăifăsui împreună ungurește.

Între timp ceilalți înconjuraseră pe crâșmărița tinerică, durdulie și sprintenă, asaltând-o cu complimente ștrengărești pe care ea le asculta zâmbind neobosită în dreapta și în stânga, spre a mulțumi tuturor pentru atâta cinste. Cârciumarul închidea ochii și urechile, fiind vorba de bunul mers al afacerii, și doar în răstimpuri se strecura în odaia unde petreceau domnii și numai ca să vadă să fie toate în ordine. În cele din urmă însă își vârî capul pe ușă și, făcând un semn soției sale, vorbi mieros mușteriilor:

— Mă rog dumneavoastră… fierbe vinul în clocot… e nevoie de muiere…

După ce ieși crâșmărița, popa din Vărarea începu să lălăie cântece bisericești spre marea indignare a lui Belciug care nu putea îngădui asemenea fărădelege din partea unui preot. De aici se porni o discuție serioasă căreia nu-i puse capăt decât revenirea cârciumăresei, cu o tocană uriașă, și a cârciumarului, cu un ceaun de vin fiert.

Într-o clipă toate sticlele goale și rămășițele de mâncări fură date la o parte; numai popa din Vărarea nu se îndură să se despartă de sticla lui de vin roșu, încât trebui să i-o smulgă din mâini doctorul Filipoiu.

Se ospătară zdravăn… Cu cât foamea se potolea, cu atât paharele se goleau mai des și limbile turuiau mai slobode. Veselia creștea mereu. Vremea trecea ca părerea. Când își aduse aminte Herdelea de făgăduința că până la cină va fi negreșit acasă, era târziu de-a binelea: aruncă o privire întrebătoare lui Titu care-i răspunse printr-un zâmbet complice.

— Acuma e prea târziu, ce să mă mai supăr degeaba! se mângâie bătrânul sorbind alene din pahar.

Deodată profesorul Spătaru, mititel și cu cioc blond, în culmea unei înflăcărări mult stăpânite, se porni să cânte Deșteaptă-te, române. Solgăbirăul Chițu păli și-și mușcă buzele. Văzând însă că mai toți țin hangul profesorului, se ridică în picioare și curmă cântecul, zicând:

— Nu pot permite, domnilor, să faceți și aici politică! Spătaru, înțepat, sări și el în picioare și se răsti la Chițu cu niște ochi fulgerători de mânie și de băutură:

— Iar eu nu-ți permit dumitale să fii obraznic, domnule! Aici nu suntem în cancelaria dumitale renegată, ai înțeles? Acolo să te rățoiești dumneata, nu aici, între oameni cumsecade!… De altfel, dacă nu-ți place, uite colo-i ușa!

— Domnule profesor — se înfurie solgăbirăul — nu uita, te rog, cu cine vorbești!

— Cu un renegat vorbesc, știu prea bine! Mi-ai fost elev, dar mi-i rușine că mi-ai fost, că n-ai obraz nici cât o ciobotă!…

Chițu, clocotind, dădu să plece. Câțiva împăciuitori, cu Herdelea în frunte, se repeziră și-l opriră, în vreme ce Spătaru răcnea biruitor:

— Lăsați-l să se ducă dracului! Aici nu ne trebuiesc renegați! Solgăbirăul, firește, rămase, dar murmurând disprețuitor:
— Are noroc că-i beat, altfel… Silvicultorul Madarasy, îngăduitor, zise blând lui Chițu:
— De ce să nu cânte, prietene, dacă așa le place?… Exagerezi.

— Eu nu pot admite nicăieri agitațiile șoviniste, se indignă solgăbirăul. Conștiința mea nu m-ar ierta, căci astea-s agitații!

— Aș, agitații, mormăi silvicultorul. Mai dă-le încolo de agitații! Parcă statul are să se prăbușească din pricina unui cântec… Îmi pare rău că nu-l știu, că l-aș cânta și eu, iată!

— Ascultă-l, domnule, și rușinează-te! răcni Spătaru. Dumnealui e ungur, iar dumneata ai obrazul să te numești român! Pfui!… Domnule, dă-mi voie să te pup! Ești un om admirabil! adăugă apoi repezindu-se la Madarasy și sărutându-l zgomotos. Știam noi bine că renegații poartă vina tuturor persecuțiilor noastre… Renegații, jidanii și ceilalți ticăloși!

Discuția se aprindea din ce în ce, făgăduind să nu se isprăvească niciodată, spre bucuria lui Lang care simțea că astfel cheful va ține până-n dalba ziuă. Titu tăcea mereu, frământat de nerăbdare, pândind clipa priincioasă când să se facă nevăzut. Spătaru își puse în cap să convingă cu orice preț pe Chițu că e mișel împreună cu toți cei de teapa lui și începu să-i înșire nedreptățile și mizeriile pe care le suferă românii în Ungaria.

— Suntem mai oropsiți ca robii din vechime! întrerupea deseori Belciug foarte grav și posomorât.

Avocatul Damian, spân, cu ochii foarte mari și foarte albaștri, completa pe Spătaru adresându-se mai ales silvicultorului Madarasy, care aproba din cap cu o figură potrivită împrejurărilor. Din când în când se întorcea spre colțul perceptorului, căutând să-i explice și lui pe ungurește; dar îndată ce perceptorul voia să-l contrazică, se reîntorcea la Madarasy în românește.

Solgăbirăul nu era tare în replici și, la toate dovezile profesorului, răspundea cu un zâmbet de superioritate:

— Născociri tendențioase!… Dați-mi argumente serioase, nu flecării iredentiste!

Maiereanu se chercheli repede și se simți obligat să contrazică pe toți. Respingea cu mândrie învinuirile lui Spătaru și combătea vehement pe solgăbirău, căutând să arate ambelor tabere că iredentismul românesc nu există decât în închipuirea șoviniștilor. Fiindcă ceilalți nu-l lăsau niciodată să-și isprăvească cuvântările, Maiereanu se roșea, bufnea și ridica ochii în tavan de supărare.

— Vrem să fim liberi și independenți, domnilor! urlă Spătaru în cele din urmă. Vrem să ne unim cu frații noștri de pretutindeni!

Damian dovedi îndată perceptorului, cu date din istoria tuturor popoarelor, că dorința de unire cu frații de același sânge e o pornire firească pe care n-o poate împiedica nici o putere omenească, iar Madarasy, însuflețit deodată de băutură, se ridică și strigă:

— Eu admit, domnilor! Frații să fie frați! Dreptatea să triumfe! Solgăbirăul Chițu, desperat, se sculă iar să plece. Își îmbrăcă încet paltonul și se duse până la ușă, mormăind furios și așteptând să sară cineva să-l oprească. Negăsindu-se însă acuma nimeni să-l cheme înapoi, se întoarse singur, mai cu seamă că-i veni în minte un răspuns zdrobitor:

— Dacă n-ar fi libertate în țara asta, ați putea dumneavoastră vorbi astfel și încă în fața mea? răcni dânsul scoțându-și haina și așezându-se iar la loc.

Spătaru, Damian și chiar doctorul Filipoiu, care de obicei tăcea ca mutul la beție, îi răspunseră deodată, cu aceeași vorbă:

— Renegatule, să taci! Atunci însă interveni Maiereanu, declarând sentențios, că nu îngăduie nimănui să terorizeze pe Chițu și adăugând că el, ca cetățean cinstit, nu vrea să audă de himere șoviniste. Popa din Vărarea, beat-leucă, cu capul pe masă, bolborosi:

— Eu nu vreau nimic… Nu vreau… Jos!… Nu vreau!… Herdelea vorbea încet, ungurește, cu perceptorul și dezaproba cu un zâmbet încurcat pe Spătaru, deși în sufletul lui admira îndrăzneala cu care profesorul ocărăște pe solgăbirău și pe unguri. Perceptorul, secondat de Lang, explica lui Herdelea cu multe argumente că nicăieri nu sunt românii mai fericiți ca în țara ungurească, iar învățătorul asculta cu același zâmbet nedumerit, înfricoșat să nu intre cumva și el în gura lui Spătaru.

Pe la miezul nopții Belciug refuză să mai bea, spunând că a doua zi trebuie să slujească în biserică și deci, după regulile canonice, are nevoie de reculegere trupească și sufletească. Se stârni o furtună de protestări, iar popa din Vărarea dădu îndată de dușcă un pahar, spre a-i servi drept pildă, și zise că ceea ce face Belciug e un dogmatism nevrednic de vremurile noastre moderne.

Vijelia fu mulcomită de întrebarea bruscă, pusă de Madarasy:
— Dar poetul nostru? Atunci băgară de seamă toți că Titu lipsește. Chemată, crâșmărița îi lămuri, trăgând șiret cu ochiul, că domnișorul a șters-o mai bine de două ceasuri. Herdelea simți un fior de spaimă. Se temea că Titu va fi plecat acasă și, gândindu-se la scandalul pe care i-l va face dăscălița, își ticlui un plan cum s-o tulească și el mai repede. Lang însă răspunse silvicultorului, clipind înțelegător:

— Ei, ce vreți, tinerețea, sânge fierbinte! Cine știe în ce brațe se odihnește acuma poetul nostru!

Vâlvătaia chefului izbucni mai neastâmpărată, mai amețitoare…

Titu stătuse pe ghimpi. Îl rodea o emoție ca în preajma unui examen greu. Își zicea mereu ,,în sfârșit” și i se părea că fiece minut de întârziere e o pierdere ireparabilă. Băuse numai atâta cât să-i întărească îndrăzneala și cu gândul mereu să dispară neobservat de nimeni. Cârciumăreasa, care-l simpatiza fiindcă-i făcea complimente, îi dădu o mână de ajutor, scoțându-i pe furiș paltonul din odaia unde chefuiau domnii.

Până în uliță a avut o clipă de teamă: ce-ar fi dacă s-ar strica petrecerea din cauza discuțiilor și s-ar pomeni cu Lang? Vântul aspru, care bătea dinspre Someș, îi alungă însă din minte orice grijă și-i vrăji în suflet odăița caldă, împodobită cu chipul alb al femeii dorite.

Satul dormea într-o beznă adâncă. Numai în fereastra casei lui Lang licărea o închipuire de lumină, de-abia strecurată prin perdelele lăsate.

Titu se apropie cu pași de lup. Ușa tinzii nu era încuiată. Trase mai tare din țigara aprinsă spre a dibui mai ușor odaia din stânga și ca să nu se împiedice de ceva prin întuneric. Avu însă grija să învârtească de două ori, foarte încet, cheia în broasca antreului. Apoi deschise ca un hoț ușa dormitorului și se furișă în vârful picioarelor.

Pe noptiera de lângă patul larg, lampa, cu abajurul de hârtie roșie, cu flacăra scăzută, lumina slab odaia. Abajurul stătea strâmb, ca o pălărie pe capul unui bețiv, așa încât aproape toată lumina cădea asupra patului dându-i o înfățișare pompoasă și trandafirie. În pat, Roza Lang, cu spatele spre ușă, dormea ușor, parcă somnul ar fi surprins-o într-o așteptare plăcută. Părul ei, desprins, se împrăștiase pe perna moale, numai câteva șuvițe se odihneau pe spinarea-i albă și plină. Umerii cămășii alunecaseră până aproape de mijloc, iar poalele i se urcaseră mai sus de șoldurile rotunde. Brațul stâng, întins leneș, își rezema degetele subțiri pe dunga patului. Picioarele goale, răzvrătite, erau unul ascuns până-n genunchi, iar celalt îndoit puțin și aruncat peste plapuma mototolită.

Titu privi zăpăcit corpul femeii și ochii i se opriră pe șoldurile care parcă-l îndemnau să le îmbrățișeze. Nu mai știa ce să facă. Carnea i se înfățișa în toată ademenirea ei, tulburându-i simțurile. Goliciunea îl chema și în același timp îl și înspăimânta. Mai mult în neștire își lepădă paltonul. Își simțea sângele clocotind. Inima îi bătea în piept ca un ciocan vrăjmaș, încât se temea ca nu cumva bătăile acestea s-o deștepte pe Roza din somn. Se bucura c-a găsit-o dormind și apoi îndată își zicea că ar fi fost poate mai bine s-o fi nimerit trează și îmbrăcată.

Căldura din odaie îl înăbușea… Se apropie tiptil de pat, se plecă și-și lipi gura pe ceafa catifelată a femeii, printre șuvițele de păr care miroseau îmbătător. Carnea se înfioră puțin sub buzele lui tremurătoare. Atingerea corpului însă îi aprinse deodată toate simțurile. Nu mai văzu decât carnea trandafirie și ispititoare. Fără să-și mai dea seama, palmele lui mângâiau pătimaș brațele, șoldurile, picioarele femeii, iar buzele lui nu se mai săturau sărutând. Roza se trezi alene, ca și când ar fi așteptat sărutările, se întoarse încetișor spre dânsul cu ochii pe jumătate închiși și șopti galeș:

— Ai venit, micule?… Mi-ești drag… te… Titu îi închise repede buzele, apoi îi acoperi obrajii cu sărutări, iar ea îi cuprinse gâtul cu brațele care parcă-l frigeau. Tânărul o săruta neîncetat, bâlbâind vorbe fără șir, și doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede ce se întindeau spre gura lui, mereu însetate. Corpul Rozei se răsuci și se lipi de Titu care, simțindu-i căldura, îl încolăci cu amândouă brațele și-l strânse sălbatic parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini, cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrățișarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închiși…

Pe urmă Titu sări jos din pat rușinat, neîndrăznind să se uite la Roza care stătea nemișcată, cu fața în sus, cu brațele moarte, cu pieptul umflat. I se părea acuma că în odaie e lumină ca ziua și lumina parcă-l înfricoșa. Se gândi că femeia are să creadă că-i un bădăran rău crescut pentru că s-a urcat în pat cu ghetele. Apoi își aduse aminte de Lang și îndată îi năvăliră în minte sumedenie de scene cumplite în care bărbatul înșelat lua înfățișarea unui cavaler răzbunător din vremurile eroice. Dădu să-și ia paltonul, hotărât să plece înapoi la cârciumă, ca să fie feriți de orice întâmplare. Roza însă îi surprinse gestul și, sculându-se repede, îi zise cu o imputare dulce:

— Cum, micule drag? Vrei să pleci?… Ți s-a și urât cu mine?
— Mi-e să nu se întâmple să plece Lang, murmură Titu fără să o privească în ochi.

— O, ce copil ești, drăguțule!… Dar Lang nici nu se gândește să vie până mâine la amiază. Nu lasă el un chef pentru nimic în lume și cu atât mai puțin pentru sărmana nevastă-sa. În privința aceasta poți fi absolut sigur… Și chiar presupunând imposibilul, dacă ar veni, ar veni beat. Ei, și atunci noi trecem în cealaltă odaie, pe canapea, iar pe dânsul îl lăsăm să sforăie aici ca un nemernic… Pe urmă, în zori, ai vreme să pleci și tu…

Femeia vorbea cu o mulțumire copilărească. Sfiala lui Titu îi ațâța poftele. Tânărul stângaci, uluit de iubire, era pentru ea ceva fermecător. Și cum Titu tăcea mai zăpăcit, Roza se ridică în genunchi și-l chemă drăgălaș, întinzând brațele goale:

— Vino, sărută-mă, puiule mic și drag! Titu o privi printre gene. Prin cămașa subțire formele femeii se întrezăreau mai ademenitoare. Patima îi goni într-o clipă toate șovăielile. Din doi pași o luă în brațe și o doborî. Roza însă îi alunecă din mâini și se ascunse sub plapumă de nu i se mai vedea decât vârful nasului. Scoase limba ștrengărește și apoi îi porunci cochet:

— Ori te dezbraci, ori dacă nu… nimic!… Tânărului îi trecu prin creieri, ca o străfulgerare, că rufele lui nu sunt tocmai potrivite pentru aventuri galante. Dar sângele îi fierbea în vine…

Adormiră târziu, îmbrățișați… Îi trezi însă pe urmă un ciocănit aspru în geam. Titu tresări îngrozit, sigur că a sosit ceasul răfuielii. Într-un minut încercă nenumărate hotărâri: ce să zică ori să facă, cum să se apere, mai bine să fugă, sau să se ascundă… Vru să se dea jos din pat, dar Roza îl opri liniștită, punându-i mâna pe gură ca să nu răspundă și șoptindu-i:

— Stai frumos!… Nu mișca!… N-avea frică! În șira spinării, Titu simțea totuși o furnicare rece. Ciocănitul în geam se repetă mai amenințător. Îi răspunse glasul Rozei, mai mult prefăcut decât supărat:

— Cine-i?
— Eu, eu, dragă, nu te supăra! mormăi afară vocea lui Lang, răgușită de băutură. Rozica dragă, noi mergem în Armadia, auzi tu? Ne ducem toată banda… Tu să ai grijă mâine dimineață, dacă cumva nu viu până-n vremea școalei, să dai drumul copiilor, auzi?… Ei, noapte bună, Rozico! Somn ușor!

Pașii bărbatului se îndepărtară șovăitori. Titu își aruncă ochii la ceasornicul de pe noptieră. Era trei și jumătate. Femeia se lipi lângă dânsul, îl sărută lung și-i zise:

— Mai avem un ceas, două până să pleci… Dar nu mai dormim… Așa-i, urâtule?

Din clipa când a pus jalba la poștă în Armadia, Ion s-a simțit iar liniștit, parcă ar fi scăpat de toate grijile. Se ducea seara pe la Ana și pândea neîncetat prilejul când să-și izbândească planul care-i fierbea în minte și-i umplea sufletul de nădejdi bune.

Știa bine că George nu încetează de-a merge pe la Vasile Baciu. Deseori a trebuit să aștepte până-l vedea plecând și apoi până se culca Baciu și stingea lumina, ca să poată ieși afară Ana. Dar nu-i mai păsa de nimeni și de nimic, atât era de sigur de biruință. Numai prilejul să-i sosească…

Sufletul Anei se scălda într-o bucurie nemărginită. Uitase toate suferințele și îndoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea numai că acum vine mereu și-l aștepta mereu mai drăgăstoasă. Stăruințele flăcăului erau dovada unei iubiri stăpânite și reizbucnite care o umplea de mândrie. De cum se însera o cuprindea nerăbdarea și, gătind cina sau așezând prin casă, inima ei îl simțea întruna pe-afară, dosit după vreo claie, sub un gard, în vreun șanț, tăcut și neclintit. Îi era milă de dânsul și ochii i se umezeau de lacrimi. Își ascundea însă fericirea față de tatăl ei, zâmbind mult, arătându-se voioasă. Când pica George, îl primea fără sfială ca pe un vrăjmaș de care nu mai ți-e teamă. Se uita drept în ochii lui iscoditori, zăpăcindu-l și prostindu-l. Mulțumirea sufletească parcă deșteptase într-însa dibăciile femeii care iubește și-și apără dragostea.

Din zi în zi George pricepea mai lămurit că Ion i se pune de-a curmezișul. De aceea se încăpățâna mai rău. Voia să-i prindă și-și zicea că atunci se va potoli. Ieșind din ograda lui Vasile Baciu, se uita în toate părțile să-l descopere. Și fiindcă vremea trecea tot mai chinuitoare, se hotărî să sfârșească cu orice preț… Peste vreo săptămână se făcu că cotește pe Ulița din dos, dar se întoarse ca un hoț și se așeză la pândă. Atunci văzu pe Ion intrând…

Siguranța nu-l mulcomi decât o clipă. Fățărnicia Anei îl biciuia. Se gândi întâi să-i întoarcă spatele. Gândul acesta însă fu repede strivit de dorința ce i se învâltora mai puternică în suflet, de-a rămâne în preajma fetei, de a mai nădăjdui. De acuma începu să meargă și mai des pe la Baciu, iar când nu se ducea, dădea târcoale casei, privind cum se apropie celalt, holbând ochii să vadă cum se sărută sau se îmbrățișează în poartă, necăjindu-se chiar că nu le aude vorbele…

Ion însă vorbea puțin. Prin tăcere urmărea să deștepte mai multă iubire în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înăuntru. Astfel ajunsese din uliță în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă… Acuma mai trebuia să pătrundă în casă. Fata privea apropierile acestea ca niște izbânzi ale ei asupra lui și simțea în fiecare seară tot mai nebună o pornire de a se topi în brațele flăcăului, de a-i da dovada întreagă a iubirii. Deseori îi zicea cu sfială feciorelnică în glas:

— De ce nu vii în casă, Ionică? Flăcăul însă îi închidea gura veșnic cu întrebarea plină de imputare:

— Dar tatăl tău? În sfârșit se apropia Crăciunul. O iarnă urâcioasă se zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă destulă putere. Văzduhul cernea mereu fulgi leneși care se topeau până să ajungă jos și se prăpădeau în băltoacele de noroi. Ion sosea totuși în toate nopțile, nesmintit. Apoi, într-o seară răscolită de zăpadă măruntă, veni mai devreme puțin. Casa zăcea în întuneric, neagră ca un bivol adormit. Intră în ogradă și se așeză pe prispă, mai închis și mai hotărât ca altă dată. Așteptă fără nici un gând în minte. Doar inima îi bătea mai aspru, muncită poate de o presimțire. Primprejur tăcerea era așa de mare că flăcăul auzea cum cad în noroi fulgii și chiar cum se ciocnesc în văzduh ca niște fâlfâiri de aripi mici. Într-un târziu ușa tinzii se deschise scârțâind și Ana se ascunse repede în sumanul lui, zicându-i îndată rugătoare și alinătoare:

— Astă-seară trebuie să vii în casă, Ionică!… Nu te las până nu vii… Tata doarme dus. A venit beat din Jidovița și acu sforăie de hurducă pereții!…

Ion îi cuprinse mijlocul și-i mângâie sânii peste cămașa lungă. Apoi se sculă fără o vorbă și porni după ea. În tindă se opriră. Fata trase zăvorul, pe urmă îl luă de mână și-l duse în casă.

În odaie era parcă mai întuneric. Numai ferestrele se deslușeau puțin ca niște găuri cenușii. Ion cunoștea încăperea. Auzea din pat sforăitul înecăcios al lui Baciu atât de aproape că i se părea prefăcut. Un junghi rece îi cutremura inima. Știa că, de s-ar trezi bătrânul și l-ar simți aici, ar fi în stare să-i crape capul fără vorbă cu securea de sub pat al cărei tăiș parcă-l zărea lucind amenințător.

Stătură câteva clipe nemișcați, ascultând horcăielile. Își auzeau bătăile inimilor, îndurerate de încordare. Sforăitul se încurcă deodată într-o tuse groasă. Vasile Baciu se urni în așternut ca și când ar fi dat să se scoale. Ion îngheță. Fata îi strânse mâna cu desperare. Bătrânul însă se învârti puțin, se întoarse iar cu fața în sus și sforăitul reîncepu, mai năprasnic.

Ana dormea pe cuptor, după horn, într-un culcuș de velințe, țoale, perne, cearșafuri aruncate de-a valma. În vatră, sub o spuză groasă, sâsâiau câțiva bușteni verzi de arin… Fata se înălță în vârful picioarelor până la urechea flăcăului și-i șopti, strângându-i mereu mâna:

— Lasă-ți sumanul pe prichici… Să nu faci zgomot că ne omoară pe amândoi!…

Oasele lui Ion pârâiră urcându-se în culcuș. O luă în brațe, iar ea tremura ca zgâlțâită de friguri. Apoi Ana începu să-i șoptească imputări multe, să se jelească și să-l roage să fie cuminte. Ion o asculta liniștit, trăgând însă mereu cu urechea spre patul lui Vasile Baciu, care era cu picioarele tocmai lângă capul lor. Îi era frică să nu-l trezească șoaptele ei și-i astupă gura cu o sărutare.

Apoi, cu o mișcare bruscă, îi ridică până-n brâu cămașa. Picioarele fetei erau fierbinți și strânse. Își încolăci brațele în jurul gâtului lui, îl strânse cu o putere nebănuită, parc-ar fi vrut să-l sugrume, și-i lihăi în ureche, plângătoare, dar fără împotrivire:

— Ionică… ce vrei să faci… ce faci?… Nu… Nu…

O podidiră lacrimile și plânse cu sughițuri, bolborosind întruna vorbe rugătoare, în vreme ce Ion o ostoia sărutând-o:

— Taci… taci… taci… Gemetele Anei însă se înțesau tot mai nestăvilite, până ce se sfârșiră într-un țipăt scurt, surd, care o spăimântă într-atâta că-și încleștă dinții în buzele flăcăului, zvârcolindu-se.

Țipătul fetei se înfipse ca o suliță în întunericul casei și zbârnâi mai prelung în urechile lui Vasile Baciu care, deși strivit de băutură, se deșteptă, ascultă cu mintea încâlcită și, auzind oftările înăbușite în lacrimi, mormăi nedumerit:

— Ce faceți voi acolo? Glasul tulbure îngheță sângele în vinele îndrăgostiților. Ana își amuți brusc suspinele, pierzându-se în brațele flăcăului.

Trecu astfel un minut. Baciu asculta, jumătate treaz, jumătate prin somn. Apoi cotrobăi cu mâna pe lavița de la capul patului, ca și când ar fi căutat chibriturile. Creierii lui obosiți de beție parcă bănuiau ce se petrece pe cuptor și într-o clipă făcu o mișcare să se scoale, să vadă și să-i oprească. Dar în același timp îi trecu prin gând că trebuie să fie George și deci poate să-l lase în pace. Gândul acesta îl prăvăli într-un somn mai liniștit. Totuși bâigui prostește până să-l copleșească toropeala:

— Apoi… ia seama… nu… vezi bine… rușine… porcăria… asta…

Îndrăgostiții nu mai suflară nici o șoaptă. Stăteau îmbrățișați și neclintiți ca și când s-ar fi unit pentru totdeauna. În curând sărutările lor fură iar înghițite de sforăiturile din pat…

Ion se coborî de pe cuptor când cântau cocoșii a doua oară și Ana îl însoți până la poartă. Frigul părea mai vrăjmaș, iar întunericul mai posomorât.

— Tare mă tem să nu fi rămas grea! murmură fata cu dinții dârdâind și glasul ei domol se împrăștie în tăcerea nopții ca un strigăt puternic.

Flăcăul trebui să-și muște buzele ca să nu izbucnească de bucurie. O ciupi ușor de obraz și apoi porni mulțumit, lăsând-o în poartă.

Fulgii de zăpadă, mai leneși, picurau blând, i se așezau frumos pe păr, pe umeri, pe obraji; îi simțea topindu-se pe brațe ca niște sărutări reci și amenințătoare. În clipa când nu mai auzi pașii flăcăului, Ana văzu deodată că din șanțul celalt se ridică un om și pornește întins spre ea.

— George! George! murmură fata fugind îngrozită în casă. Vranița se închise în urma ei trosnind ca o descărcare de armă ucigătoare.

George, ascuns acolo de când s-a întunecat, văzuse pe Ion intrând și l-a așteptat până a ieșit. Cuvintele Anei le-a auzit limpede, parcă i le-ar fi spus chiar lui. Carnea îi tremura de scârbă, iar în sufletul lui se frământa un gol care-l durea. Picioarele-i erau de plumb și totuși nu simțea cum le târa. Se pironi în mijlocul uliței, cu fața spre căsuța turtită de povara întunericului. Stătu așa, uluit și pierdut, ca un stâlp de piatră. Umezeala îl pătrunsese la os. Se dezmetici. Scuipă larg, disprețuitor și apoi rosti cu o ușurare mare:

— Scroafă!…