Fost-a împărat odată şi trei fete el avea
Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba.
Nicio vorbă de poveste, cer cu stele presărat
Nu ajung la frumuseţa astor fete de-mpărat.
Dar deşi nu-ţi poţi da vorba despre ele și cuvântul,
Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,
Dar de cea mai mijlocie niciun gând să n-o măsoare,
E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare.
Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi
Le-au cerut ca s-o li-o dee, ca cu chipul de femee
Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană,
Da-mpăratul nici gândeşte să li dee – aşa comoară,
Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoară.
Da-ntr-o sară-n drum de ţară cine dealul mi-l coboară?
Trei feciori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte,
Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri – ncălicaţi ,
Spiţelaţi, uşori ca vântul , de-o frumseţă – ntunecoasă ,
Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase.
Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară!
Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!
De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,
Dară fetele lui ba. Unu – atunci din ei s-a dus
Şi în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus,
Vine-un nour, ce-i un nour? Vine-un vânt — da ce-i un vânt?
Vine-o ploaie de şivoaie şi furtună pe pământ,
Şi în nori hrăniţi de fulger, şi prin râuri de scântei
Zboară fetele răpite duse-n lume de cei trei.
Scrie carte împăratul, scoate veste-n ţara toată,
Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată,
Să le ieie de neveste şi cine s-ar ispiti
Toată-mpărăţia mândră între ei va împărţi…
Nu-şi mai pieptăna nici capul de atâta supărare
Şi lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare,
Care cade jos în noduri, ca şi câlţii ce nu-i perii,
Stă să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii.
Nu mai iese sara-n prispă să stea cu ţara de vorbă.
Ca un pomătuf de jalnic şi tăcut ca o cociorbă,
Ş-a uitat de mult luleaua şi cloceşte tot pe gânduri.
Doară plosca-l mai ocheşte de pe-a policioarei scânduri.
Dar în satu cela-n care şedea împăratul dornic
Era şi un om de seamă, un fruntaş… fusese vornic;
Avea trei feciori, din cari doi or fost cum or fi fost,
Oameni harnici şi ca lumea, da’ cel mic era un prost.
Câtu-i ziua şade-n vatră şi se joacă în cenuşă,
Prost ca gardul de răchită, şui ca clanţa de la uşă.
De vorbeşte, cine-ascultă? Ştie că nu-i de vo samă,
Toţi îi zic: „Ne-aude Tontul”, da’ pe el Călin îl cheamă.
Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: — Haidem şi noi,
Dulce măr e-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi
Dumnezeu din calea lungă. Cine-a fi să le găsească,
Tot voinic din astă lume, de viţă pământească!
Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: — Hai şi eu!
— Hai! că tot n-are ce face, ş-aşa îmbla teleleu,
Ne-a ţine de-urât uitucul ş-a păzi la noapte focul.
Deci făcur-un arc puternic şi vorbiră ca-n tot locul
Unde va cade săgeata, ei să steie de popas.
Repezi atunci cel mare o săgeată din pârleaz.
Mers-au ca vo două zile, ş-au găsit. Cel mijlociu
Aruncă şi tot pe-atâta, ba ş-oleacă mai târziu.
Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând,
Zi şi noapte, pân’ găsiră-a lui săgeată în pământ.
Ş-ajungând au scos amnarul, au scos cremene şi iască,
Ca s-aţâţe foc în codru, să se-ntindă s-odihnească.
Dar întâi se sfătuiră ca pe rând să steie pază
Şi pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase,
Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale,
Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale.
Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas.
Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas.
Vine-un zmeu în solzi de criţă cu trei capete, şi lui:
— Cum de calci moşia tatei făr’ de voia nimărui?
Hai la luptă… Se luptară şi-l lovi voinicul rău,
Făcu trei căpiţi de carne din trei capete de zmeu,
Şi când cei doi se treziră: — Uite, voi cât aţi dormit,
Ce mai lupt-avui grozavă şi ce treab-am isprăvit!
A rămas în noapte-a doua ca strejăriu cel mijlociu
Şi tot pe la miezul nopţii prin văzduh aude-un chiu
Şi pin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase
Patru capete cumplite pe două umere groase.
— Hai la luptă, măi voinice, cum făcuşi de te văzui,
Cum de calci moşia tatei făr’ de voia nimărui?
Dar voinicul îl omoară şi, ca vai de mama lui,
Patru clăi de carne face el din capetele lui.
Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă,
Izbândirea strălucită dintr-o lupt-aşa grozavă.
Şi când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară
Să păzească bine focul de a nopţii crunte fiară.
Când acum în noaptea-a treia străjuia Călin, deodată,
Auzi un vuiet mare şi-nainte i se-arată
Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan,
Cu ochi roşii de jeratec şi cu sufletul avan.
— Haide-ha, Călin Nebune! Cum venişi nu te-i întoarce,
Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a ţese, nici s-a toarce!
Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie,
Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie.
El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge
Şi în noaptea cea adâncă tot jeratecul se stinge
Şi în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă,
Mâni de fier în piept i-nfige; zmeul ostenit asudă,
Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ţine
Şi cu sabia-i ratează a lui capete păgâne.

Dar acuma-mi stă pe gânduri — ce să facă el — foc nu e,
Fraţii să se scoale numai şi capul o să-i răpuie.
S-a luat şi el şi merge supărat înspre pădure
Cu un hârb plin de funingini, subsuoară c-o săcure,
Să găsească vun cărbune. Pe-un copac înalt se suie,
Pe-ntinsori de codri negri aruncând privirea şuie.
În adâncă depărtare el văzu zare de foc,
El coboară şi porneşte ca s-ajungă-n acel loc.
Întâlneşte-un om în drumu-i cam grăbit din cale-afară:
— Bună noapte! —’ Ţam, ‘ mitale! — Cum te cheamă?
— De-cu-sară!
— He-he-hei, măi De-cu-sară! Ian mai stai, că nu-i aşa,
Ce caţi tu noaptea-n pădure, colinzi lumea iac-aşa?
Cot la cot Călin îl leagă cu odgonul de un pom
Şi se cam mai duce, iată că în cale-i iar un om.
— Bună noapte! — ‘Ţam ‘mitale! — Cine eşti?
— Sunt Miez-de-noapte!
— Ehehei! Ce caţi în codri, pepeni verzi şi stele coapte?
De-un copac şi p-esta-l leagă şi, cum merge pe cărare,
Iar un om pin întuneric înaintea lui răsare.
— Bună noapte! — ‘Ţam’mitale! — Cum te strigă?
— Zori-de-zi!
— Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia opreşte-oleacă-aci!
Hai, şi stând de vorb-o ţâră, să mâncăm păsat cu lapte,
Vin încoa că bate luna — hai la umbră — tot îi noapte.
— Omule, ce-mi caţi pricină… sunt grăbit… — Ce-atîta grabă?!
Ciorilor! ia nu mai spune, ştiu că nu ai nicio treabă!
Îl legă şi pe acesta, ca până va găsi foc,
Ziuă să nu se mai facă şi vremea să stea pe loc.
El ajunge. Într-o groapă mare arde-un foc avan…
Pe-o părechi de pirosteie clocoteşte un cazan,
Doisprezece zmei în juru-i dorm adânc întinşi pe burtă,
Împrejur de pirosteie se cocea o mare turtă
Şi-n cazan, notând în zamă, clocoteau vo două vaci.
„Hei — îşi zise năzdrăvanul — dete badea de colaci!”
Şi deşi în faţa vetrei dorm şezând zmeoaice mame.
El, atins de-acea mireasmă a clocotitoarei zame,
Doi tăciuni luă în hârbu-i, un cărbune în lulea,
Şi luând o bucăţică din o vacă ce fierbea,
Iată, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche.
Ăsta ţipă cu-ngrozire ca un bou împuns de streche.
Toţi treziţi pun pe el mâna, unu-l leagă, altu-l ţine,
Unu-i ţasălă pădurea, cetluindu-l cole bine.
Sfătuiesc ca să-l omoare. — Da’, mă rog, dumilor-voastre
Cine şi-ar mai pune mintea cu aşa obrazuri proaste
Cumu-s eu, măria-voastră! Mă lăsaţi, că-s om sărac,
De când sunt n-am văz’t turaua, nici măcar de la petac.
Zise unul cătră dânsul: — Dacă tu ne-i puté face
Fata-mpăratului Roşu s-o luăm, poţi merge-n pace.
— Ce n-o luaţi domnia-voastră, că sunteţi mai tari, mai mulţi?
— Ei, pe noi ne simte-ndată, să ne-apropiem desculţi,
Suntem duhuri necurate şi-mpăratul cela Roş
Are-n vatră în cenuşă un căţel şi un cucoş;
Năzdrăvani-s, bată-i naiba, cum ne simt, îi vezi că-n drugă,
Unul bate, altul cântă… ş-o tulim urât la fugă.
Să s-apropie nu poate decât omul pământean.
— De-i aşa, poi las’ pe mine… zice Strolea cel viclean,
Îl dezleagă şi-l urmează… El văzu atunci legat
Un voinic care, când vede că zmeii s-au depărtat,
Se smuci lăsând în urmă a lui mâni şi-n codru piere.
Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă
Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută,
Parcă faţa-i cuvioasă e cu ceară învăscută;
Şi cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă şi pădure,
Stele galben tremurânde mişcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci şi moi icoane
Împle văile de lacrimi de-un sclipit împrăştiet
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mişcă-ncet.
Înrădăcinată-n munte cu trunchi lung de neagră stâncă,
Repezită mult în aer din prăpastia adâncă,
A-mpăratului cel Roşu stă măreaţa cetăţuie,
Poalele-i în văi de codri, fruntea-n ceruri i se suie.
Şi prin arcurile-nguste făclii roşii de răşină
Negrul nopţii îl pătează cu bolnava lor lumină,
Rănind asprul întuneric din a şalelor lungi bolţi,
Zugrăvind în noaptea clară a ei muchi şi a ei colţi.

Pe cărări săpate-n stâncă zmeii şi Călin se suie,
Numai luna îi îmbracă cu lumina ei gălbuie
Şi pândind trec uriaşii de pe-o stâncă pe-altă stâncă;
într-o sură depărtare murmură valea adâncă,
Numai pe păreţii netezi ai stâncimii îndelunge
Ei arunc umbre gheboase, uriaşe, negre, lunge,
Ce în şiruri tupilate după ei se mişcă, pare.
Noaptea-ntinde măreţia-i, lunca doarme, lunca moare,
Şi călcând încet cu greul lor s-apropie-n tăcere.
Ei ajung la poarta mare, ferecată cu putere,
Ce nu-i om s-o poată trece. Dar Călin, suit pe zid:
— Hai, veniţi, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid,
Dară unul câte unul v-oi lua colea de chică
Şi pe sus vă trec în curte… Abia-apucă să li-o zică
Şi ei unul câte unul s-apropie, şi de-a rândul
El la fiecare-i taie capul de chică ţiindu-l
Ş-a lor trupuri moarte-aruncă răşchiete în ogradă
Şi în urmă sare dânsul, ca să vadă, ce-a să vadă?
Împăratul de zid straşnic şi de poartă ce avea,
Ferestrele stau deschise şi uşile se crăpa.
Scări bătute-n pietre scumpe, repede voinicul suie,
Intră-n casele frumoase din înalta cetăţuie,
Pe covoare moi el calcă, intră în acea odaie,
Care-i plină de a lunei blândă, tainică bătaie.
Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par
Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar.
Pe un pat de flori frumoase, proaspete şi ude încă,
Doarme fata cea vestită şi-n visarea ei adâncă.
Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri,
Înecată de lumină şi miros de trandafiri,
Iar din pod pân-în podele un paingăn de smarald
A ţesut pânza subţire, tremurând în aer cald,
Şi în care luna bate de sclipeşte viorie
Ş-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie.
Şi prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei de flori,
Ea cu umeri de zăpadă şi cu părul lucitor
Şi mai goală este-n somnu-i, numai bolta naltă, sură
A ferestrei este rece şi simţirea nu o fură,
Dar de pânz-acoperită-i cu un colb de piatră scumpă.
S-apropie-ncet voinicul şi cu mâna va s-o rumpă,
Apoi lin o dă-ntr-o parte, peste fată se înclină,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
Ia inelul ei cel mândru de pe degetul cel mic…
Şi se-ntoarce în codreana-i noapte tânărul voinic.
Lângă zmeii morţi când trece, limbile le taie el,
Le adună sângerânde şi le pune-n testemel,
Trece zidul şi porneşte iar la drum pân’ce ajunge
La cazanul care fierbe în mijlocul verzii lunce.
Pe-o zmeoaică mum-o taie, pe-alta o scăpă în pripă,
Ia din nou în hârb tăciune ş-un cărbune pune-n pipă,
Ia cazanul într-un deget şi în altul el ia turtă
Şi se-ntoarce iar la fraţii, fluierând cu minte scurtă
Toate cântecele rele ce-n viaţa-i le cântară…
Dezlegă pe Zori-de-ziuă, Miez-de-noapte, De-cu-sară,
Din cazanul care-l duce dându-le de drum merinde.
Abia-ajunge-unde dorm fraţii, abia focul îl aprinde,
Ziua cea întârziată năvăli din răsputeri
Şi ca repezit în aer soarele se-nalţă-n cer;
Fraţii lui atât dormiră, cât intrase în pământ
De un stânjin şi-i împluse frunza adunată-n vânt.
Se treziră. — I! Căline, lungă fu şi noaptea asta,
Dar nimic el nu le spune ce făcuse-n vremea-aceasta,
Ci plecând ei mai departe tot Călin arcu-ncordează
Şi, zburătuind, săgeata trece-n lume ca o rază,
Vâjâie-n văzduh cumplită; ei urmează unde-i cheamă,
Pân-ajung în faptul nopţii la pădurea de aramă.
— Măi fărtaţi, Călin li zise, nu-ţi pute trece pin crânguri
Şi pin codri işti de-aramă, rămâneţi aicea singuri,
Vă clădiţi ici o colibă, vă săpaţi groapă de vatră,
Singurel voi merge numai pe cărările de piatră.
Să vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de îl ascultă
Şi el trece în pădure făr-a pierde vorbă multă
Şi la orce pas el face codrul simţitor răsună
Şi pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtună,
Căci o strună-i orce creangă şi o limbă-i orce frunză.
Luna doar, trecând pe ceruri, voind codrul să-l pătrunză,
Împle noaptea-i arămie cu mari dunge de omăt,
Pe sub cari, răscolite, fulger apele încet.
Şi deodată-n codrul mândru el aude de departe
Răsunând un glas de fată, ce venea din lunci deşarte
Şi urechea i-o desmeardă; el ascultă sub un trunchi
Şi cântarea dureroasă îl pătrunde în rărunchi:
Greieruş ce cânţi în lună
Când pădurea sună,
Cum nu ştii ce am în mine,
Greiere străine?
Că te-ai duce de-ai ajunge
Noaptea de te-ai plânge,
Ca o pasere măiastră
La noi în fereastră.
Vai de picioarele mele,
Pe-unde îmbla ele?
Vai de ochişorii mei,
Pe-unde îmbla ei?
Inima-n mine-i bolnavă,
Floare de dumbravă,
Şi vai lacrimile mele,
Cum le vărs cu jele!
Du-te, greier, du-te, greier,
Pîn’ la munte-n creier
Şi priveşte-nduioşată
Zarea depărtată,
Lumea-ntreagă o colindă,
Mergi la noi în grindă,
Spune-i mamei: „Ce-am făcut
De m-a mai născut,
Căci ar fi făcut mai bine
Să mă ia de mine,
Prefăcută că mă scapă
Să m-arunce-n apă,
Căci de cer ar fi iertată
Şi de lumea toată.”

Naintează şi o vede lângă apa arămie,
Culegând flori amorţite de pe maluri cenuşie
Şi punându-le în poala grea de florile de piatră.
Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră”,
Colţii munţilor ce rupţi-s, uriaşe stânci de cremeni.
Ce păreţii şi-i ridică îndărătnici, suri asemeni,
Vântul care trece-n şuier, noaptea sură şi bolnavă,
Împle cu sălbăticie arămoasa-acea dumbravă.
— Bună vreme, fată mândră de-mpărat, Călin îi zice.
— Mulţămim, răspunse dânsa, tinerel flăcău voinice!
Ce caţi tu? Ce vânt te-aduce? Nu ştii că om pământean
Nu poate călca pădurea de bărbatul meu avan?…
— Ştiu, fetiţă-mpărătiţă, dar nici frică n-am, nici teamă,
Că el zmeu e şi puternic, dar şi eu — Călin mă cheamă.
Cum vorbeşte, iată zmeul vine iute ca un vânt,
Cu o falcă-n cer el vine şi cu una pe pământ.
— Bună vreme, zmeu de cine! — Mulţumesc, Călin Nebune!
— Am venit să-ţi iau nevasta. — De-i pute, de ce nu? Bune
Sunt de zis ce-ţi vine-n minte, dar mai greu e să le faci,
Zmeul codrilor de-aramă nu te-aşteaptă cu colaci.
Eu mănânc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia
Şi de vin patru antaluri abia trag la o măsea.
— Nici că-mi pasă! Şi la luptă în dumbravă ei se scoală,
Se apucă, de copacii tremurau de-nvălmăşeală,
Tremură sub ei pământul de-a lor păsuri apăsate,
Scapără cremenea neagră a stâncimei detunate.
Crunt Călin de mijloc l-îmflă, pin’ la vârf de brazi îl urcă,
Ca pe-un lemn el îl trânteşte, prin copaci trupul i-ncurcă,
Şi-n genunchi apoi l-îndoaie ca pe-un vreascur ce îl frânge,
I se îmflă muşchii vineţi de oţel pe când îl strânge
Şi lovit, pierzând simţirea, zmeul ca o muscă moare,
Ce lovită este iarna de-o scânteie de ninsoare.
— Să-mi rămâi cu bine, fată, eu mă duc să cat acum
Cele două sori a tale… Se porni din nou la drum,
Trece codri de aramă, de departe vede-albind
Şi aude glasul mândru al pădurilor de-argint.
Noaptea-n rouă e scăldată, lucioli pe lacuri zboară,
Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfăşoară,
În pădurea argintoasă iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,
Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,
Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă,
Crengile sunt ca vioare pintre care vântul trece
Frunze sun ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,
Şi pin albul întuneric al pădurei de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând
Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace,
În cuibar rotit de ape peste cari luna zace.
El aude-un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,
Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,
Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,
Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare:
Aşa-mi vine când şi când,
Să mă iau pe drum plângând,
Lumea ce-a fi să mă vadă
Nici să poată să nu-mi creadă;
În zădar mă mai jelesc;
Vara vine, codri cresc,
În zădar m-aş bucura,
Iarna iar i-a scutura,
Şi, de-mi vine, de nu-mi vine,
Tot arde inima-n mine.
Nici n-am cui să mă jelesc,
Să spun pe cine doresc.
Mult mă mir, Doamne, de mine
Cum nu m-ai luat la tine,
Mult mă mir ce-oi fi gândit,
Ce-am făcut de n-am murit!

În văzduhul plin de-a nopţii moale luminoasă ploaie
El văzu o fată mândră, îmbrăcată-n lunge straie
De argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare,
Ca o creangă mlădioasă sub a vântului suflare.
Naltă e, subţire este, ochii mari adânci ridică,
Părul ei de aur moale până la călcâie-i pică
Şi cu poalele ei albe şterge stelele-i senine,
Lacrimi lungi ce curg pe faţa-i ca şi fire diamantine.
„Nu uita cum că seninul cerului este în aştri,
Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăţie
Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie —
Dar de cad rănite toate, ceru-i negru şi pustiu,
Nu-i nălţime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.
Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint,
Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind,
Şi din când în când vărsate frumos lacrime te prind
Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tău cel blând.
Pin diamanţii tăi se scurge sânge fin de trandafiri
Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri —
Curge noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se poate stinge pin plânsorile pustie.
Cine e nerod să ardă în cărbune-o piatră rară
Şi eterna-i strălucire s-o strivească într-o pară?
Tu-ţi arzi ochii şi frumuseţea — infinitul lor se stinge
Şi nu ştii ce răpeşti lumii? Ah, nu plânge, ah, nu plânge!”

Astfel el se socoteşte. I-a căzut atât de dragă,
Cât ar fi îmflat în spate pentru ea lumea întreagă.
— Bună vreme, fată mândră de-mpărat! — Mulţam, voinice,
Dar ce vânt te bate-ncoace şi ce rău te-aduce-aice?
Zise ea zâmbind — de multă vreme zâmbi-ntâia dată,
Căci şi ci îi cade drag el, deşi n-ar vre s-o arate —
Ştie ea de ce îi place, ca să n-o prindă de veste,
Ce frumos îl află dânsa, cum îi stă, ce drag îi este?
Dar deodată spăimântată de un sunet, ea îi spune:
— Fugi! că dac-a veni zmeul, viaţa ta o va răpune!
— Vie numai! zise dânsul… s-om vedea atunci cum plouă —
Nu se dă Călin, săracul, nici cu una, nici cu două.
Şi deodată peste codri de argint vine în zbor
Zmeul falnic, care mişcă cu aripa vârful lor,
Peste vârfurile-nalte parcă zborul lui îl simţi,
Frunzărimea cea mişcată de aripele-i cu zimţi.
— Bună vreme, zmeu de câne! — Mulţămesc, Călin Nebun!
— Am venit să-ţi iau nevasta. — Ba să vezi ce-oi sta să-ţi spun:
Opt cuptoare mânc de pâne şi opt boi şi opt antale
Abia sunt un prânz puternic pentru trupul meu în zale.
Şi vrei să te baţi cu mine? — Nici că-mi pasă!
— Aide, dară!
Sună frunza zgomotoasă, codrul din adânc răsare,
Tremură mai surd pământul, oasele parcă se rup,
Când vânjoşi şi-ndoaie dânşii a lor braţe ş-a lor trup,
Dar Călin în sus l-ardică şi-l trânteşte la pământ,
De sun oasele ca hârburi şi zbor aripele-n vânt.
Îl omoară. Apoi zice: — Rămîi, fata mea, cu bine!
Merg să scap pe sora mare şi să auzim de bine.
Trece selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaur
Până vede dinainte-i răsărind pădurea de-aur.
Mult frumoasă e pădurea cu-a ei trunchi de aur roş,
Ce în frunza lor cea moale suspinau întunecoşi.
Iarba lin călătoreşte, o petală stătătoare
Ce, sclipind cu mii de raze sub al nopţii dulce soare,
Poartă-n galbenele-i unde spice cu mărgăritare,
Flori de mac ce îmflă noaptea capul lor cel roş şi mare;
Numai fluturi mici albaştri şi mari roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare de luciri diamantine
Ş-împlu aerul cel dulce de cristal şi de răcoare,
A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.
Iar aude-un cântec mândru care codrul îl trezeşte,
Parcă frunzele-l repetă, parcă vântul tot îl creşte,
Şi-nainte-i parcă vede satul lui şi i se pare
C-auzea doinind o fată chiar la ei în şezătoare:
Maică, maică draga mea,
Ajungă-te jalea mea,
Să te-ajung-un dor ş-un drag,
Să şezi toată ziua-n prag
Cu firuţ băgat în ac
Şi tu să nu-mi poţi împunge
Pân’ nu-i suspina şi plânge,
Pân’ nu ţi-a veni în gând
Unde-am fost şi unde sunt.

Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari,
Pintre trestii auroase ce se legăn solitari,
Vede fata cea cu ochii cuvioşi ca în biseric’
Faţa-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric.
Ea în haina ei cea verde se înmlădie bogată,
Cu flori albe-mpodobită, cu diamante presărată.
— Bună vreme, fată mândră de-mpărat! — Mulţam, Căline,
Mult îţi merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine
Şi prea rău de tine-mi pare c-ai venit să mori aice,
Căci de vine zmăul numai rău ţi-a merge, măi voinice !
— Toţi se laudă cu mâncarea. Spune-mi, fată, cât mănâncă
Zmeul tău, să văd pe-acesta de îl pot învinge încă.
— Doisprezece boi, antale, tot pe-atâtea, iară pâne,
Douăsprezece cuptoare abia îi ajung să cine.
— C-un antal de vin mai tare decât mine, zice cesta,
Dar va da Dumnezeu sfântul să mă scap şi de acesta.
Vine zmeul, vine iute, mişcând codrii cei de aur,
Cu cap mare ca cuptorul şi cu aripi de balaur.
— Hei, Căline, rău de tine! strigă el şi se aruncă
Pe voinicul care-l prinde, învârtindu-l jos în luncă.
Se luptară rău şi zmeul cît de cât să nu se deie.
— Hei, nevastă, zice dânsul, dă-mi să beau şi dă-i să beie.
După ce mai odihniră, zise zmeul: — Măi Căline,
Nu s-alege-ntre noi lupta, ci-ostenim aşa, vezi bine,
Da’ m-oi face-o pară roşă şi te-i face-o pară verde
Ş-om lupta pân’ din noi unul se va stinge şi s-a pierde.
Pară roşă este zmeul, pară verde e Călin
Şi în galbenu-ntuneric ei se luptă cu venin.
Se-nfăşoară, se desfăşur, mestecând a lor văpaie,
Fulgerând umbra din codri în a flacărei bătaie,
Joacă-n juru-le dumbrava când în umbră purpurie,
Când încremeneşte parcă într-o brum-adînc-verzie,
Când în dungi înflăcărate, bolţi, cărări în jur se casc
Sub lumini de curcubeie repezi ce se sting cum nasc,
Fâlfâiesc ca două candeli, obosiţi se-nvârt, se-ncaier
Şi aproape-aproape stinse s-urmăresc jucând pin aer,
Scoţând limbe ascuţite ca să-nghimpe pe cealaltă;
Ei jucau prin crengi înalte, pintre trestie, pe baltă,
Balta tremură adâncă, somnoros şi lin sclipeşte,
Azvârlind, întunecată câte-o muscă, câte-un peşte
Către flamele-ostenite… Peste ei deodată zboară
Ca o pată de cerneală-n noaptea aurită-o cioară.
Zice zmeul: — Moaie, cioară, aripa-ţi în apă, stinge
Flacăra cea verde, care nu-s în stare a o-nvinge.
— Împărate pre nălţate, moaie-ţi aripa în apă,
Zice-atunci Călin, şi stinge flacăra roşă — mă scapă.
Iară cioara, cumu-i cioară, cum aude că o urcă,
Nici una, nici două, iute se coboară, nu se-ncurcă
Şi lăsând din bot să-i cadă două picături de apă,
Potoleşte para roşă, ce tresare, fuge, crapă,
Şi cu botul o ciupeşte, curge sânge ca fier roş,
Încât lacul cel albastru e-ncruşit ca vinul roş.
Zmeul a murit… Se face om Călin şi se îndreaptă
Cu trei fete-mpărătese unde fraţii îl aşteaptă.
Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfăşoară,
Ce-a lui stele mari şi albe peste ele le presară.
Şi la margine de codru ei aprind o focărie
Într-o groapă cu cenuşă… de juca trandafirie
Colibioara cea de trestii cu uşiţa-i rezimată,
Împletită din răchită, cu curmei de tei legată.
La o ploscă de vin negru stând de vorbă bucuroşi,
Parcă-i zugrăveşte focul cu răsfrângerile-i roşi.
De asupra ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea
Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea
Şi aşa senin e focul, cât le numeri păru-n barbă,
Bătătura cea din ţoale, pe cărări fire de iarbă,
Şi ca merele de roşii stau fetiţele-n văpaie,
Două-s oacheşe ca sară, mijlocia e bălaie,
Iar Călin, lungit pe burtă şi cu mânile pe coate,
Cam cu chef le povesteşte întâmplările lui toate
Şi la capăt se chiteşte: — Măi fărtaţi, socot aşa:
Fata mare şi cea mică le luaţi de v-or place,
Dară pe cea mijlocie — mi-o căzut dragă de foc
Şi nici ea nu zice baiu, bat-o hâtrul de noroc.
Pe încet se stinge focul şi s-acopere cu spuză…
El de mânică o trage… şi unind buza pe buză
Ei şoptesc… ş-ar spune multe şi nu ştiu de und’ să-nceapă
Căci pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă;
El o simte-n a lui braţe tânără, rotundă, tare
Şi ea tremură ca varga de oţel de-a lui strânsoare.
Îşi ascunde faţa roşă de iubire şi sfială,
Ochii-n lacrimi îi ascunde-n părul moale de peteală…
Şi adorm. Somn greu îi varsă plumb în vinele-ostenite.
Fraţii lui când văd cât doarme, ei se pun pe şopotite
Şi mărunt se sfătuiră ca picioarele să-i taie,
Să se laude c-omorâră ei pe zmeii în bătaie.
L-ar fi omorât, dar cesta, năzdrăvan fiind, nu pot.
Ei făcură cum gândiră şi-l lăsară-aşa schilod.
La pornit pe fete scoală… Iar Călin de multă trudă
Nu simţi nici o durere, numa-n somnu-i greu asudă;
Chiar picioarele în traistă i le iau, cu ei le-au dus,
Căci găsindu-le, cum fuse năzdrăvan, şi le-ar fi pus
Iar la loc… în zori de ziuă, el a doua zi trezit,
Vede cum îl schilodise, — ce să facă amărât?
Vo trei zile dupolaltă se mai târâie în brânci
Prin tufanii din pădure şi pin colţii cei de stânci,
Pân-ajunge ca să vadă un palat în văi de rai
Cât ca să te uiţi la dânsul — de frumos — nu te-ndurai
Şi aude-un glas cu jele, chiar o grădină de glas,
Care inima i-o rupe de-aşa dor ş-aşa năcas.
Şi cum în palat el intră, pe voinicul vede pare
Care mânile-şi rupsese într-a zmeilor prinsoare.
— Bună vreme, măi voinice! — Mulţămim frumos, Căline,
Ce-ai păţit tu de picioare, ce rău dete peste tine?
Şi Călin începe-a-i spune cât păţise pân-acuma.
— Hai, ne-om prinde fraţi de cruce. — Hai, ne-om prinde, spune-mi numa,
A cui eşti şi cum te cheamă?— Eu fecioru-s de-mpărat,
Codrii de-aur fur-ai noştri pin’ ce zmeii i-au luat.
De când i-ai ucis, Căline, iar ai noştri sunt. Cu chin
Singurel îmi mai duc traiul ici în codri, măi Călin.
Amândoi însă în lume, tu schilod, eu fără mâne,
Ici pin noaptea dumbravană şi pin văi am duce-o bine.
Pin pădurile-uriaşe, pin grădini şi pin palat
Se primbla Călin pe gâtul feciorului de-mpărat.
Unu-n mâni, altu-n picioare, uriaşi fiind, de boi
Au putere, pe atâta cât le trebuie la doi.
Şi trecând aşa-n pădure, ei aud foşnind în frunze, —
Trece-o umbră fugitoare ce ţuşnea să se ascunză.
Călin mâna şi-o întinde şi pe sus când mi-o ridică,
Muma zmeilor pletoasă se zbătea răcnind de frică.
— Fă-mi picioare, babă hâtră, şi lui mâni, or te omori
— De un stânjin mai la vale e, bădica, un izvor:
Vâră-te în el cu totul şi-i ieşi întreg. — Ei stăi,
De-i aşa — Călin, mehenghiul — bagă-mi-te tu întăi.
— Ba eu baiu, că nu-mi trebui. Vârâţi-vă dumneavoastră.
Călin rupe-o creangă verde şi o bagă-n ap-albastră
Şi uscat-o scoate iară. — I! cum ţi-oi da pumni, tu babă,
Ai vrut să ne-usuci, şirato, spune dreptul mai degrabă.
— Să vedeţi, voinici, la vale, printre trestia înaltă.
Apa vie tot sclipeşte, se roteşte colo-n baltă.
Ei ajung la apa-n farmec, şi băgând o creang-uscată.
El o scoate numa-n muguri şi cu frunze încărcată.
Se băgar-atunci în baltă şi-amândoi ieşiră-ntregi
Şi pe bab-o aruncară în izvorul c-unde reci
Şi cu apă moartă… Dânsa se-nchirceşte, se-năspreşte
Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort pluteşte.
Şi acum se sfătuiră veseli ei şi bucuroşi
Ca fărtatul lui să ieie fata-mpăratului Roş.
Se gătiră omeneşte, cu iţari şi cu cojoc,
Cu chimirul plin de galbeni, încinşi bine la mijloc
Şi pe drumuri părăsite ei se iau şi se pornesc
Şi, trecând pintr-o pădure din ţinutu-mpărătesc,
Din tufari cu crenge grele el s-apucă să adune
în basmaua pistruită ca o mână de alune.
Iată că, ajunşi la poartă, auzir-un vuiet mare,
Chiuiri, halai de nuntă, veselii de masă mare.
Când în poartă—văd o babă de-ale noastre.—Bună sară.
— Mulţămim, voinici din lume. — Ce s-aude-aici afară?
— Ia,-mpăratul… îşi mărita fata… — Cine-o ia, mătuşă?
— De, ţiganul, bucătarul, un cioroi pistrui cu guşă!
Cică, bată-l naiba cioară, a ucis doisprezece zmei.
Zise-atunci Călin pe gânduri: — Ia auzi, mătuşă hăi,
Eu ţi-oi da bănet de silă, galbeni zimţi chiar un căuş
Dacă, cum vei şti, ghiontită, mi-ai pătrunde pintre uşi
Şi la masă dinaintea împăratului vei pune
Ca plocon pentru mireasă astă mână de alune.
Iară baba, cumu-i baba, dă cu ghiotura să treacă,
Mai ghiontită, mai sucită, mai împinsă câte-oleacă,
Intră-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainte
Testemelul cu alune, făr-a zice trei cuvinte,
Împăratul pune mâna şi alunele zglobie
Peste faţa cea de masă durăind se împrăştie.
Dar în mijlocul basmalei un inel în loc rămasă —
Un inel care-l pierduse de mult tânăra mireasă.

— Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit
Făr’ să ştiu nici cum, nici unde. — Cine dară l-a găsit?
Cine a adus alunele-astea? Logofeţii spun că baba.
O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă.
Când, în locu-i, cine vine? Un voinic, strein. El spune:
— Împărate prenălţate, eu vi l-am pus în alune.
Zice-atuncea împăratul: — Cum, voinice, şi cu cale
A ajuns inelul fetei în mânile dumitale?
— Împărate, prenălţate, iaca cum şi iaca cum.
Da’ ţiganul nici mai ştie, faţa lui îi numai scrum:
— Împărate luminate, cum poţi ca să-mi strici hatârul?
Eu am omorât toţi zmeii. — Cum, ţigane? — Cu satârul;
Mă înec dacă l-aţi crede… dar la feţe tot îmi schimbă.
— Să se cate zmeii, doamne, dacă au vârfuri de limbă.
Îi cătară şi, ce-i dreptul, nici la unul nu era
Şi Călin atunci le scoate şi le-arată în basma,
Împăratul porunceşte ca s-aduc-un armăsar
Şi de coada lui să lege pe ţiganul bucătar
Şi de coadă-i mai legară lângă el un sac de nuci.
Cade-o nucă — o bucăţică, astfel îl făcu hăbuci.
— Ş-acum tu, voinice, zise, mi-i fi ginere — Ba nu
Altă fată, împărate, tare dragă îmi căzu.
Am un frate-nsă de cruce, tot fecior de împărat,
Şi de mult ţi-era s-o ceară, deşi nu s-a cutezat.
Uite-l ice. Dară fata se cam uită vrând-nevrând,
Că tot pe Călin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând.
Ci-ndure că cu feciorul era mai de o potrivă.
La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostivă.
Deci făcur-o nuntă mare ş-a ţinut trei luni de rând.
Lăutari, benchet, halaiuri, tot ce-ţi poate trece-n gând.
Ce nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească.
— Dar acum mă duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o păzească.
Nici nu ştiu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce,
Geaba tânăra mireasă îl mai ţin cu vorbă dulce,
Dor i-i, Doamne, şi nici ştie cum l-apucă-un dor avan,
Că de când n-o mai văzuse se scursese şapte ani.
Când ajunse locul unde casa tatălui său fuse,
El văzu palate mândre în livezi măreţe puse.
Şi pe o câmpie goală el văzu de vite-o ciurdă,
După ea copil călare c-un ciomag în mină zburdă.
Şi părea că are şase ani şi-ncă ceva mai bine.
— Bună vreme, măi băiete! — Mulţămim, voinic streine!
— Nu-mi ştii spune cine şade-n aste rânduri de palat?
— Doi voinici ce-au scos odată pe trei fete de-mpărat
Din a zmeilor prinsoare… — Ş-au luat care pe care?
Mijlociul pe cea mică şi cel mare pe cea mare.
— Da’ ce-i cu cea mijlocie? — La găini au pus-o ei
Şi să vezi, voinic străine, că eu sunt feciorul ei.
Mama-mi spune câteodată, de-o întreb a cui îs eu,
Că-s a lui Călin Nebunul. Cine-o mai fi, nu ştiu, zău!
Când aude… numai dânsul îşi ştia inima lui,
Că, să iertaţi dumneavoastră, de… era băietul lui.
— Da’ mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n ocol.
Înserează… Stele împlu tot seninul lin şi gol…
Cu băiatu-n bordei intră şi pe capătu-unei laiţi
Lumina mucos şi negru într-un hârb un roş opaiţ,
Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,
Un papuc e într-o grindă, celălalt e după uşă,
Pin gunoi se primbla iute legănată o răţuşcă
Şi pe-un ţol orăcăieşte un cucoş închis în cuşcă
Hârâie-n colţ colbăită noduros râşniţa veche,
În cotlon toarce motanul, pieptănându-şi o ureche
Sub icoana afumată unui sfînt cu comanac
Arde-n candelă-o lumină cît un sâmbure de mac,
Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat şi mintă
Împlu casa de-o mireasmă pipărată şi prea sfântă.
O beşică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie,
Pintre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie,
Cofa-i albă cu flori negre şi a brad miroase apa,
De lut plină, rezimată, stă pe coada ei o sapă.
Pe cuptorul uns cu humă Călinaş cel mititel
Zugrăvise c-un cărbune un clapon şi un purcel,
Cu codiţa ca un sfredel şi cu fuse-n loc de labă
Cum i se şedea mai bine purceluşului de treabă.
Pe un pat cu paie numai doarme tânăra-i nevastă,
În mocnitul întuneric faţa ei lîngă fereastră…
Şi tot sufletul dintr-însul pare-atunci că şi-l înhoalbă
Şi-l adună-n ochi de trece peste faţa ei cea albă.
El s-aşază lângă dânsa, faţa ei o netezeşte,
O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgosteşte,
Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă
Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă
Şi adânc la el se uită, i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar striga şi nu cutează,
El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui o pune,
Toată viaţa-i se adună-n al ei sân rotund şi june.
Ea se uită şi se uită… mută… un cuvânt nu spune,
Doară râde c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte părul’n-a ei degete subţire
Şi-şi ascunde faţa roşă pe-al lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale
Şi bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă
Şi pe sânu-i o desmeardă şi din gură-i se adapă.
Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă;
Fraţii lui, cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă:
— Iartă, frate, căci greşeala, zău, de mult ne-apasă pieptul!
— Ba nu, fraţilor, li zise, să vedem ce e cu dreptul,
Să facem o boambă mare, s-aruncăm spre cer în sus,
Şi tustrei să stăm sub dânsa pe când va cade de sus,
Să vedem ce-a să gândească Dumnezeu şi ce-a să zică.
Astfel, cum ţi-ai face cruce, ei se pun alături… pică
Boamba grea zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme.
Şi Călin rămâne singur, rău îi pare ca la nime,
Dară nici c-avu ce face. Împăcat de-astă dreptate,
Lasă-n pace să trăiască tinerele lui cumnate
Şi făcu o nuntă mare dup-opt ani de-nstrăinare.
Multă lume se dusese ca să vad-aşa serbare.
Fui şi eu… Dar cum făcură o ulcică cu papară,
Mi-au bătut căciula-n creştet şi m-a dat pe uş-afară.
Mă-nciudai urât. În grajduri pusei mâna pe-un cal graur,
Cu picioarele de ceară şi cu şeaua numai aur,
De fuior îi era coada, capul lui era curechi,
Avea ochii de neghină şi gândaci avea-n urechi,
Ş-am pornit pe-un deal de cremeni…picioarele se topeau,
Coada pârâie-ndărătu-i, ochii-n capul lui pocneau.
Cum văzui că nu-i de bine, încălecai pe-o prăjină
Şi mergând pe ea de-a vale v-am spus şi eu o minciună.
Şi încălecând pe-o şea, v-am spus-o toată aşa.