Iubită dulce, o, mă lasă – Poezie de Mihai Eminescu
Iubită dulce, o, mă lasă
Să privesc fața-ți, ochiul tău ceresc,
Să mângâi păru-ți d-auree mătase,
Privindu-te, de-amor să nebunesc!
Ah, brațul tău rotund e alb se lasă
Cu grație pe umerii-mi privesc
În ochii tăi, în fața ta în gura jună
S-ascult uimit la vorba ta nebună!
Nebună, că nu are șir și minte,
Ci grație ș-amor copilăros,
La gura ta, care zâmbind îmi minte
Spre-a coperi misterul cel duios,
Ce-mi spune nu când da ochiu-ți fierbinte
Din genele-i îmi spune voluptos
Ah, tot amorul meu, copil în raze,
E concentrat în ființa-ți luminoasă!
Surâsul tău o rază e de soare,
Și ochii tăi sunt stele-n noaptea mea,
Și sânul tău de vergină, ninsoare,
Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta,
Când tremurând privești și zâmbitoare
La-a lui dulci flori ce cresc alăturea
Și sărutarea ta oh, spune, spune
Cu ce s-aseamăn dulcea-acea minune!
De n-ai fi tu, ce-ar folosi viața,
Speranțele-i, și binele-i, și tot!
Un vis ar fi amestecat cu ceața,
Un chin ar fi ce l-aș sfârși să pot;
Pe când astfel o noapte e măreață,
Pierdută-n stele ce în ceri înot,
Prin ele trece melancolic luna
O gură dă-mi, iubito și-ncă una!
Spre sărutare gura-ți se încreață
Și ochii tăi privesc întunecat
Și visători. Iubito, tu, glumeață,
Nu știi c-a săruta e un păcat
Și că-n întunecata lor dulceață
Nu s-uită ochii de copii vodat’
Fără să plângă-n urmă-a lor langoare
Și voluptoasa lor întunecare!
Căci ce ai zice dacă eu acuma
Aș uita toate… tu mă înțelegi
E drept că ție-o vorbă-ți trebui numa
Ca toată firea mea în lanț s-o legi
Dar vorba aceea serie-ori de glumă,
Cu care pasiunea-mi s-o diregi
Vei spune tu? O, taci – o, taci, n-o spune
Ai spus-o? -S mânios, tu, -nțelepciune!
În van vorba ta blând povățuiește
La seriozitatea ta surâd;
Spre sărutare gura-ți se-ncrețește;
Spre sărutare ochii tăi se-nchid;
Șireată ești! sub geana ce umbrește
Ochii-ți sclipesc, și-mi pare că ei râd;
Cu brațul ți-i acoperi?… Supărată?
Ce te prefaci, iubita mea șireată?
