La curtea cuconului Vasile Creangă – de Mihai Eminescu
Pe când ţara de jos a Moldovei e semănată numai de coline care, arate primăvara, par, cu brazdele lor răsturnate în soare, nişte muşunoaie mari şi negre, în ţara de sus colinele devin dealuri şi văile -râpe. Cei dintâi înalţă coaste albe şi neroditoare de lut, pin râpile adânci cresc ierburi mari şi nepăscute, pietre grunţuroase dar fără consistenţă se văd clădite ca pereţi în huma cenuşie şi umedă şi prin adâncituri de bălţi şi pâraie leneşe se aşează pe grunzurii pământului o salitră albă şi strălucitoare ca bruma. Spata dealurilor e adesea întinsă, şeasă ca palma şi de o productivitate mare şi regulată, de aceea adevăratul grânar al Moldovei rămâne ţara de sus. În văi şi deasupra râpilor neroditoare stau risipite satele, pe planul dealurilor, arătura. O deosebire de la această regulă face însă valea Siretului şi a Sucevei care, prin perspectiva sa frumoasă, prin mândra depărtare a dumbrăvilor sale şi prin acea întinsoare molatecă şi strălucită sub o boltă ce pare menită a fi etern albastră, pare un rai pământesc.
Pe valea Siretului, întinsă sub arcurile de safir ale cerului, ale căror fluvii de aer tremurau de căldura soarelui de vară, stau risipite, cu întunecata lor umbră, păduri şi dumbrăvi, dosind pintre ele sate întinse, încunjurate cu şanţ, a căror căsuţe mici şi acoperite cu paie şi stuf dogorit par ca nişte stupi scunzi, şi din fumul ce le umple atmosfera biserica-şi ridică turnul ei boltit şi rotund, acoperit cu tinichea albă care străluceşte frumos în soare, ca o argintoasă gândire, din mijlocul satelor cufundate în tăcere şi a verzii şi-ntunecatei lumi a pădurilor.
Siretul, în văratica sa lene, e oprit adesea în drumul său de iazuri mari, încunjurate cu papură ce-şi înalţă ciucalăii copţi în soare, cu stuf, cu măturile mohorâte ca blana de urs şi răgoz verde. Pe malurile iazurilor jur împrejur mătreaţa de un verde tânăr străluceşte ca mătasa, iar în mijloc ochiul verde cel clar al apei pare negru, reflectând în el umbra lumii ce-l înconjură.
Pe câte-un plan mai ridicat se văd curţi văruite cu îngrijire, cu arătarea plăcută şi liniştită. Fereştile dreptunghe strălucesc în soare, în cerdacul nalt duc scări curate, în faţa curţii se-ntinde o ogradă mare în semicerc, încunjurată cu zăplaz şindilit, umbrit de plopi, salcâmi sau nuci. În dreapta curţii, care se numeşte „sus”, sunt în genere grajduri şi hambare, în stânga ― acarete pentru bucătărie şi servitori, numită „jos”, iar din dosul curţii se întinde-n patrat, cu şanţ, pomătul, florăriile, via şi prisaca.
Aceasta este arătarea stereotipă a satelor şi curţilor, fără privire la modificaţiunile întâmplătoare care individualizează pe fiecare din ele.
Caracterul vieţii de sat este liniştea şi tăcerea. Ziua, oamenii fiind la lucru, numai copiii se joacă cu colţul drumului, babele detot bătrâne şed torcând la umbră pe prispă şi moşnegii adunaţi la crâşmă îşi petrec restul vieţii lor bând şi povestind. Abia sara, când satul devine centrul vieţii pământului ce-l înconjură, se începe acea duioasă armonie câmpenească, idilică şi împăciuitoare. Stelele izvorăsc umede şi aurite pe jumalţul cel adânc şi albastru al cerului, buciumul s-aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor umple satul, carele vin cu boii osteniţi, scârţâind, din lanuri, oamenii vin cu coasele de-a umăr, vorbind tare în tăcerea serii, talangele turmelor, apa fântânilor, cumpenele sună, scrânciobul scârţâie-n vânt, câinii încep a lătra şi prin armonia amestecată s-aude plin şi languros sunetul clopotului, care umple inima cu pace.
Într-un asemenea sat stătea pe deal curtea bătrânului Oleanu. Ea avea forma descrisă mai sus. Înfundată în cercul curţii, încunjurată de pomăt, albă şi invitatoare, ea avea un cerdac încăpător, în care sta bătrânul sara, cu ciubucul în gură şi cu fesul pe ceafă, uitându-se melancolic la priveliştea ce se întindea sub ochii lui. În această curte se născuse Iorgu.
Să ne familiarizăm cu casa întreagă în simpla ei frumuseţe şi cu copilăria eroului nostru.
Cuconul Vasile Creangă era bogat şi om bun de suflet. Oamenii din satul lui şi din cele-nvecinate povesteau că el are-n pivniţă poloboace de irmilici şi dimerlii de galbeni, dar ― lucru ce se-ntâmplă rar ― nime nu-i bănuia aceasta. Se-nţelege că poloboacele şi dimerliile erau creaţiuni ale fanteziei, însă într-o scatulcă veche de fier ce era şrubuită de podelele unui ietac mic se adunase, din moşi-strămoşi, fără avariţie, dar cu economie, mulţi ochi de vulpe şi mulţi bani albi, încât rafturile ei n-ar fi fost pentru nimenea indiferente. Creangă era un bătrân bun şi prietenos, vesel şi glumeţ la petreceri, îngăduitor cu supuşii lui şi, unde trebuia, îşi punea şi el mâna ca să mai uşureze greul. El nu-nvăţase multe-n viaţa lui, pe vremea aceea nici nu se cereau multe, dar avea o-nţelepciune şi o isteţie firească care preţuiau mai mult decât pretenţiosul semidoctism de azi.
Altfel vecinic la moşie, viaţa-l costa puţin, deşi trăia ca un Vodă, căci, dacă cunoaşte cineva mai de-aproape viaţa din curţile boierilor mari, acela va trebui să conceadă că ei ştiu a cristaliza împrejurul lor un fel de curte, compusă din boiernaşi sărăcuţi care, slujind, îşi recâştigau pe-ncetul o avere din care să poată trăi fără grijă, din rude scăpătate, însă pline de deşertăciune, care trăiau pe sama vărului avut, din refugiaţi străini ― poloni, unguri sau nemţi ― care, mai la velniţă, mai la gospodărie, mai în cancelaria domeniilor, formau o clasă de amploiaţi, din călugări, feciori de boieri, care înconjurau mănăstirea spre a trăi bine pe moşiile şi la curţile cunoscuţilor lor, afară de aceea, un popor de servitori, ţigani şi străini, care „jos” trăiau sfădindu-se şi clevetindu-se la boieri unul pe altul. Capelmaistru curţii era în genere vo cioară bătrână şi isteaţă care ştia cântece bătrâneşti, doine, hore, cântece de lume, ba nici poetul nu lipsea, reprezentat adesea prin persoana vrunui scriitoraş ori dascăl de copii isteţ care făcea acrostihuri pentru doamna şi, la zile mari, fintosmosuri nimerite pentru lăutar. Astfel era şi arătarea curţii lui Creangă, la a cărei componen ţi caracteristici vom reveni mai târziu.
Femeia cuconului Vasile era cu mult mai tânără decât el şi încă destul de frumoasă. Ea era o damă naltă şi foarte albă la faţă, avea ochi mari şi albaştri, faţa lungăreaţă şi plină, nasul foarte corect, iară gura ei roşă purta totdeauna acel surâs voluptos şi satisfăcut care-l au femeile frumoase şi fără de dorinţe. Fruntea ei, boltită sub un păr castaniu împletit cu multă măiestrie şi unit dinapoia capului cu un pieptene de aur, mâinile dulci şi pline, cu degete lungăreţe, ea se primbla totdeauna gătită, când prin grădină când prin odăi, fără a vorbi nici un cuvânt. Umbla cu acea superbă maiestate în sălile nalte ale casei sale, ca acele regine din epopeile nordice care cu voinţa lor ţin mărirea casei şi a neamului. Ea era de o blândeţe rară, însă niciodată într-atâta încât să nu rămâie mândră şi niciodată atât de mândră încât în faţa ei să nu rămâie urmele unei neşterse şi adânci blândeţe. Când şedea nu avea ţinuta plecată proprie femeilor nalte ― splendidul ei bust de marmură rămânea drept şi mândru ― ai fi gândit că se simte pe tron. Bătrânul o iubea nu pentru că ar fi e xistat doar vo afinitate sufletească între ei, din contra, ea avea un fel de spirit de o înălţime religioasă, el cugeta mireneşte, ea avea mult simţ pentru muzică şi poezie, el le privea numai ca distracţiuni de care un om nu poate scăpa, în fine, peste toată viaţa ei era răspândit un fel de farmec poetic ― el era proză, deşi proză bonomă ― el o iubea pentru că era frumoasă, de o nobilă cuviinţă care-i impunea şi pentru că-i dăruise un copil pe care-l iubea precum numai un om îşi poate iubi copilul său.
Iorgu era încă în epoca pantalonilor cu basma, un copil frumos şi plăcut. Cu ochii albaştri ai mâni-sa şi cu părul cel negru al tatâni-său, cu faţa albă şi gingaşă de-ai fi tăiat-o c-un fir de păr şi curios ca un motan, el îşi crease multe plăceri domestice, care altfel nu supărau pe nimenea. Duşmănia lui cu gânsacii şi cu gâştele cu pui, amicia intimă cu Şoltuz, câinele de la stână, pe care umbla şi calare, puii de gâscă mici pe care-i închidea în cuşcă ca să vadă de-or cânta cum canarii, în fine stima ce-o avea pentru moş Miron prisăcarul, care-i spunea poveşti şi-l ţinea pe genunchi, sunt amănunţimi neinteresante.
Adesea s-ascundea în câte-un saltar de scrin, ca să nu ştie nimeni unde -i, ori în vo ladă veche cu lumânări de său, din care ieşea uns ca dracul. El observase că nu pe el, ci pe dădacă o batjocuresc totdeauna, ci de aceea nu trecea zi fără comedii. Dădaca lui era roaba Maria-ţiganca, dar era clar cum că ea nu putea fi fiica tătâne-său. Ea era de-un boi mijlociu, dar părea naltă în trup pentru că era subţire. Cu păr negru şi totdeauna pieptănat cu îngrijire şi acoperit c-un bariz verde, ochii ei mari şi sprâncenaţi aveau o nespusă dulceaţă. Buzele mici şi subţirele se-ncreţeau de un fel de mândrie, rochia de lână verde cu piepţii strânşi îi da un fel de mlădioasă graţie, pestelca era albă ca omătul, iară mânecele totdeauna suflecate trădau nişte braţe de alabastru. Pe piept cădeau şiruri de hurmuz sur ca mărgăritarul. Astfel umbla.
Bietul Porfire Rufă afirma adevărul. Este caracteristic pentru gineri că mai toţi samănă cu ai regelui Lear. Şi Dumnezeu îl ştie că el nu era omul care să ceară lucruri mari de la gineri-său. Un loc la masă şi unul la sobă şi acel cuviincios respect. El îşi ridicase fesul asudat de pe fruntea asudată şi netedă pe care erau urcate de dinapoia capului viţe de păr alb ca argintul, şi-şi scoase din sânii anteriului basmaua mare, neagră cu flori verzi, şi tabachera de tinichea zugrăvită c-o turcoaică cu ciubucu-n gură.
― Ş-apoi am mai auzit că nu mai trăieşti sub un acoperemânt cu dânşii.
― Nu, zise Rufă, luând din chiseaua cu dulceţi pe care-o adusese pe o tabla frumoasă Maria, ştii casa cea veche din vie, vere, unde în urmă nu mai şedea nimenea decât prisăcarul şi vierul, acolo m-am mutat şi eu. Rele zile am mai ajuns, că nu-şi cinstesc nici copiii părinţii…
― Rele – rele.
― Apoi, Mario, să trăieşti, fata mea, ş-apoi, zi tot frumoasă rămâi de când te ştiu, pui de pasere ce eşti, se-ndreptă Rufă către ţigancă, vine vara, vine iarna, vine primăvara ş-apoi iar vara, şi Maria tot aceea ― ian spune-mi tu, prin ce farmece rămâi tot aşa cum ai fost cu douăzeci de ani? Iaca, eu îs moşneag acum…
― D-apoi că nici nu-s aşa mare de ani cum socoţi, zise Maria râzând, ş-apoi nici n-ai de ce te mira atâta, boierule, eu îs înţeleaptă, adăogi cu cochetărie.
Cum ţinea tablaua întinsă, se vedeau gropiţele cele mai tinere în coatele mâinilor.
― Ş-apoi ia zi-mi, cam ce vânt te aduce pe la mine, Porfirie. Mă bucură că nu-s cel din urmă pe la care te abaţi, zise Vasile privind c-un fel de compătimire la arătarea săracă a bietului văr.
Anteriul era cam ros la piept, ca la un cobzar, şi nici coatele nu erau tocmai trainice.
― Oi încărca… ce mi-i da, răspunse acesta umil şi cam cu ruşine, pân’ l-atâta am ajuns, vere.
― Nu aşa, nu aşa, vere, ci-i lua tu ce-i vrea şi ce ţi-o trebui. Dar rămâi vo câteva zile la mine ca musafir. Ş-aşa, cam tot singur la ţară, mi se şi mai urăşte, om vorbi de cele trecute, de pe când eram holtei, de pe când umblam să stricăm casele oamenilor, adaose el râzând, şi uită şi tu ce-i pe capu tău… ştii, vorba ceea… capu’ să trăiască, belele curg.
― Drept ai… bine zici, zise Rufă ştergându-şi cu vârful mânecii o lacrimă involuntară… capu’ să trăiască, că belele curg din mila Domnului… De la D -zeu vin toate, şi bune şi rele, să le primim aşa cum vin dacă nu le putem schimba.
Frumoasa damă de casă se ivi şi Porfirie-i sărută mâna. Stătură de vorbă până la prânz, când Maria-i chemă în sufragerie. Sufrageria era plină de persoane care aşteptau să se aşeze după boieri. În frunte Vasile-i meni locul lui Rufă şi, pe rând, şezură toţi, încât nu rămăsese loc pentru copii. Ei au fost avizaţi a şedea la o măsuţă scundă lângă sobă adică Iorgu, Maria şi Ion al Mariei, care era privit ca copil de casă.
― A trebuit să mai vie şi Rufă, şopti Ioan încreţindu-şi sprâncenele, ca să n-avem loc, să şedem la masa mâţelor.
― Eşti nesuferit, Ioane, zise Anica, acuşi te spun mamei.
― Spune, se răsti el.
― Taci, zise Iorgu, aţintind ochii lui albaştri cu fermitate asupra copilului pretenţios.
El crâşni din dinţi.
Boierul de casă obicinuia se vede a şedea cu toate rudele şi cu toţi servii de-o ordine superioară la una ş-aceeaşi masă. E drept că cei mai mulţi din aceştia erau de neam, deşi sărăciţi, şi s-ar fi simţit atinşi dacă lucrurile mergeau altfel.
Aproape de Rufă, în dreapta şi-n stânga lui, şedea Vasile cu frumoasa sa nevastă, iară de amândouă lăturile mesei cei lungi şedeau deosebiţi oameni, fiecare caracteristic în felul său. Vechilul moşiilor, un om cu faţa arămie şi cu barba castanie, îşi aţintea cu lăcomie ochii verzi la felurile de bucate ce le aducea sufragiul şi-şi ştergea degetele de surtuc ori de vestă, nicicând de şervetul curat ce sta-naintea lui. Un văr al boierului, cu părul roşu amestecat cu viţe albe, cu fruntea mică şi cu ochii ca zărul, îşi răsucea musteţile de praporcic rusesc sub nasul lui roşu şi privea cu plăcere la garafele de vin de dinainte-i. Stalmaistru vorbea cu sine însuşi, ungureşte se-nţelege, iar doctorul de casă, un neamţ cu faţa rasă şi plină de creţi, cu o plaşcă mare şi ochelari verzi, tuşea din când în când netezindu-şi barba pe care n-o avea. Farfuriile sunau schimbându-se, vinul roşu şi alb sclipea turnat în pahare şi încet, încet se stabili acea veselie firească care însoţeşte orice prânz îmbelşugat. La coada mesei şedea bietul scriitoraş. Surtucul lui cel negru (el umbla îmbrăcat nemţeşte) era periat cu multă îngrijire, părul de pe tâmple era pieptănat c-un fel de cochetărie peste urechile cam lungi, mâinile lui mici şi slabe atingeau c-un fel de frică mâncarea şi farfuriile, şi vinul îl sugea cu vârful buzelor, ca femeile. Faţa lui era palidă ca o mască de ceară albă. Ochii negri şi desigur slabi aveau o dulceaţă potolită, ţi s-ar fi părut că are pânză neagră peste lumina lor. Lângă el şedea un frate a stăpâne-său, cel mai mare. Fruntea lui era naltă şi boltită cu măiestrie şi pletele galbene de albe încadrau o faţă blândă, rasă cu îngrijire. El îşi răsucea din când în când musteţile şi nu vorbea mai nimica, deşi ştia atât de multe. Acest om avea o istorie ciudată. Cu o adâncă plecare religioasă, el se hotărâse a merge-n mănăstire, dar în urmă şi-a schimbat planul. El a vândut partea lui de moşii fraţilor săi, cu banii scoşi a înzestrat fete sărace şi-n urmă a apucat-o pe jos către sântul mormânt şi către Muntele Atos. Văzuse multă lume, auzise multe, era foarte citit, deşi, se-nţelege, în materie bisericească. Nu era sfânt a cărui biografie să n-o ştie. Simpatiza mult cu ruşii, şi avea şi un manuscript scris de dânsul însuşi, legat în piele, asupra lui Petru cel Mare. La masă el pretindea totdeauna locul cel din urmă, mânca numai de post şi bea numai apă. Şedea într-o cămară fără încuietoare şi toate mobilele lui erau lucrate din topor de mâna lui proprie. Câteva scânduri pe două scăuieşe erau patul lui, acoperit c-un mindir de paie, o masă plină cu cărţi bisericeşti şi mirene de pe vremea lui, un scaun de lemn fără spate, nişte icoane vechi lucrate de mâini călugăreşti pe pereţii albi ca omătul ― atâta era totul. Fereasta lui era-n soare, ceea ce da întregului simplu o arătare plăcută. El nu se supăra de nimic în lume, nimeni n-auzise vorbă slabă din gura lui. Altfel toată ziua-şi făcea de lucru. Lega cărţi, lucra roţi foarte solide, zugrăvea icoane pe scânduri mici geluite, pe care le dăruia oamenilor din sat. Tot ce-i trebuia lui însuşi îşi făcea singur. El era cusătoreasa, spălătoreasa, croitorul şi ciubotarul său propriu. Nu mai pomenim cum că era şi bucătarul său propriu, căci mânca foarte rar la masa fraţâni-său. Darul ce-l bucura mai mult în lume şi care-l primea de la oricine cu plăcere şi recuno ştinţă erau oalele nouă nesmălţuite. Cum căpăta una nouă, spărgea pe celelalte, chiar de ar fi fiert numai o dată în ele. Toate apucăturile lui erau de pustnic, şi dacă nu pustnicea era pentru că-i erau într-adevăr dragi oamenii; el n-ar fi putut trăi departe de ei, deşi nu-mpărtăşea aşa-numitele plăceri şi trebuinţe ale lor.
Sigur era cum că acest om era pe deplin fericit. Cine-l vedea mâncând adesea numai azimă albă, coaptă pe vatra sobei lui, şi bând apă curată de izvor, putând dispune de atâtea şi nedispunând de nimic, poate că se mira, dar nimărui nu i-ar fi trecut pin minte că acest om ar putea fi nefericit. Atât de firesc era traiul lui, cu toată originalitatea. Când vorbea, gura lui era aceea a înţelepciunii. Pildele lui biblice şi dulceaţa limbii sale erau o mângâiere pentru orşicine, şi încă cu atât mai mare dacă cineva-l cunoştea. Cine se mai putea îndoi asupra preţului adevărat al lucrurilor lumeşti dorite sau pierdute când vedea cum un om într-adevăr înţelept se lepădase atât de uşor de ele şi că prin această lepădare el câştigase ceea ce ei căutau prin ele: fericirea. Mai clar ori mai neclar fiecare o simţea aceasta venind în contact cu el. Poate că bietul Rufă, oricât de blând era din firea lui, ar fi-nceput judecată cu ginere-său dacă nu-l sfătuia Iosif la contrar. El îi dovedi clar ca lumina zilei că printr-un proces şi-ar amărî şi mai mult puţinele zile care le mai avea de trăit.
― Vei muri cu sufletu-ntunecat de amărăciune şi duşman sângelui tău propriu, zise el blând, şi Rufă n-a mai gândit la judecată.
El era Solomon al curţii frăţâni-său. De s-ar fi născut în sărăcie, oamenii l-ar fi numit nemernic ş-ar fi întrebuinţat faţă cu el povestea cu vulpea şi strugurii ― dispreţuieşte averea pentru că n-o poate câştiga ― dar astfel starea lui era reflectarea vie a tot ce se putea şopti toţi ştiau că un loc la divan chiar i-ar fi oricând deschis, cu cunoaşterea pravilelor mirene şi bisericeşti care o avea şi după isteţia sa firească.
Ca om de pe atuncea, el tâlcuia şi vise, se-nţelege. Dar metoda sa era precalculată şi de aceea nouă. Tâlcuind oamenilor în vârstă, spusele lui se compuneau totdeauna din doi dacă, unul afirma dorinţa, altul o nega, înainte de a tâlcui însă el se informa asupra dorinţelor celor neîmplinite ale persoanei. Astfel tâlcurile lui, se-nţelege de sine, erau întotdeauna adevărate ― nu trebuie să uităm un moment că avea o privire clară, cu care precalcula uşor mersul lucrurilor lumeşti. În fond, el nu da nimic pe visuri, şi tâlcurile le-ntrebuinţa numai ca un mijloc ― ademenitor pentru că supranatural ― pentru mângâierea şi liniştea sufletelor omeneşti. Şi totuşi erau vise în care el credea cu evlavie ― visele copiilor. În naiva sa religiozitate el credea că, pe când visele oamenilor vârstnici erau născute din dorinţele lor egoistice, visele copiilor care nu cunosc asemenea dorinţe, nu puteau fi decât insuflarea îngerului păzitor. În aceste el încifra un fel de înţelepciune care în faptă nu era în ele şi care era adaosul minţii lui. De aceea ades ţinea pe Anica pe genunchii lui ― el o numea „frumuseţea neamului meu” ― şi o ruga să-i spuie ce a visat. Visele Anei erau însă într-adevăr atât de frumoase, ca nişte poveşti, şi era uşor de a pune în ele un înţeles mai adânc. Visele acestei copile erau fireşti în frumuseţea lor. Mamă-sa murise puţin după naştere-i, şi tată-său, un om tăcut şi melancolic, care şedea toată ziua închis în casă, nu-i da ocaziune de veselie ori distracţiune. Ea deveni meditativă, şi un copil nu cugetă, ci visează. Somnul ei nu era decât o continuare a cugetărilor de peste zi. În urmă îi muri şi tată-său, şi ea nu plânse după el. Ei îi părea firesc cum că moartea pentr-un om atât de trist şi singur ca el trebuia să fie o fericire ― şi ea ghicise adevărul.
― Lui i-i mult mai bine decât mie, el acolo va găsi pe mama, va avea cu cine vorbi ― numai eu n-am pe nimene-n lume.
În faţa lui şedea cuconul Drăgan Ciufă, antiteza întrupată a înţeleptului Iosif. C -o moşioară mică până la dispariţiune şi c-o închipuire de sine ş-o deşertăciune până la disperaţiune de mare. Capul lui era un calup chelbos, nasul mare, faţa sluţită de vărsat şi nişte musteţi zborşite, groase şi roşii completau arătarea acestui om urâcios. Afară de-acestea, omul acesta mai era şi nebun. Pustia ştie cine-i pusese -n cap cum că va deveni nu vodă, ci-mpărat ― şi adică împăratul lumii, pe când nu va fi decât o turmă ş-un păstor. Şi el nu glumea defel, vorbea c-un fel de convingere adesea urâcioasă despre planurile lui. Oameni de aceştia pe vremea aceea nu erau tocmai rari. Domnia o visa pân’ şi cel din urmă mazil după căderea fanarioţilor, mai ales cugetând la uşurinţa ― se-nţelege că anecdotică ― a unei asemenea eventualităţi. Umbla vorba adică cum că turcii alesese pe Sandul Sturza ― care între cei 7 trimişi era cel mai ne’nsemnat ― de domn al Moldovei numai pentru că era om chipos şi avea o barbă neagră şi frumoasă, fără pereche în împărăţia Sultanului. Se vorbea, zic. Ciufă nu era bogat, dar de neam (numirile noastre sunt pseudonime), ceea ce era însă mai ciudat este că boierul Ciufă credea cum că morcovul lui cel chel era de o arătoşie ş-o frumuseţe rară. De la domnia Moldovei pân’ la împărăţia pământului ce-i era unui om ca Ciufă ― o jucărie, un nimic. Seriozitatea cu care-şi desfăşura planurile ar fi fost comică dacă purtătorul ei n-ar fi fost atât de urâcios. El era avar şi se lăuda cu dărnicia lui, rău şi-şi mărea bunătatea, crud cu supuşii săi dar, ce-i drept, mândru faţă cu toată lumea. O tabacheră de la Moruz-vodă o purta totdeauna în sânul anteriului lui celui lung ş-o arăta la toată lumea, lăudându-se cum Măria-sa Moruz-vodă ar fi fost împrietenit cu toţi ai lui. El uita şi poate nici ştia în ce ocaziune venise tabachera în proprietatea lui, de aceea pomenea zece ocaziuni. În aceeaşi vorbire spunea o dată că-i era trimisă prin Vodă de cătră Împăratul rusesc, altă dată că de amintirea unei primblări prin Iaşi, altă dată că cu ocaziunea unei înălţări în rang. Avea o memorie slabă şi era prost ca gardul. Creangă, care avea tact firesc, iubea să-l încurce în plăsmuirile lui, puindu-i câte un obstacol atât de vederat în socotelile lui încât chiar el începea să râdă de prostiile lui.
