Finul lui Dumnezeu – Poveste de Mihai Eminescu
Poveste, poveste — da eu nu-s de pe când poveştile — eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ş’ am găsit un sac de poveşti, şi venind a casă l-am scăpat jos şi s-o despicat sacul şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş’ am învăţat şi eu una şi ţ-o spun d-tale.
Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeea era ‘ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca Pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas băietul năzdrăvan.
Da la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină. Ducând ea demâncat în ţarină a zărit-o un zmău şi s-o pus pe-atâta s-o iee. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat şi ea totdeuna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da smăul straşnic. El a şi ştiut ce-o urzit Frate-său ş-o tras brazdă cu plugul pân’ la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea smeului. Aşteaptă ei să vie — nu-i!
— Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o smăul — a zis finul lui D-zeu! Ş-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvârlea şi el mergea după dânsa.
A ajuns până la o fântână şi la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând aşa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c’ acuşi ne mănâncă balaurul!
— Oare cine să s-audă?
Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajere.
— Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?
— E-aici în fântână.
— Mult v-o mâncat pân’ acum ?
— Ia, v-o douăzeci şi patru.
— Ia las că vă scăp eu.
Se suie ‘n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde – un cap să iee un pui. Da el avea paloş şi taie capul. Întinde şi celălalt şi-i taie ş’ acela. Acu puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa:
— Câţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vârâ-te sub aripa mea.
S-o vârât sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajăra. Pajăra era mama vântului.
— Dragii mamei nu v-a mâncat!
— Finul lui D-zeu ne-a scăpat.
— Unde-i să-l mănânc de bucurie.
— Mă rog, mamă, dacă lă-i mânca să-l faci înnapoi.
— Da unde-i?
— Îi la răsărit.
Da ea a ‘nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:
— Mama, are să-i treac’ un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.
— Nu-i dragul mamei.
— Iacătă-li-i, mamă!
Da ea-l ia şi-l înghite şi când l-o făcut înnapoi aşa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.
— Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii — a zis pajăra.
— Să-mi spui unde-i smăul cu soră-mea.
— Nici n-am văzut, nici n-am auzit.
— Altmintrele nu-mi mulţumeşti.
— Să şuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.
Ş-o şuerat ea odată ş-o venit un om — era statul lui de o palmă şi barba lui era de un cot şi călare pe-un iepure şchiop. Şi-i zice pajăra:
Statu-palmă
Barbă cot
Călare pe-un iepure şchiop
Unde-i smăul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?
— Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vântul de la miază-zi.
Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari şi n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.
— N-ai văzut, n-ai auzit pe smăul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?
— Nici n-am văzut, nici n-am auzit.
— Ce-i de făcut? zice Pajăra.
— Da n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce?
— Da unde-s?
— Aciea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu, na-ţi şi din barba mea şi te porneşte băiete la drum. Şi să pui perii ‘n trei şi când la o vreme de nevoie să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni într-ajutor şi fă de-a-dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du ‘nnainte.
Se ia el şi se porneşte, merge pân-în pădurea ceea … când în mijlocul pădurii vede – o fumărie straşnic de mare încât se ‘nnăduşia, nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binişor şi găseşte pe mama smăului — îşi pârlea părul de pe picioare că era cald straşnic şi nu mai putea.
— Bună ziua mătuşă.
— Mulţămesc D-tale voinice, da — zice — und-te duci voinice?
— Caut curtea smeului, mătuşă.
— I, flăcăule! Mult trebue să mergi pân ce-i ajunge şi nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.
— Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică . . . mă duc.
— Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii.
El, ducându-se aşa prin pădure, aude – un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie – acolo ? Vede un om şezând, greceşte, jos:
— Da ce te vaiţi, bade?
— De pe nouă lanuri grâu am strâns şi tot pâne l-am făcut şi l-am mâncat şi tot mi-i foame.
— Hai cu mine.
— Hai.
Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând aşa: tare mi-i sete.
— Bună vreme, omule. Pentru – ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi?
— Câte iezăre a fost în pădurea asta toate le-am băut şi tot mi-i sete.
— Hai cu mine.
— Hai.
Mergând ei aşa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ş’ aude sub tufe un foşnet. Cine era? Vântul de amiază cel cu buzele mari.
— Bună vreme, vântule, ce faci aici?
— Mă stăpânesc să-mi ţin suflarea şi să ‘mpuşc un ţânţariu. Da să-l împuşc să nu-i sparg pielea.
— Da unde-i ţânţarul, că eu nu-l văd.
— Îi lângă soare.
— Lasă, hai cu mine.
— Ba nu. Eu mă duc după ţânţar, duceţi-vă voi înainte. Merg ei mai departe şi ajunge la palatul smăului. Smăul era la vânat şi fata şedea ‘n cerdac.
— Bună vremea, soro.
— Mi-o spus smeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădeşte.
— Nu mi-i frică.
— El acuş vine, -i la vânat. Vine smeul.
— Bine-ai venit, finul lui D-zeu.
— Bine te-am găsit, câne de smău.
— Hai la luptă.
— Hai!
Ş-o luptat ei trei zile şi trei nopţi şi nu-l putea dovedi şi nu se da nici smăul, nici finul lui D-zeu.
El a aprins perii cei doi ş-o venit vântul de la răsărit şi de la amiazi şi când ş-o pus buzele ‘n trei drept în jumătate a despicat smăul când a suflat. O jumătate a murit că era c-un cap, da o jumătate nu, că era cu două — că era cu trei de toate. Şi s-a rugat finul lui Dumnezeu straşnic la Statul-Palmă – barbă-cot .
— Nu-ţi pot face nimic, că el s-o dus la – mpăratul ţării iştia să spue ce i-ai făcut. De-acu dac-ai pute luptă-te cu – acela.
Acu el s-a pornit cu Soră-sa .
Când a ajuns aproape de palatul împăratului celuia nu era de chip să treacă, aşa era de straşnic şi mergând el p’ înprejur a ajuns la o baltă. Pe balta ceea era trei băieţi şi se băteau de la o cuşmă, de la un biciu şi de la o sulă.
— Ce vă băteţi, măi băieţi?
— Aestea ne-o rămas de la tatăl nostru şi nu ne putem împărţi.
— Şi la ce vă trebue vouă aiste?
— Când pui cuşma ‘n cap nu te vezi, când dai cu biciul te sui la curtea ‘mpăratului , când îi zice: sulă – sulicică — te suie ‘n dealul de steclă.
— Da’ ‘n dealul de steclă cine şade, ce căutaţi voi acolo?
— În dealul de steclă ţine ‘mpăratul pe fată.
— De ce o ţine acolo?
— Ca să n-o iee smeii.
— Până când?
— Până s-a găsi un voinic ca să omoare smăul… Cel ce-a omorâ smăul îi da fata ‘mpăratul.
— Măi băieţi, eu voi face bună dreptate, vârâţi-va toţi în iaz şi eu v-oi svârli câte una, cine-a prinde mai iute aceluia să fie.
El, viclean, ia toate-n mână, vâră pe băieţi în apă şi pe urmă dă din bici şi-l suie pe dealul unde şedea ‘mpăratul , la curtea – mpărătească.
La curtea ‘mpăratului era o mândreaţă, că nici nu se poate povesti. Împăratul şedea afară, — era bătrân şi bea lulea.
— Bună vremea ‘mpărate!
— Mulţămesc D-tale voinice! Tare om trebui să fii d-ta de vreme ce te-ai suit aici la mine.
— Aşa ‘mpărate, am venit să omor smeul, să-ţi scăp fata.
— Smeul n-o venit încă la mine. Da s-aude c’ aicia ‘n vale ‘ntr-un iaz, este noaptea şi se cearcă de a se sui să iee fata din dealul cel de steclă.
— Rămâi sănătos, Împărate.
— Mergi sănătos, voinice.
— Mă duc după smeu. Dacă l-oi omorâ îmi dai fata.
— Ţi-oi da-o.
Ajunge el la iazul cel unde o găsit băieţii. Pune cuşma ‘n cap, se face nevăzut şi se pune sub o tufă de buruiene. Da el era frumos şi puternic, da era sărac. Pe iazul cela era o covată cu faţa-n jos. La miezul nopţii aude el un vuet straşnic. Aceea era balta drăcească, venea dracii şi da poronci noaptea. Vine dracul cel mai mare, se pune călare pe covată (Scaraoţchi). Ş-o şuerat straşnic ş-o venit draci şchiopi, chiori, ş’ o ‘nceput să ‘ntrebe Scaraoţchi ce trebi au făcut ei?
— Eu am întărtat trei băieţi, că doar s-or ucide unul dintr-înşii. Păcatul mare c-o venit finul lu’ D-zeu şi le-o luat.
— Da tu?
— Eu am întărtat pe vântul de la amiazi să rupă ‘n jumătate pe smăul cu trei capete şi două capete o scăpat, da jumătate-i mort.
— N-aţi făcut nici o treabă, să vă ‘nvăţ eu ce să faceţi. Lângă balta asta mai la vale, este o comoară de bani. Comoara unui moşneag şi moşneagul are să moară iest – noapte. Duceţi-vă şi puneţi mâna pe banii ceia să fie – a noştri.
— Da dacă ni i-a lua cineva cu putere dumnezeiască?
— Nime nu se poate apropia dac-om pune noi mâna pe dânsa.
— Nime, nime-n toată lumea nu se poate?
— Ba se poate, da iaca ce: dac-a veni finul lui D-zeu până ce nu-ţi pune voi mâna pe bani şi s-a întâmpla s’ aducă apă de ceea care l-o botezat şi ne-a stropi, ne frige, şi el a lua banii.
Cela a auzit. Se scoală dimineaţa şi se porneşte să se duc’ acasă. Lui îi sburda după bani. Ajunge el a casă.
— Mamă unde-i apa ceea ce m-o botezat pe mine? A găsit măsa ‘n biserică lângă sf. Pricestanie şi ia el şi se porneşte iar înnapoi. Ajungând acolo — dracii era la bani toţi. Se duce şi s-apropie, îi stropeşte. Dracii ţipă şi-i zic:
— Mă rog, finul lui D-zeu, ce vrei ţi-om face, numai nu ne arde.
— Dacă mi-i aduce smeul cel scăpat, eu v-oi da drumul.
— Mă rog, iaca mă duc să-l aduc.
Ş-a luat un cârd de draci straşnic de mulţi.
— Da viu poate nu ţi l-om pute aduce.
— Mort nu vreau, viu să mi-l aduceţi.
Şi s-o apucat dracii s-o făcut un fedeleş de fier şi s-o dus după smeu să-l puie ‘n el. Când l-a adus aşa era fedeleşul de greu, de numai dracii-l putea ridica.
— Pune-l aici.
Dă din bici şi-l sue la – ‘mpăratul cu fedeleş cu tot.
Îi Zice ‘mpăratul:
— Ce ai aici?
— Aici-i toată puterea mea ‘mpărate . . . arată-mi fata ori o destup. Împăratul de-odată s’ o ‘ngrozit, da pe urmă (el, viclean) o aduce s-o vadă el. Da-mpăratul pe unde se suie pe dealul cel de steclă nu se ştie, el avea o putere straşnică, neştiută. După ce-a adus-o, da el după ce-a văzut-o a nebunit, aşa i-o picat de dragă. Da, să ierţi d-ta, şi el ei.
— Voinice! te-i cununa cu fata mea, dar dacă mi-i spune cum dai drumul puterii d-tale.
Da el de dragă ce i-a picat fata ş-a pierdut mintea.
— Împărate, eu te-am amăgit, da aicea-i smăul. Împăratul strigă degrabă:
— Omoară-l voinice, că el acuşi sparge fedeleşul, că eu l-am prins odată şi l-a spart.
El de bucurie ca să-i dee fata, odată a ‘nceput să ucidă smeul. Îi turna reşin’ aprinsă pe la cep ş’ o ‘nceput aşa de straşnic a ţipa smeul de se cutremura palatu ‘mpăratului . După ce-o murit smeul, a ‘nceput a eşi un fum, aşa de straşnic mirosea de greu, decât voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ş-a pus pe voinic în fedeleş şi i-a dat drumu de vale. Şi el a luat fata ş-a suit-o ‘n dealul cel de steclă. Da bietu voinic când a picat el mort i-a rămas sula ‘n cerdacul împăratului. Acu, la ce vreme s-a fi trezit el în fedeleş …
— I doamne!, viclean am fost, da mai viclean împăratul. Ce să fac eu? Începe el a se isbi ca să esă de acolo. Da câtă putere avea el nu putea ca să sparg’ acela . Da el mai ave o bucăţică din barba lui Statu-palmă-barba-cot. Aprinzând, începe a veni el cu iepurele cel şchiop pe fedeleş.
— Scapă-mă.
O ‘nceput a bate iepurele ş-o spart fedeleşul. (Că toată puterea vântului de la răsărit e ‘n iepure; iepurele de ce fuge aşa tare?). Scăpând el, îi zice Statu-palmă aşa:
— De-acu înc’ odată dacă mi-i chema, apoi pe urmă nu-ţi mai fac, că de trei ori îi dată ca să-ţi fac bine.
Acu el bate din bici ş’ ajunge la – mpăratul. Da-mpăratul svârlise sula.
— Am venit, împărate, să-mi dai fata.
Se face că nu ştie, că l-a dat cu fedeleşu ‘n jos.
— Eu ţi-oi da fata, dacă te-i duce la dealul cel cu flori şi mi-i aduce o floare din mijlocul grădinii celeia, eu ţi-oi da fata
Se ia el şi se porneşte, ş-o mers el cale de-un an. Cine era ‘n grădină acolo? Era Statu-palmă.
— Ei voinice, tocmai ş-aci ai venit după mine?
— Am venit, mi-ai zis că mi-i mai face un bine. Să-mi dai floarea din mijlocul grădinii iştia.
El i-o dă. Aşa era de mândră, aşa amirosa de frumos floarea – acea de te-adormea . Ajungând la – mpăratul , i-o dă.
— Dacă mi-i mai face ceva eu ţi-oi da fata. Eu oi frige (câte tamazlâcuri de vite avea – mpăratul ) şi dacă le-i mânca într-o noapte, eu ţi-oi da fata.
O făcut aşa după porunca ‘mpăratului şi el a zis celui ce nu se mai sătura ş-o mâncat tot într-o noapte. El numa atunci s-a săturat, da pân-în ziuă a şi crăpat. Da el a mâncat aşa cu lăcomie, încât şi păreţii hambarului i-o ros. Şi s-o minunat Împăratul de-atâta putere.
— Dacă mi-i be câte fântâne (se află la Curte) de apă, eu ţi-oi da fata. El chiamă pe istlalt frate de cruce, care nu se mai sătura de apă, ş-o băut, da o fântână n-o putut-o găta ş-a şi crăpat ş’ acela.
Lângă curtea ‘mpăratului era straşnică pădure.
— Dacă tu-i sufla odată-n codrul meu şi s-or strânge toţi ţânţarii la uşa palatului, eu ţi-oi da fata.
El a aprins părul vântului de la amiază-zi. Când s-o dus vântul de la amiază-zi şi când ş-o pus buzele ‘n patru ş-o suflat, era să ‘nghită pe-mpăratul. Aşa era de mulţi ş-aşa bâzâia ei de tare, parcă era ‘ntre calici la Ismail.
— Mare putere ai. Zi ţânţarilor să se ducă de aici.
— Nu zic, pân ce nu mi-i da fata.
Împăratul l-o luat cu blândeţă şi l-o amăgit. Ş-o zis vântului ş-o suflat şi s-o dus ţânţarii de la uşă.
— Dacă te-i sui s-o iei din dealul de steclă îţi dau fata.
— O sul’ am fost uitat eu aici.
— Eu n-am văzut-o.
A stat el trei zile şi trei nopţi ş-a gândit ce-i de făcut şi i-a venit aşa un gând: să mai cheme pe vântul de la amiază. Vântul de la amiază i-a zis aşa:
— Înc-un bine am să-ţi fac. Am să mă pun în cerdacul împăratului şi să ‘ncep a sufla. Puindu-se el, suflă şi se clătină palatul cât de cât să pice.
— Împărate, dacă mi-i da fata vântu-a sta.
— Palatul las – să pice, da eu fata nu ţi-oi da-o. Da el zice vântului:
— Pune-te ‘n dreptul uşii şi ‘ncepe a sufla în casă cu câtă putere ai.
El ş-o pus buzele ‘n cinci şi când a ‘nceput a sufla, împăratul săria din părete ‘n părete.
— Împărate, dă-mi fata că vântu a sta.
— Sui în dealul de steclă ş-o ia.
— Dă-mi sula ‘mpărate.
— Sula am svârlit-o în mijlocul iazului lângă covată. . . acolo unde era dracii.
El era lipit pământului, că vântul nu era să-i facă nimică — cela gătise de făcut, ceia crăpase.
Aşa mergând el la iazul cela, era straşnic palat făcut de draci, unde ţineau banii; şi pe apă mergea o casă făcută straşnic de mândră şi-n casa ceea s-auzea un bocet. S-o luat ş’ a ‘nceput cu luntricica a merge ş-a ajuns la casa aceea. Casa ceea, când a intrat, era un fecior de-mpărat prins de draci şi-l muncia acolo ‘n toate zilele.
— Ce faci aici, bade?
— Iaca m-o prins dracii, c-am luat bani şi eu nu pot scăpa de – aici. Eu am o împărăţie straşnic de mândră, hai să fim noi fraţi de cruce.
—Hai!
— Fraţi de cruce om fi, dar fugi că vin dracii, s-apropie miezul nopţii. El tot mai avea apă de la botez. Aşteaptă la miezul nopţii, vin dracii şi el începe a-i stropi.
— Mă rog, finul lui D-zeu, ce-i cere ţi-om da, numa lasă-ne.
— Sula din mijlocul iazului. Se duce ş’ aduce dracul sula.
— Acu du-ne până pe deal pe – amândoi ş-apoi nu voi stropi. Ei, de frică i-a dus. El a zis:
— Sulă, sulicică, sue-ne ‘n dealul de steclă.
Când l-o suit acolo, atâta de multă jelanie ce-a avut ea după dânsul, c’ avea o cadă de lacrămi.
Atunci Împăratul n-a mai avut ce face şi i-a dat-o. A făcut o nuntă straşnică şi pe urmă s-a dus, a adus pe Soră-sa de la casa smăului ş-a luat-o fratele lui ist de cruce…
