Romanul Ion, de Liviu Rebreanu

Romanul Ion, Volumul II – Glasul Iubirii

Capitolul X – Ștreangul

Herdelea găsi o locuință bună și ieftină în Armadia, cu cerdac și cu grădină, în casa lui Ghiță Pop, scriitorul de la judecătorie, și astfel îndată după Bobotează se mutară cu tot calabalâcul, seara ,,ca să nu mai vadă străinii toate boarfele”, cum zicea dăscălița. Căsuța lor din Pripas rămase goală și părăsită ca un sărman cadavru necunoscut.

Până se obișnuiră puțin, se visau mereu în Pripas și se întristau deșteptându-se într-o odaie străină. Li-erau mai dragi țăranii din Pripas care se abăteau pe la dânșii când veneau prin Armadia. Îi întrebau nesățioși de noutățile de acasă și ascultau cu pasiune: că feciorul cel mai mare al lui Trifon Tătaru, care s-a întors astă-toamnă din cătănie, umblă să se însoare, că George al lui Toma Bulbuc s-a și logodit cu Florica vădanei lui Maxim Oprea, că copilul lui Ștefan Ilina și-a scrântit piciorul pe lunecușul de la poartă, că dascălul cel nou pune pe copii să vorbească numai ungurește și-i snopește rău dacă-i aude românește, așa că bieții de ei stau ca mieii prin ograda școalei și nu pot vorbi… Chiar și doamna Herdelea, căreia nu-i plăcea să se coboare între prostime, acuma îi primea cu inima deschisă ca pe niște neamuri scumpe, râdea cu ei, îi poftea să șadă pe scaunele cele bune, nu se uita că-i murdăresc scoarțele cu opincile lor năclăite de noroaie, se plângea și ocăra Armadia și pe cei ce au silit-o să-și părăsească ea odihna și liniștea din Pripas.

Herdelea avea cam mult de lucru, dar muncea bucuros, căci, în afară de leafă, Grofșoru îi trecea și unele venituri mai mici, încât nu se pomenea zi să nu sosească strălucitor de la birou, să arunce pe masă banii câștigați, strigând cu mândrie:

— Na, băbucă!… Ești mulțumită?

Mulțumirea lor cea mare era însă Grofșoru. Herdelea nu mai contenea cu remușcările că s-a purtat atât de rău cu cel mai bun om din lume. De altfel și Grofșoru îl îndrăgi, aievea, mai ales convingându-se că e un muncitor priceput și harnic. Uneori însă, mai în glumă, mai în serios, tot îi zicea ,,renegatule”, ca o imputare pentru trecut.

— Lasă, domnule avocat, că mai sunt alegeri! Nu mori dumneata până nu te facem deputat! răspundea Herdelea cu căință și făgăduință.

Grofșoru atunci zâmbea măgulit, căci într-adevăr aștepta mult alegerile viitoare. Era suflet milos. Nenorocirea învățătorului, după ce îl cunoscu mai bine, îl mișcă adânc. Începu să povestească tuturor pățania lui, înflorită, împodobită, naționalizată. Herdelea deveni curând ,,martirul”, ,,inimosul apărător al țăranilor”, ,,victima răzbunării ungurești”. Mulți îl opreau pe stradă, îi strângeau mâna puternic și-i șopteau:

— Am auzit, mi-a spus Grofșoru ce-ai tras… Of, câinii, câinii!

Se bucura el, dar totuși clătina trist din cap, căci toate acestea nu-l împiedicau de a fi suspendat din învățământ, de a fi nevoit să-și lase în voia soartei căsuța lui, de a munci din greu pentru o bucățică de pâine și de a-și vedea primejduită liniștea bătrâneților.

Când sosi noul termen de judecată cu Belciug, Herdelea vru să ia iarăși un certificat medical precum că pârâta doamna Herdelea e bolnavă și nu se poate prezenta. Grofșoru însă, căruia îi povestise și nerușinarea de la Bobotează, îl sfătui dimpotrivă, strigând:

— Lasă-l să ne judecăm, să ți-l scutur de să te ție minte! Și, într-adevăr, Grofșoru îl suci și-l învârti până ce Belciug făcu fețe-fețe, înghițind în sec, iar în cele din urmă declară singur că-și retrage plângerea. Apoi când avocatul arătă pe reclamant ca o fire răzbunătoare care, în ciuda obligațiilor sale preoțești, nu s-a dus cu sfânta cruce în casa unor buni creștini, pentru care faptă de altfel va trebui să dea socoteală autorităților bisericești competente, doamna Herdelea se aprinse atât de mult că nu se stăpâni să nu murmure chiar în fața judecății:

— Pămătuful! Grofșoru îndemnă apoi pe Herdelea să n-aibă grijă nici în privința sentinței de la tribunal. Se însărcinează el să-l scoată ca lamura. Suspendarea e un moft. Ba e și o onoare să fii suspendat pentru îndeplinirea unei obligații naționale, cum este apărarea țăranului oropsit. A avut noroc judecătorul că s-a transferat, altminteri o pățea urât de tot până la sfârșit, căci prea a fost ticălos și voise s-o ia razna, ungurește. Și fiindcă Herdelea, ca omul pățit, se îndoia și nu credea, Grofșoru se înfuria, se jura și striga că ,,să-i taie mustățile dacă n-are să-l facă achitat de orice pedeapsă”. Însemnătatea acestei promisiuni lua proporții știindu-se în toată Armadia că Grofșoru ținea la mustăți mai mult decât la lumina ochilor, că în fiecare zi venea acasă la dânsul bărbierul să i le spele, să i le ungă cu pomăduri, și să i le frizeze și să le răsucească.

La vreo lună după ce se stabiliră în Armadia, sosi și Ghighi din Vireag, de la Laura, care născuse o fetiță. Ghighi se înduioșă puțin c-a rămas pustie căsuța din Pripas, dar apoi se împăcă repede. Aici își vedea zilnic prietenele de sindrofie, se ducea pe la ele, veneau ele pe la ea; de asemenea tinerii Armadiei o puteau vedea mai des, o înconjurau, o complimentau, îi mai dădeau câte-o serenadă… La serata dansantă de la sfârșitul lui februarie se duse împreună cu bătrânii și petrecu admirabil. Zăgreanu îi dădu târcoale toată vremea și, măcar că la început ea a fost rece cu dânsul, ca unul care e vinovat de nenorocirea familiei, în cele din urmă se convinse că e băiat cult, așezat, drăguț și cavaler, ceea ce recunoscu și doamna Herdelea.

De când sosi Ghighi începu de altfel și Zăgreanu să vină mai deseori pe la Herdelea să-i ceară sfaturi și îndrumări în chestiuni de școală și, firește, la sfârșit, nu uita să mai stea de vorbă și cu domnișoara, devenind foarte melancolic și suspinând în răstimpuri.

De altfel Ghighi, cât stătuse la sora ei, se schimbase, se făcuse adevărată fată mare, deși încă n-avea douăzeci de ani. Crescuse, se împlinise, pierduse copilăria și-și păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaștri însă luceau mai puternic și parcă ascundeau dorințe nelămurite… Povestea bătrânilor cu mare însuflețire viața fericită și armonioasă ce o duce Laura cu Pintea. În patru luni și jumătate nu i-a auzit niciodată certându-se, nici barem neînvoindu-se. George e delicat, iar Laura nu-i iese din vorbă și a ajuns să-i ghicească și gândurile. Fetița le-a botezat-o protopopul din Baia Mare; i-au zis Maria, după numele doamnei Herdelea. La vară au să vie negreșit prin Armadia, ca pe urmă să meargă cu toții la băi la Sângeorz, unde e vorba să sosească și rudele din România.

Mândru și mulțumit ca orice învingător, Ion simțea totuși un gol ciudat în suflet. Se gândea și plănuia cum să-și muncească moșia și în aceeași vreme inima îi umbla parcă aiurea, cercetând, adulmecând neliniștită… Apoi când prinse de veste că se mărită Florica vădanei lui Maxim cu George Bulbuc, îl zgudui un fior de durere. ,,Cum se mărită și de ce?” își zise furios ca și când cineva i-ar fi furat cea mai bună și mai mare delniță de pământ.

În vălmășagul goanei după moșie nu se mai sinchisise de nimeni și de nimic în lume. I se păruse că nici nu se poate întâmpla altceva și că tot satul trebuie să stea în loc, să ia parte sau cel puțin să privească la lupta lui cumplită. Acum se mira și se mânia văzând că oamenii și-au căutat de nevoile lor precum și-a căutat el de-ale lui, că lumea și-a urmat mersul ei, parcă el nici n-ar fi fost.

Se cutremură ca deșteptat dintr-un vis. Își aduse aminte cât i-a fost de dragă odinioară Florica și nu pricepea de ce vrea dânsa să se mărite cu altul, când el e aici și o iubește ca și atunci? Își reamintea cum i-a spus, în noaptea nunții, că tot ea i-e dragă ș-apoi totuși nici nu s-a mai gândit pe urmă la ea, ca și când ar fi înghițit-o pământul… Păreri de rău îi rodeau ini ma. Îi trecea prin creieri să alerge la Florica, să-i spună că tot dragă i-a rămas și să-i poruncească să nu se mărite… Dar se dezmeticea rușinat. Om însurat, cu copil, l-ar huidui lumea și l-ar alunga Florica… Ei, dacă n-ar fi Ana…

Druștele și colăcarii veniră să-l cheme la nuntă și el făgădui bucuros că va merge de bună seamă.

Însurătoarea feciorului lui Toma cu o fată săracă lipită stârnise de altminteri vâlvă în Pripas. Mai ales tocmai calicii îi ocărau că ia o calică și spuneau în gura mare că George are să pape repede averea bătrânului. Toma auzea zvonurile și răspundea neîntrebat:

— Eu nu mă bag, nu mă amestec… Parcă eu am să trăiesc cu ea? Eu i-am spus totdeauna: Dragul tatii, fă ce vrei și ce-ți cere inima. Că noi la avere nu ne uităm, c-avem, slavă Domnului, și nu suntem muritori de foame… Dacă-i place lui fata și i-e dragă, să fie sănătoși. Că decât să trăiești cu o ciumă-n casă, mai bine să te arunci în Someș cu capul în jos…

George nu-și încăpea în piele de mândrie. Avea mulțumirea, ce-l măgulea grozav, că a cucerit pe Florica și însurătoarea i se părea încoronarea unei biruințe nemaipomenite.

De când se cununase Ion Glanetașu cu Ana, el rămăsese fruntea flăcăilor, ceea ce-l răsplătise puțin pentru înfrângerea ce o suferise atunci. Deși ar fi fost timpul să se însoare și dânsul, nu se putea hotărî. Tatăl său îl zorea, iar el amâna mereu, ca să se bucure în tihnă de plăcerea de-a fi călăuză tineretului în bine și-n rău, la petreceri și la bătăi. De altfel spunea cu fală că nici o fată din sat nu-i destul de vrednică de dânsul. Fără să-și dea seama, vorbea chiar adevărat. Căci ca să-i placă vreuna, trebuia întâi să vadă că place și altuia, și că luând-o pricinuiește necaz cuiva.

Toamna trecută însă George primise o lovitură în mândria lui de cap al tinerimii. Atunci se întorsese de la oaste Nicolae Tătaru, feciorul lui Trifon, voinic, aspru la înfățișare și blând la inimă. Era băiat cu învățătură: umblase trei ani la liceul din Armadia și nu continuase fiindcă repetase de două ori clasa a

doua. Din școală rămase totuși cu dragostea de carte și, când a crescut mai mare, s-a abonat la Foaia poporului, săptămânală, din care citea duminica, pe prispă, părinților și vecinilor dornici de a afla ce se petrece prin lume. În armată a înaintat sergent și se fălea că i-ar fi propus însuși căpitanul să se reangajeze. Venise mai dezghețat din cătănie, vorbind mai răspicat, parc-ar fi comandat mereu, umblând ca bradul și având veșnic pe limbă câte-un also și câte un marș sau ruic, prin care uimea pe flăcăii și chiar pe bărbații din sat. Macedon Cercetașu îl îmbrățișa în fiecare duminică la cârciumă și se plângea că feciorul lui a fugit de trei ori de la oștire, de-l face de râsul lumii. Cu toate acestea Nicolae era așezat, potolit și se gândea să se însoare cât mai curând, deoarece cei de vârsta lui aveau și copii. Dar, pentru că avea vreo șase frați mai mici ca dânsul, căuta o fată cu zestre, la care să se poată muta, ca să-și ușureze părinții. Până să găsească ce dorea, se ținea de Florica vădanei lui Maxim, cu care-ți era mai mare dragul să te arăți la horă, fiind frumoasă și deșteaptă, deși ca degetul de golașă.

George simți curând că i se întunecă steaua din pricina lui Nicolae. Și atunci, ca să-i dea o lovitură zdravănă, văzându-l că umblă cu Florica și zvonindu-se chiar c-ar fi vorba s-o ia de nevastă, se hotărî repede, o peți și făcu îndată tocmeala, vesel că i-a suflat-o.

Florica se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia feciorul unui ,,bocotan” ca Toma Bulbuc. Cum împlinise douăzeci de ani și, afară de niște boarfe, zestre n-aducea, s-ar fi agățat bucuroasă de oricine, numai să se vadă la casa ei.

Nunta se făcu în casa cea nouă a lui George, zidită anume pentru dânsul. Trei popi slujiră la biserică, iar Toma nu s-a lăsat până nu i-a oprit pe toți și la ospăț, izbutind chiar să îmbete leucă pe cel din Sărăcuța, cu bere, căci cumpărase înadins trei butoaie pentru fețele spălate. Naș mare a fost Stoessel care, ca notar, deși ovrei, i se păruse tot ce se poate mai distins. Stoessel a venit cu brișca lui cea nouă, galbenă, împreună cu notăreasa și cu toți copiii, și a stat toată noaptea, iar în talgerul miresei a zvârlit o hârtie de o sută coroane, nu ca popa din Sărăcuța care a pus un biet zlot de argint și încă văitându-se că biserica lui e cea mai săracă de pe valea Someșului.

George era foarte vesel și mândru, și se uita din când în când la Nicolae Tătaru să-l surprindă cât e de supărat. Rotindu-și însă privirea la oaspeții prea cinstiți, întâlni deodată ochii lui Ion Glanetașu, înfipți ca niște lipitori în Florica. Ochii aceștia dârji, aprinși și tulburi îl spăimântară și parcă îi spuseră că din-tr-înșii pornește primejdia. Încercă să se bucure că Ion îi râvnește pe Florica și vru să simtă o răzbunare pentru cele ce a trebuit să înghită odinioară din pricina lui. Dar nu izbuti să-și împrăștie teama nici dând de dușcă un pahar de rachiu. Numai întorcându-se la Florica se mai liniști puțin, căci ea ședea cu ochii plecați și plânși, cum se cuvine unei mirese, și doar pe buzele subțiate și roșii îi juca un zâmbet de plăcere. Se gândi să nu se mai sinchisească de Ion, și totuși îndată se pomeni iar pândindu-l. Și Ion nu-și lua ochii de la mireasă, ca și când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atât de pătimașă că nici o putere din lume să nu-i mai poată despărți… Alături de el, George descoperi într-un târziu pe Ana, gălbejită și uscată la obraji, șezând ca pe ghimpi și surâzând rușinată. Ea, întâlnind privirea mirelui, spuse ceva la ureche lui Ion care, fără a întoarce capul, mârâi arătându-și dinții, ca un dulău gata să muște. Zâmbetul pe fața femeii se șterse o clipă, pentru a reveni însă îndată mai înghețat.

Ana simțise de la începutul ospățului că Ion poftește pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere; acuma numai o rușine crâncenă îi ardea sufletul, că toți oaspeții o văd batjocorită… Și, încetul cu încetul, rușinea se schimbă într-o greață năbușitoare. I se părea că toată lumea, cu tot ce e într-însa, se scufundă în niște ape tulburi, atât de murdare încât scârba singură plutește deasupra ei ca o iazmă otrăvitoare. Închidea ochii și totuși vedea neîncetat apa spre care o împingea o mână grea, ca spre un liman care spală urmele și părerile de rău.

În zori, mergând acasă, cu picioarele de plumb, cu cizmele nouă plângând pe zăpada înăsprită de ger, un frig înfricoșător îi îngheța inima. Ion pășea rar, suflând pe nări ca un taur lacom, cu capul în vânt pe care căciula stătea țanțoșă ca o creastă neagră de cocoș. Mergea parcă pe ea nici n-ar cunoaște-o, fără să-i arunce o privire… Amărăciunea o sugruma. Se pomeni zicându-i tare, fără voia ei, încât se minună singură, auzindu-și glasul:

— Am să mă omor, Ioane! Bărbatul nu se uită la ea. Se înfurie însă deodată, ca și când l-ar fi trezit dintr-un vis dulce.

— Da omoară-te dracului că poate așa am să scap de tine! mormăi apoi nepăsător, scoțând pe gură și pe nas fuioare albe de aburi, ca un balaur întărâtat.

Ana se cutremură. Se opri o clipă să răsufle. Pământul se învârtea și se legăna ca zguduit brusc din temelii. Și parcă apa tulbure, grețoasă de adineaori se întindea peste tot, amenințând s-o smulgă și pe ea, s-o arunce în vârtejul fără fund. Întinse mâinile căutând un reazem care s-o apere de cutropire. Vru să strige ajutor și buzele ei șoptiră desperate:

— Am să mă omor… Dar nici nu-și mai recunoscu glasul.

,,Aș fi putut câștiga și mi-ar fi venit ușor s-o pedepsesc chiar cu temniță… Dar cum să-mi pun eu mintea c-o muiere? Ajunge c-am speriat-o bine de tot, să se învețe minte”, își zise preotul Belciug după procesul lui cu doamna Herdelea, observând că nu e furios, deși a ieșit înfrânt.

De altfel, de când s-au mutat Herdelenii în Armadia, mânia lui împotriva lor parcă scăzuse, făcând loc unei lâncezeli pe care nu putea s-o înțeleagă. Până atunci toate nenorocirile învățătorului i se păruseră binemeritate și se simțise mândru c-a contribuit și dânsul la stârnirea lor, adăugând, ca o culme egală cu excomunicarea, refuzul lui de-a intra cu sfântă cruce în casa unde s-au urzit ticăloșiile împotriva slujitorului Domnului. Acuma însă începea să-și dea seama că neînțelegerile dintre ei au pornit din deșertăciuni mărunte, aproape copilărești, și-și zicea că pedeapsa a fost poate prea mare pentru greșelile săvârșite. ,,Poate c-am fost prea aspru, dar lecția o meritau”, se mângâia dânsul în nopțile lungi de iarnă, când se zvârcolea fără somn în așternut.

Își amintea serile plăcute de-acum câțiva ani. Herdelea venea și jucau durac sau ședeau de vorbă până târziu, ca niște frați. Alteori se ducea el la Herdelea și jucau loton cu toată familia, până după miezul nopții, pe nuci, sorbind cu poftă numeroase ceaiuri cu mult rom. Când s-a întors din Cluj, după operația de rinichi, fiind slăbit și având mare nevoie de mâncare mai bună, doamna Herdelea îi trimitea în fiecare zi pe Ghighi, care era mititică, cu supă de găină și câte alte bunătăți…

Amintirile bune i le întunecau însă nu uneltirile de mai târziu ale Herdelenilor, ci învățătorul cel nou pe care Belciug a ajuns foarte repede să-l numească în sinea lui ,,băiatul viclean și renegat al unui țăran de treabă”… Preotul vorbise numai de vreo câteva ori cu Zăgreanu, dar îl și catalogase. Tinerelul zâmbise, parcă ar fi vrut să-l ia de sus… Cu Herdelea făcuse Belciug o înțelegere să-și adune într-o singură după-amiază toate orele de religie, iar când n-avea vreme, să lase pe câte-un băiat mai mărișor să citească din Catechism și să păzească liniștea în clasă. În cea dintâi miercuri după prânz, venind la școală, Belciug găsi la masă pe Zăgreanu, cu ceasornicul dinainte, întâmpinându-l cu ,,ai întârziat binișor, domnule părinte”. Ba mai stătu în spinarea lui toată vremea, ascultând cum face lecția, ca un controlor. Preotul se supără, înverzi, asudă, se gândi mereu să-l ia de guler și să-l scoată afară, dar se stăpâni și doar la plecare nu-i dădu mâna. Peste câteva săptămâni, având o întrevedere cu arhitectul noii biserici, Belciug uită de ora de religie. Spre seară se pomeni acasă cu Zăgreanu care-l rugă politicos să nu mai lipsească… Când mai află apoi că veneticul vrea cu orice preț să silească copiii să vorbească numai ungurește și că pune la gloabă grea pe părinții care nu-și pot trimite odraslele la școală, preotul începu să regrete pe Herdelea.

Totuși Zăgreanu și Herdelea nu-l preocupau decât în unele ceasuri de plictiseală, căci altminteri trăia niște vremuri fericite. În Ulița Mare, pe locul cel mai frumos din sat, aproape de casa lui, zidurile noii biserici așteptau doar primăvara ca să reînceapă lucrul, să se înfăptuiască deplin visul lui. Până atunci avea dese întâlniri, sfaturi și chiar certuri cu arhitectul, un om încăpățânat, cu o barbă lungă, stufoasă, care voia să știe mai bine ca dânsul cum să împodobească iconostasul și interiorul sfântului locaș.

Ca o minune cerească, tocmai în clipele de greu zbucium, venise la dânsul o deputăție de țărani din Săscuța să cumpere bisericuța veche, s-o mute la ei. Belciug se cutremură de mândrie, căci astfel dobândea mai mult decât îi trebuia spre a acoperi toate cheltuielile clădirii celei noi.

— Mult m-am străduit și Dumnezeu nu m-a lăsat! murmură el închinându-se cucernic. O, dacă toți ar face ca mine, dacă fiecare ar face măcar atâta, cum s-ar înălța neamul nostru în lume și în fața Atotputernicului!

Belciug era român înflăcărat, dar fără paradă și nevrând măriri. ,,Îmi fac datoria în cuibul meu”, își zicea cu o modestie bisericească în care dormea poate și o părere de rău. Sentimentele însă și le păstra mai mult în suflet, ferindu-se să aibă ciocniri cu stăpânirea. Numai la petreceri își dădea drumul uneori, deși a doua zi se căia că n-a pus lacăt gurii, cum scrie de altfel și în cărțile sfinte.

Până a început clădirea bisericii, avusese obiceiul să spună că, după ce o va vedea sfințită, va muri bucuros. Acuma își mai deschidea un termen: să-i dea Dumnezeu zile să poată vedea și dânsul România, ,,mama visurilor noastre”, pe urmă va muri împăcat. În așteptarea morții însă se cântărea de câte ori umbla prin Armadia și, când se plângea că n-are să mai trăiască mult, se supăra dacă îi băteai în strună. În schimb se însenina când i se spunea că e rezistent și că are să înmormânteze tot satul până să-i vie lui rândul. Atunci își mângâia barba zbârlită și ofta cu ochii spre cer:

— Speranțe deșarte, vai, prea deșarte! Viitorul e în mâna lui Dumnezeu… Noi să vedem prezentul!

Prezentul lui erau socotelile bisericii cu arhitectul, grijile gospodăriei, slujba bisericească, Zăgreanu, Herdelea, sătenii…

Se necăji când își dădu seama că prea a început să se gândească la Herdelea și să întrezărească chiar putința de împăcare, dacă ar avea norocul să se mai reîntoarcă în Pripas.

,,Atâta mi-ar lipsi acuma! se mânie căutând să-și împrăștie gândurile acestea. Asta-mi lipsește, vezi dumneata… Parcă de împăcări îmi arde azi…”

Numai dorința de-a strânge banii de drum îl înviora pe Titu în Măgura. De aceea muncea din răsputeri, silindu-se să-și grăbească plecarea…

De altminteri nici n-ar fi putut face altceva în satul acesta aruncat pe o vale strâmtă, în creierii munților, cu casele răzlețite pe coaste. Cu Căldăraru a văzut repede că n-ar fi chip să lege nici un fel de înțelegere sufletească. Au fost ei tovarăși de bancă în liceul din Armadia, dar de atunci nu s-au prea văzut până acum când Căldăraru era notar, însurat, înstărit, iar Titu un visător, cu capul plin și cu buzunarele goale… Apoi Căldăraru se schimbase de nerecunoscut. Mititel, voia să pară grav și serios, ca să-l respecte țăranii. Întrebuința sumedenie de pomezi ca să-i crească mustățile și era nenorocit că, fiind spân, deabia avea ici-colo câte-o țepușă. Își scotea burta în afară și pentru că din fire rămânea cam supt, își făcea vesta și pantalonii largi în brâu ca să pară mai gros și pântecos. Ochii mici, vii, negri, i se învârteau în orbite ca la veveriță. Vorbea tare și apăsat și se ferea ca de foc să râdă în fața oamenilor. Era însurat de curând cu fata subprimarului din sat, țăran bogat care pusese umărul pentru alegerea lui Căldăraru, deși rivalii lui, mai bătrâni, fuseseră susținuți de însuși solgăbirăul Chițu. Toată familia socrului său îl privea ca pe un fenomen rar și îl lăuda pretutindeni, speriindu-se mai ales că ,,e numai de douăzeci și șase de ani și e notar”, parcă mai târziu ar fi fost menit să ajungă cel puțin fișpan.

Titu îi spuse din prima zi că vrea să plece în România și că a venit aci numai să-și adune cheltuiala de călătorie. Căldăraru ținu îndată să-l povățuiască să nu facă prostia de a pleca nicăieri, ci să stea la dânsul, să câștige o practică bună, apoi să-și dea examenele ce-i mai lipseau și să se înscrie la cursul de notari de pe lângă universitate. Îi preamări apoi profesiunea de notar comunal, neuitând a se da drept pildă pe sine însuși, care a ajuns așa de bine prin muncă și stăruință. Titu se simți micșorat că prietenul său vrea să-i pozeze în ocrotitor, dar nu-i făcu imputare, ci își înteți doar hotărârea de-a pleca mai repede.

În sufletul lui zbuciumările se liniștiră sub privegherea speranței. Din clipa când dorința vagă de-a trece dincolo s-a transformat în pasiune, viața i s-a ușurat, ascunzându-și parcă toate mărunțișurile urâte. Visurile care până ieri clocoteau într-însul, căutând să izbucnească neapărat și să schimbe realitatea, să cucerească pe toți și să-i facă să tresalte la fel, acuma stăteau sfioase în colțul cel mai cald al inimii lui, ca astâmpărate de un farmec atotputernic. Acolo le mângâia în clipele de reculegere, le răsfăța și le ferea cu grijă de ochii lumii neînțelegătoare.

Și astfel năzuințele i se păreau mai prețioase și mai dragi, ca o comoară nestemată.

Odată Căldăraru, văzându-l retras și ursuz, vru să-l descoase. Titu îi răspunse verde:

— Ce să pricepi tu? Ce ideal să nutrești tu? Te-ai însurat, ești notar, ce-ți mai lipsește? Copii? Ai să faci, că doar nu-i așa mare lucru… Pe urmă? Idealul tău, dragă, e să fii apreciat de domnul solgăbirău. De aceea nu scapi nici o sâmbătă fără să-i trimiți daruri, de-aceea te iscălești ,,Kaldarar”, de-aceea pui pe nevastăta să învețe ungurește și ai fi în stare să înveți ungurește și pe bietul tată-tău…

— Te rog, te rog, se umflă notarul. Eu sunt om cumsecade…
— De ce te superi?… Apoi parcă eu ce-ți spun? Tocmai pentru că ești prea cumsecade, faci ce faci. Și poate că bine faci… Dar dacă eu nu sunt în stare să fiu ca tine și ca miile de alții ca tine? Nu sunt, dragul meu, și nu pot… Și vezi, de aceea n-am ce căuta nici aici, nici în alt județ, nicăieri în țara asta, ci trebuie să-mi iau lumea în cap.

După aceasta și altele, Căldăraru se căi că s-a încurcat cu un zăpăcit care nu știe să-l stimeze. I-ar fi căutat vreo vină și s-ar fi cotorosit de dânsul, dar Titu muncea cât șapte și-i ducea în spinare toată cancelaria, încât n-ar fi fost ușor să-l înlocuiască.

Spre primăvară Titu primi o scrisoare de la Laura care-l umplu de bucurie. Îi spunea în scrisoare că la vară vor veni la Sângeorz negreșit și rudele din România ale lui George. Se simți acuma atât de aproape de fericire, încât îi venea să întindă mâna s-o strângă în brațe.

De la nunta lui George Bulbuc, în ființa Anei se statornici o silă grea pentru tot ce o înconjura. Zilele i se păreau nesfârșite și tulburi, asemenea apei care o ispitise atunci și al cărei miros înăbușitor îi rămăsese în nări ca o ispită. Simțea mereu că-i lipsește ceva și râvnea din ce în ce mai mult o liniște mare. Se oprea deseori pierdută, cu brațele moarte, cu ochii aiurea, fără să vadă și fără să audă. Zenobia, când o surprindea așa, o ocăra că doarme în picioare și că pute locul de lene pe unde trece.

Nici o bucurie nu mai găsea în lume. Copilul începea a gânguri și semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă întrînsa ochii din noaptea ospățului, cei ce-au pătruns ca niște săgeți aprinse în carnea celeilalte femei. Apoi și Petrișor era rău, plângea mult până învinețea, iar când îi dădea țâța în gură, mușca sfârcul cu gingiile parc-ar fi vrut să se răzbune că maicăsa n-a sărit mai curând. Mângâindu-l și hrănindu-l, Ana își zicea de multe ori:

— Numai Ion e pricina… Își simțea inima seacă și goală ca o pungă zvârlită într-o margine de drum de un trecător nepăsător. Încetul cu încetul și mintea i se stinse, parcă toate cutiuțele s-ar fi deșertat spre a lăsa locul slobod numai pentru două chipuri tot mai deslușite, care i se plimbau de ici-colo, greoaie, apăsătoare și dureroase, silindu-i sufletul să se împace cu el și chiar să le îndrăgească: Avrum și Dumitru. Și amândoi se arătau veșnic așa cum îi văzuse ultima oară: ovreiul cu ștreangul de gât, cu părul umed de sudoare, cu genunchii îndoiți sub scara din șură, iar moșneagul cu briciul deschis ca un compas și ridicat sus ca să nu se taie, și cu o falcă albă de spumă de săpun. Chipurile acestea o spăimântau și îi stârneau o întrebare pe care n-o putea îmbrăca în cuvinte și nici măcar n-o putea lămuri bine. Vedea doar limpede că oamenii, care au trăit și au suferit ca și dânsa, au păstrat în ochii reci atâta liniște și împăcare încât îi era parcă necaz că nu poate dobândi și ea nepăsarea lor alinată.

Când se desprimăvără, Ana își făcu obiceiul de-a se duce în fiecare zi pe la tatăl ei, pe-acasă. Nu-și dădea seama de ce se duce și nici n-o întreba nimeni. Ion era bucuros că nu-i mai zbiară copilul în creieri și că nu mai e nevoie s-o vadă veșnic bosumflată ca o prevestire de rău… Vasile Baciu rareori schimba câte-o vorbă cu dânsa; o afurisea însă că din pricina ei a trebuit să ajungă averea lui pe mâinile unui tâlhar care azi-mâine poate să-l scoată și din casă.

De la Glanetașu până la tatăl ei, o postată bunișoară, Ana, cu copilul în brațe, mergea ca o nălucă, fără să se uite în dreapta ori în stânga, trecând pe lângă oameni fără să dea binețe și bolborosind cine știe ce… Cei ce o întâlneau își făceau cruce; prin sat se șoptea ca s-a smintit la minte sărmana femeie, iar unii mai miloși ocărau pe Ion și pe Vasile c-au bătut-o până au năucit-o de tot… Ea intra în casă, se învârtea puțin, ca și când ar fi căutat ceva pierdut de mult, apoi se așeza pe o laviță, își alăpta copilul, mută, cu ochii în gol, pe urmă deodată se scula și pleca precum venise.

Odată însă, mergând spre casa părintească, un glas bâlbâit și hodorogit o trezi din aiureală:

— Ana!… Ana!… Stai… vino-ncoa!…

Femeia se opri speriată. Savista-oloaga, în poarta ogrăzii lui Trifon Tătaru, îi făcea semne desperate cu mâna. Ziua era caldă, alintată de soare. Noroiul pe uliță se zbicise. Ramurile pomilor, spălate de rugina iernii, își înverzeau mugurii.

Ana se miră văzând pe Savista.
— Aici ești? o întrebă.
— Aici… Venit dinadins pentru tine… Să-ți spun, clefăi oloaga rânjind, dar cu privirea mânioasă și dând din mâini parc-ar fi vrut să se ridice în picioarele ei subțiri și corcite.

Nevasta știa că Florica, de când s-a măritat, luase pe Savista la dânsa. Ba auzise cum George s-ar fi lăudat către oameni că oloaga are să-i poarte noroc în casă, asta drept răspuns celor ce, voind să-și bată joc, spuneau că Florica n-are zestre, afară dacă n-o strânge pe Savista ca să-i cerșească pomana trecătorilor. ,,De ce s-o fi întors oloaga înapoi la Trifon Tătaru?” se gândi Ana apropiindu-se.

Savista îi spuse ceva căscând gura cât o șură, gâfâind și silindu-se în același timp să-și mulcomească glasul să n-o audă cumva cineva, deși nu se zărea țipenie de om primprejur și numai în șanțul de peste drum scormonea grohăind un mascur legat de-un picior cu sfoară de un par din gard. Ana asculta și nu pricepea nimic.

— Mai rar, Savistă, murmură ea rugătoare. Oloaga rosti rar două vorbe, dar apoi urmă mai repede și mai bâlbâit. Din ce în ce însă îi lucea mai aprig privirea și în colțurile gurii îi clăbuceau spume gălbui.

— Nu vie Ion… Poznă mare… Florica nu… George omoară, urlă dânsa foarte iute, amenințând cu pumnii și învârtind în orbite ochii aproape albi de holbați.

Apoi deodată Ana plecă, lăsând pe Savista cu gura plină, zvârcolindu-se în lămuriri aprinse. În urechile Anei pătrunsese ,,Ion, Florica, George” din care înțelese de ajuns. Oloaga însă se înfurie mai rău văzând-o că se depărtează, și răcni după ea scuturând pumnii:

— Și pe tine omoară, târfă… Tu lași pe Ion…

Făcu o sforțare mare să se repeadă în urma Anei, dar picioarele betege îi rămaseră țintuite pe loc și doar cu fața se plecă până-n pământ, țipând mai gros:

— Ion vrea Florica… George omoară… Toți, toți, toți!… Ana nu mai auzea decât: Ion, Florica, George… Și merse ca altădată, drept înainte, până la casa în care a copilărit. Tatăl ei nu era acasă. Luă cheia de sub grindă, unde știa că o ascundea, deschise ușa și se așeză pe laviță. Copilul scâncea. Îl legănă puțin în brațe, apoi îi acoperi gura cu țâța.

Își simțea capul greu ca plumbul. În neștire strângea la piept copilul care țocăia lacom. Se uita mirată prin casă parc-ar fi văzut-o întâia sau ultima oară. Nimic nu era schimbat. Patul, masa, lavițele, scaunul, dulapul cu vase, donița de apă, lampa spânzurată în tavan… Toate ca totdeauna. Numai cuptorul părea mai negru, cu gura-i mare, fără fund… Privind cuptorul, o săgeată îi trecu prin minte și deodată parcă s-ar fi întors înapoi pe o cale spinoasă… Parcă e întuneric beznă… Lespedea rece îi gâdilă talpa cum se suie pe cuptor și inima-i bate să-i spargă coastele… Se urcă încet să nu-i fâșâie cămașa, să nu deștepte pe tatăl ei care sforăie beat în pat… În culcuș e cald… O mână bâjbâie, îi atinge glezna ușor și ea știe că e mâna lui Ion, căruia îi pârâie oasele suind și lungindu-se lângă ea… Și inima-i bate mereu… Cum îi bate…

Apoi deodată se cutremură și, dezmeticindu-se, își aduce aminte, fără să-și dea seama de ce, că îndată după nuntă, Ion s-a împrietenit ca un frate de cruce cu George, că merge deseori pe la dânșii, că veșnic se sfătuiesc împreună, la cârciumă beau împreună, umblă și prin Jidovița împreună… De unde știe ea toate acestea? Habar n-are, dar știe sigur… i-a spus cineva… Chiar Ion a spus-o acasă Zenobiei, lăudându-se și lăudând pe George…

Și atunci i se păru că gura cuptorului se cască mai mare și se apropie de ea. Copilașul scăpase sfârcul sânului și scâncea… Ana se sculă brusc, încuie ușa, puse cheia bine. Din spate simțea amenințarea gurii uriașe, flămânde, încât nu mai îndrăzni să se uite înapoi.

Savista era tot unde o lăsase. Trecând prin fața ei, o văzu cum scuipă și o auzi cum răcnește mai avan:

— Omoară George toți… Rușine… Hu… Huo!… Ana însă se grăbea ca și când ar aștepta-o cineva acasă. Opincile ei plescăiau pe ulița uscată și soarele o frigea în spinare.

Când intră în ogradă, portița scârțâi atât de jalnic că-i zgârie inima. Ion cioplea o oiște, cu mânecile suflecate, hâcăind de câte ori izbea cu toporul; se opri o clipă, se uită după ea și lucirea ochilor i se potoli văzând-o, parcă s-ar fi întrerupt din vedenia celeilalte. Ana însă trecu pe lângă el fără a întoarce capul. Ușa tinzii era deschisă, neagră: pe pragul de sus se prelingea o perdea de fum albastru. În casă, pe pat, se odihnea Glanetașu, cu fața-n tavan, cu gura căscată, horcăind. La vatră, Zenobia sufla în foc cu ochii roșii umflați; zărindu-și nora, o luă îndată la ocări, dar neîncetând de-a scormoni tăciunii și de-a sufla:

— Ai început să forfotești toată ziulica prin sat, tu nevastă… fuuuu… ffff… fff… și colea-s toate baltă… ff… Parc-ai fi din țigani, nu din oameni de omenie… Văd că nu mai ai… fffuufff… nici un pic de rușine… fff… nici obraz…

Femeia auzea vorbele și nu le pricepea rostul. Toate i se păreau ca prin vis. Stătu puțin în mijlocul casei. Copilașul gângurea. Pe urmă, ca și când și-ar fi adus aminte, așeză copilul cu băgare de seamă la picioarele Glanetașului, îl îmbondori bine în cârpe și-l închină de trei ori… Făcând aceasta parcă iar uită ce vruse și iar rămase pierdută, cu ochii întrebători… Apoi tresări și ieși brusc în tindă, unde cotrobăi prin toate ungherele, foarte amărâtă că nu găsea ce căuta. Porni în ogradă și-n prag o lovi drept în față lumina vie a soarelui primăvăratic, silind-o să clipească aiurită din ochi. Cu obrajii galbeni, supți, cu nasul subțiat, cu barba ascuțită, părea însăși desperarea. Îi venea să-și frângă mâinile și nu putea… Un gând nou îi răsări în creieri și fugi drept în grajd…

Acolo, până să se obișnuiască cu întunericul, bâjbâi puțin. Apoi văzu pe Joiana, vaca ei de zestre, cu spinarea osoasă și cu șoldurile largi, ieșite afară ca două lopeți, parcă veșnic ar fi fost flămândă, și cu ugerul atârnându-i până aproape de pământ. Joiana se uită la ea cu ochii mari, liniștiți și melancolici, ca și când ar fi întrebat-o: ce vrea? Ana îi mângâie șoldul, dar Joiana, nemulțumită, întoarse capul și-și vârî botul în rămășițele de ogrinji, suflând puternic pe nări spre a împrăștia praful din fundul ieslelor… Alături rumega Dumana lui Ion, iar mai departe, tot pe mâna dreaptă, doi cai slăbuți nechezau cu nădejde. În stânga erau boii, culcați, somnoroși.

Ana însă întârzia mereu. Se oprea, uitând ce căuta, și pornea iar doi pași, reamintindu-și. Ajunse la cotețul unde ținuse vițelul pe care Ion l-a vândut ca să plătească avocatului. Pe un stâlp, într-un cui de lemn, atârna ștreangul nou-nouț, cu care lega vițelul când îl alegea la muls. Luându-l și întinzându-l în mâini, zâmbi cuprinsă de bucurie mare. Pe urmă se uită împrejur. Tavanul eră foarte jos, aproape să-l atingi cu degetele, și se odihnea pe grinzi groase, necioplite. Trecu capătul ștreangului pe după cea dintâi dinspre ușă, lângă Joiana, și îl legă cu un nod întreit. Lărgi bine lațul din celălalt capăt și-i dădu drumul, privind cum se leagănă de ici-colo, din ce în ce mai ușor. Privind așa îi apăru în minte din senin Avrum și se miră că spânzuratul n-o mai spăimânta, ci parcă zâmbea straniu ca o chemare.

— O, Doamne ferește, că și eu… murmură Ana întorcându-se și făcând un pas, hotărâtă să iasă din întunericul năbușitor.

Printr-o crăpătură a ușii pătrundea o dungă de raze galbene în care jucau și se întreceau mii de firișoare în toate culorile. De-afară auzi izbiturile de topor ale lui Ion și un ciripit zgomotos și certăreț de vrăbii multe. Vru să mai facă un pas și deodată văzu limpede în dunga de lumină pe Dumitru cu briciul în mână, tremurând ca și când i-ar face semn… Speriată, se uită înapoi. Ștreangul nu se mai mișca; stătea drept, întins parcă de-o greutate mare. Când se gândi de ce-o fi întins, desluși în laț capul lui Avrum, cu un rânjet care o înfurie.

Încet, tacticos, își scoase năframa și o puse pe parul ce despărțea pe Joiana de Dumana. Se duse apoi furioasă sub ștreangul care-i venea până la ochi. Se întinse în vârful picioarelor, prinse lațul cu amândouă mâinile și-și vârî capul. Se căzni mult să-și potrivească funia pe gâtul gol, ținând cu o mână ștreangul și cu cealaltă lațul. Picioarele o dureau de cât stătuse încordată; simțea că e aproape să amorțească… Închise ochii și încercă să nu se mai țină cu mâinile de funie. De altfel nici nu mai putea de picioare; i se zgârceau genunchii. Lațul se strângea din ce în ce mai tare. N-o durea, dar i se părea că tot nu l-a potrivit bine și-i era necaz că s-a pripit. Simți o gâdilitură încât trebui să caște gura și ochii. Deodată îi trecu prin minte că acuma are să moară, se îngrozi și vru să se întindă să atingă pământul, să fugă de moarte. Dar degeaba mișca picioarele, căci nu găsea nici un sprijin. Atunci se spăimântă și o cuprinse o înecăciune arzătoare. Limba i se umflă, îi umplu gura, încât trebui s-o scoată afară… Apoi un fior o furnică prin tot corpul. Simți o plăcere grozavă, amețitoare, ca și când un ibovnic mult așteptat ar fi îmbrățișat-o cu o sălbăticie ucigătoare… Încercă să țipe, dar nu izbuti decât să horcăie de două ori înăbușit… Se moleși, lăsându-se să atârne în voie. Ca o fulgerare îi mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea… Pe urmă toate se încâlciră… Ochii holbați nu mai vedeau nimic. Doar limba creștea mereu, sfidătoare și batjocoritoare, ca o răzbunare pentru tăcerea la care a fost osândită toată viața…

Joiana, nemaisimțind nici o mișcare, întoarse capul și se uită nedumerită. Dădu din coadă și atinse cu moțul de păr poalele Anei. Și fiindcă Ana rămase țeapănă, Joiana își înfundă limba verzuie, apăsat, întâi într-o nară, apoi în cealaltă și porni să rumege domol, plictisită…

De-abia într-un târziu se auzi glasul mânios al Zenobiei:
— Ană!… Măi Ană!… Vai, mânca-te-ar relele, puturoasă și netrebnică! Că toată ziulica bate ulițele și copilul mi-l lasă pe cap să urle și să mă asurzească… Ană!… Fire-ai a dracului cu cine mi te-a făcut noră! Vedea-te-aș moartă să te văd, nerușinată și…

— Mi se pare c-am văzut-o intrând în grajd, mormăi Ion fără să se oprească din cioplit. Ia vezi c-o fi adormit acolo!

Zenobia se repezi și deschise larg ușa grajdului. Lumina năvăli veselă înăuntru… În aceeași clipă însă femeia sări la o parte îngrozită și țipând ca din gură de șarpe:

— Tulai!… Ajutor!… Săriți!… Ionică!… S-a spânzurat Ana!… Vai de mine și de mine, tulai!… S-a spânzurat!…