Diamantul Nordului (Capriccio) – Poezie de Mihai Eminescu
În lac se oglindă castelul. A ierbii
Molatece valuri le treieră cerbii.
În vechea zidire tăcerea-i şi numa’
Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma.
Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie
Ajunse în fugă de-a lunei văpaie,
Ce-n vârfuri de dealuri acum se iveşte
Ş-a stâncilor muche pe cer zugrăveşte.
Păreau urieşi ce în cuib de balaur
Păzea o măreaţă comoară de aur,
Căci luna, ce roşă prin ele răsare,
Comoară aprinsă prin noapte se pare.
Iar lebede albe din negrele trestii
Apar domnitorii ai apei acestei,
Cu aripi întinse o scutur şi-o taie
În cercuri murinde şi brazde bălaie.
Uimit, Cavalerul cu pasuri pripite
Îmbla prin umbroase cărări nisipite;
Dumbrava şopteşte, izvoarăle sună
Aşteaptă-n amestec vibrare de strună.
Văratecul aer te-adoarme cu zvonul…
Cu dor Cavaleriul priveşte balconul.
Cu frunze-ncărcatu-i şi trec prin ostreţe
Liane-nflorite în feluri de feţe.
Iar papura mişcă de-al apei cutreier.
În iarba înaltă suspină un greier —
Prin vânăta umbră, prin rumăna sară,
În farmecul firei răsună ghitară:
— Arată-te-n haina de albă mătasă,
Ce pare-ncărcată c-o brum-argintoasă,
Să văd a ta umbră-n lumină-nmuietă,
În părul cel galbăn înalt-mlădietă.
Îndură-te, scumpo! în mine aruncă
Viole albastre şi roze de luncă,
Pe coardele-ntinse-a ghitarei să cadă
În noaptea cea ninsă de-a lunei zăpadă.
Iar ochii albaştri, mari lacrimi a mării,
Să-ngăduie-n taină suspinul cântării;
Cobori, adorato! pe inimă cazi-mi,
Bălaia ta frunte de umăr să-mi razimi.
E demna ta frunte să poarte corona,
Robit universul să-i fie — Madonna!
Îngăduie celui din urm-al tău sclav
Plângând să-ţi sărute al urmelor prav.
Şi lasă-mă-n umbra cămări-ţi să vin,
Frumos îmbrăcate cu alb muselin,
Iar Cupido pagiul cu palma s-ascundă
A lampei de noapte lucire de nuntă.
Deasupră-şi aude uscata foşnire
A poalelor lungi de mătasă subţire;
Prin flori îi apare, se-nclină pe gratii
Duioas-arătare a mult-adoratei.
Ghitara lui tace; cu şopot ea spune:
— Zadarnică este iubirea ta, june!
De-un farmec legată-i întreaga-mi simţire,
Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire.
Oricât mi-ai fi drag, şi-o jur că-mi eşti drag,
Un farmec te-opreşte, te leagă de prag…
De-aceea de mine să fugi, Cavalere,
Şi uită că gânduri şi doru-mi te cere.
A Nordului mare o piatră ascunde,
Luceşte ca ziua prin negrele-i unde
Şi cui o va scoate viaţa mi-o dărui;
Dar vai! nici s-o vadă nu-i soarta oricărui.
— O, înger! el zice şi glasu-i se-neacă
Şi dreapta îi scapă pe-a săbiei teacă:
Sigur de iubire-ţi — m-aştepte pierzare —
Tot scoate-voi piatra luminei din mare!
…………………………………………
Din Spania pleacă, cu paşii pribegi,
Prin ţări şi oraşe, castele de regi;
Abia vede-o ţară şi iarăşi o lasă,
Căci piatra luminei gândirea i-apasă.
De ani e pe cale… Se vede în fine
Cuprins de pustiuri, de negură pline,
Încet poticneşte al calului pas,
Şi-n noapte departe se pierde-al său glas.
El vede munţi mândri, asupra cărora
Pădurile negre nu ştiu aurora
Şi toate formează clădire înaltă
De stânci ce grămadă stau una pe altă.
Un munte e poartă şi streşini păduri
Şi scările-s dealuri… În falnicii muri,
Prin aspru arcate boltiri de fereastră,
Priveai o lumină ca cerul albastră.
Cum marea de valuri nu ştie repaos,
Astfel se frământă al norilor caos,
O stea nu luceşte pe bolta cea largă —
Pornit ca de vânturi sirepul aleargă.
Un tunet cutremură lumea-n temei.
Venea parc-o oaste călare de zei…
Cu-a lui erghelie-nspumată de cai,
Vuind vine mândrul al mărilor crai.
Cu gâturi întinse sirepi de omăt
Prin norii cei negri zburau spăriet,
Mânaţi de gigantul cu barb-argintoasă,
Ce vântul în două despică frumoasă.
Văzându-l pe tânăr înalţă toiagul
O aspră privire i-aruncă moşneagul,
Cumplit ameninţă, în arc se coboară
Şi piere în doma-i înalt solitară.
Se-ntunecă iarăşi, în fulger năzare
Vedenii uimite palatul cel mare;
Năzare bătrânul în bolta ferestii,
În pletele-i albe cunună de trestii.
Fugea Cavaleriul. — Dar codri-n urdie
În urmă-i s-adună şi iar se-mprăştie;
Câmpiile şese alunecă iute,
Deasupră-i s-alungă de fulgere sute,
Şi luna s-azvârle pe-a norilor vatră,
Pâraiele scapăr, bulboanele latră,
Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă
Şi stelele-n râuri gonite, o turmă.
Şi munţii bătrâni îl urmau în galop
Cu stâncele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurducă pământu-n picior,
Prăval de pe umeri pădurile lor.
Se-ntreabă: Fug eu? sau că lumea întreagă
A rupt-o de fugă nebună, pribeagă?
Sau mări subterane duc munţii cu sine,
Purtându-m-o frunză pierdută pe mine?
O dată-ncă pintenu-nfige — aleargă!…
Deodată… se schimbă în noaptea cea largă
Privirea… Nainte-i o lume-i deschisă
Cu aer văratec pe lunce de visă…
Pe maluri de râuri ce scapără line,
El vede castele cu arcuri senine
De marmură albă ascunse-n dumbrave.
În cer mişcă norii auritele nave…
O muzică tristă, adânc-voluptoasă,
Pătrunde-acea lume de flori şi miroasă;
Şi verzile lanuri se leagănă-n lună
Şi lacuri cadenţa cântărilor sună.
Subţirile neguri păreau pânzărie
De brum-argintoasă, lucind viorie;
Şi florile toate sub ea-ncremenite
Respiră bogate miroase-adormite.
Pe-al codrilor verde, prin bolţile dese,
Prin mreje de frunze seninul se ţese;
Şi apele mişcă în păture plane —
În funduri visează a lumei icoane.
Şi unde-n dumbravă-i săpată cărare,
O mândră femeie s-arată călare,
Pe calul ei graur se-nvârteşte-n laturi,
De dulcea-i privire nu poţi să te saturi.
În părul ei negru lucesc amorţite
Flori roşi de jeratic frumos încâlcite,
Rubine, smaranduri, astfel presărate,
Sălbatec-o face la faţă s-arate…
Şi ochi de-un albastru, bogat întuneric,
Ca basme păgâne, de-iubire himeric,
Lucesc sub o frunte curată ca ceara —
Zâmbirea-i îmbată ca nopţile, vara.
Pe codri-nfioară a ei frumuseţe
Şi apele fulger cu undele creţe;
Se pare că-nvie a basmelor vremuri,
Căci lumea-i cuprinsă de-un dulce cutremur.
Din nori curge-o bură, un colb de diamante,
Pe văi se aşează, pe dealuri înante;
În faţă li-i luna, prin şuiet de şoapte
S-ardică pe cer curcubeie de noapte…
Ea calu-şi alătură. mâna întinde,
Iar părul ei negru încet se desprinde
Şi-n valuri de moale mătasă el cade
Pe umere albe… Frumos i se şade!
Şi plâns este glasu-i: — Iubit cavalere,
Nu merge la mare, că mor de durere;
Împarte cu mine pământul şi raiul. —
De dor şi de grijă îi tremură graiul.
— Iubite dorite, în braţele-mi vino
Şi cruda durere din pieptu-mi alin-o!
Să fii al meu mire menitu-i de zodii
Şi ţie păstrat-am a sânului rodii.
— În van, e crăiaso! zâmbirea-ţi din treacăt,
Căci mintea mea pus-au simţirilor lacăt
Şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi.
Cu ochii albaştri amoru-mi nu-l sfaremi.
Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi.
În laturi, frumoasă ispită, în laturi!
Ea piere… cu dânsa castele, dumbravă…
Şi marea-ngheţată vuieşte grozavă.
Mişcate de mare-n strigare măreaţă
A Nordului vin caravane de gheaţă…
Pe ceruri în neguri o stea nu s-arată,
Departe doar luna — o galbenă pată.
Cetăţi hrentuite pe ţări plutitoare,
Cu şiruri de dome, steclind de ninsoare,
Schelete-uriaşe purtând cremenite
Coroane în colţuri pe capuri hâite.
Vin regii de Nord cu oştiri să se plimbe,
Cu chipuri ciuntite şi umere strâmbe
Şi toată strigarea, vuirea, sunarea
E surdă ca ceriul, e moartă ca marea.
În domele largi, prin palate deşarte
Răsună doar vântul… ca glasuri — departe.
Şi spiritul morţii eterne-n ruine
Îşi mişcă imperiul fără de fine.
Oraşul pe ape-i al zeilor nordici,
Cu strade de temple, cu dome şi portici;
Dar astăzi sunt frânte boltitele porţi,
Pustiu e în dome — şi zeii sunt morţi.
El suie un turn ce se nalţă sub lună,
Cu ziduri crăpate de ger şi furtună,
Se uită la ceruri, se uită în mare…
Cu capul în jos se aruncă… Dispare.
Şi cum amorţeşte şi-ngheaţă… suspină:
— O, piatr-a luminei, revarsă-mi lumină!
Prin genele-nchise s-arată, o vede
Şi strigă… şi mâna pe dânsa repede…
O prinde… prin farmec în jur se-nsenină,
El vede lungi râuri, câmpii în lumină,
Grădina din ţara-i, cu lacu-i, castelu-i
Ca-n vis, ca aievea i se arăta lui.
Ce stai cu sfială, ce nu te apropii,
N-auzi cum pe frunze alunecă stropii,
Ş-aleele scutur de rouă o ploaie
Iar soarele nalţă în disc de văpaie?
El scările urcă cu piatra în mână.
În prag îl aşteaptă frumoasa stăpână.
De gâtu-i s-atârnă, zâmbind ea îi spune:
— Adânca-ţi durere pieri prin minune.
Dar piatră mai scumpă şi cea-adevărată
Iubirea mea este nestinsă, curată;
Păstrează-mi-o bine… aceasta ţi-o dărui…
El ochii şi-i freacă, să vadă,-adevăru-i?
………………………………………………
Şi drept că-n mişcarea molaticei ierbi
Păştea înainte-i o turmă de cerbi.
Dar tot nu-i în ceru-i… Din genele-i bruma
Cu visul deodată ş-o scutur-acuma.
Îşi scutură haina cea umedă, plină.
Balconu-l priveşte şi tare suspină.
Zădarnic făcut-au ghitara paradă:
Ińez nici visase să vie să-l vadă.
Şi ce-i mai rămâne să facă săracul?
În lac să privească cum joacă malacul?
Mai bine prin tufe se fură cu pază…
Ca nimeni s-auză şi nimeni să vază.
În urmă-i o uşă-n balcon se deschide…
Prin flori se arată o gură ce râde…
Cu faţa ascunsă în păru-i, şirată,
De-amoru-i prostatec aşa se disfată.
